Un cercetator din Oradea a descoperit documente unice despre ultimele cuiburi de rezistenta anticomunista din Bihor, acte ce fusesera, iresponsabil, destinate distrugerii

Bihorul a fost unul dintre ultimele cuiburi de rezistenta anticomunista din tara. Lucru confirmat de documente dosite, zeci de ani, cu mare grija in arhivele fostei nomeclaturi.

La un deceniu si jumatate dupa caderea regimului care a aruncat Romania in poate cea mai neagra perioada a intregii sale istorii si in care cultul indobitocirii societatii a atins repere inimaginabile, valul tacerii care s-a asternut nemeritat peste aceste adevaruri istorice a fost rupt.

Gratie constinciozitatii unui arhivist,o parte din istoria Bihorului a fost salvata de la distrugere.

Lucru stiut, in Bihor, rezistenta anticomunista a fost eradicata tarziu, la aproape 20 de ani de la instaurarea regimului acolit dictaturii bolsevice, dupa terminarea celei de-a doua deflagratii mondiale.

Cei care au avut curajul sa infrunte pana la moarte, fara nici o sansa de izbanda, teroarea rosie au fost legionarii aciuati in muntii de langa Depresiunea Beiusului. Oameni aspri, putini la vorba si iuti la manie, asa cum au stiut taranii munteni sa-si creasca fiii.

Ce nu se stie, insa, nici chiar in ziua de azi, ori s-a stiut in cercuri foarte restranse si din care nu au transparut nimic inspre romanii doritori sa-si cunoasca adevarata istorie, asa cum a fost ea scrisa, este faptul ca nu doar Apusenii au fost casa pentru legionarii din Bihor.

O grupare temuta de comunisti a fost si in nordul judetului, acolo unde poate s-au asteptat mai putin.

Documente unice datand, unele, din urma cu peste sapte decenii si care au fost trimise la topit ca si niste hartii oarecare dintr-o inconstienta demna poate de mila ce-o merita sarmanii internati in spitalele de afectiuni psihice, au fost salvate printr-o intamplare fericita de un arhivar meticulos.

GAZETA este primul ziar din Romania care scoate la iveala adevaruri pana acum nescrise in presa despre gruparile legionare din zona Almasu Mic. Oameni care au avut curajul sa lupte cu arma-n mana impotriva comunistilor.

Legionarii din Bihor

Indiferent de maniera si mijloacele prin care s-a incercat pana in prezent denaturarea istoriei, documentele vremii arata clar, lucru sustinut tot mai des si de unii dintre istoricii de azi, ca miscarea legionara din Romania a fost, pe nedrept, asociata si asimilata, in intregul ei, cu preceptele doctrinare fasciste si antisemitismul promovat de nazisti.

Insa realitatea nu a fost asta. In perioada expansiunii sale si pana la momentul compromisurilor politice la care s-a dedat ultimul sau lider, Horia Sima, dupa asasinarea primului promotor al conceptului nationalist pur, Corneliu Zelea Codreanu, miscarea a avut o priza fantastica la romanul de rand. Fapt dovedit.

Ideologia a prins si in Bihor, lucru de netagaduit. Astfel, in anul 1933, in judet existau sase mari grupari legionare, in localitatile Ghida, Saldabagiu, Stei, Almasu Mic si Oradea, unde era centrul miscarii. O alta functiona in zona Beius si avea membri in mai toate satele din depresiune.

Cele sase cuiburi numarau peste 200 de membri si peste 2.300 de simpatizanti in intreaga Tara Crisanei. Cel mai bine structurate nuclee au fost cele din zona Apusenilor si Almasu Mic.

De temut

Nicolae Purcare, fost legionar, unul dintre putinii supravietuitori ai inchisorilor comuniste, scria in memoriile sale: „Daca comunistii s-au temut de cineva, de legionari s-au temut”. Expresia a ramas celebra si contine o mare doza de adevar. Motivele sunt multe.

Cel mai de seama tine de asemanarea mare dintre cele doua doctrine. O buna parte dintre perceptele promovate de legionari se regaseau si in ideologia comunista – promovarea clasei muncitoare, eradicarea clasei exploatatoare, ridicarea si impamanentizarea taranimii prin improprietarire, etc.

Comunistii aveau de ce se teme de legionari, cu atat mai mult cu cat spiritul nationalist promovat de acestia prinsese in randul populatiei cu mult inainte ca ideologia marxista sa-si fi capatat nici macar cateva sute de adepti in Romania.

Acesta a fost si considerentul pentru care comunistii au dus o munca asidua de integrare in propriile structuri a liderilor si a unei cat mai mari mase de legionari. Cu unele exceptii, in Bihor nu au avut succes.

Istoria salvata

Documentele scoase la lumina de arhivarul oradean au fost gasite intamplator si erau destinate topirii.

„Este vorba de cateva zeci de dosare cu procese verbale de urmarire, declaratii si note de constatare facute de unitatile de jandarmi, acte din care reiese ca miscarea de rezistenta legionara a avut sustinere si in zona de nord a judetului”, spune Augustin Tarau (foto), oradeanul care a salvat de la distrugere acte unice care vin sa reconstituie o parte importanta din istoria pierduta a Bihorului.

„Sunt hartii de o deosebita valoare istorica, cu atat mai mult cu cat realitatile de atunci au fost ascunse de fostul regim dictatorial iar multi dintre bihorenii care au fost capii miscarii legionare au disparut fara urma.

Practic, pana in prezent, nu se cunostea mai nimic despre existenta unei grupari organizate de rezistenta anticomunista in nordul judetului Bihor”, a mai spus Tarau.

Dupa ce a dat de urma dosarelor ascunse de comunisti, oradeanul a inceput o laborioasa munca de cercetare si este decis sa cuprinda toate informatiile de valoare din respectivele documente intr-o lucrare stiintifica.

Pentru a scoate la lumina o parte a istoriei Tarii Crisanei lasata, nedrept, intr-un con de umbra.

Unul dintre documente vorbeste despre bihoreanul Ion Barbus, din Valea lui Mihai, care a fost arestat pe 19 mai 1947 si condamnat de Tribunalul militar Cluj la doi ani de inchisoare.

Dupa eliberare a fost arestat din nou, pe 29 ianuarie 1949, si condamnat la 15 ani de munca silnica, sub acuzatia de a fi implicat in organizarea rezistentei anticomuniste. Patriot desavarsit, in 1942 omul si-a abandonat studiile incepute in Franta pentru a se inrola voluntar pe frontul de est.

A trecut prin inchisorile de la Jilava, Aiud, Oradea, Ramnicu Sarat si Vacaresti.

Inginerul Mihai Balanescu, nascut in 1918, a fost si el unul dintre cei care au avut de patimit in urma opresiunii comuniste. A fost arestat in 1949 si condamnat de Tribunalul Militar Cluj la zece ani de inchisoare, pe care i-a ispasit la penitenciarele din Oradea, Cluj si Aiud.

Preotul greco-catolic Teofil Baliban, paroh in Beius, s-a numarat printre sutele de bihoreni care au platit cu viata apartenenta la doctrina nationalista promovata de Garda de Fier. A fost arestat prima oara in 1948, impreuna cu episcopul Alexandru Rusu, si apoi in 1957. A petrecut zece ani in inchisorile Gherla si Aiud.

In aceasta din urma a murit din cauza conditiilor grele de detentie.

Ioan Bardat, din localitatea Inand, si el preot ortodox, a fost condamnat la 20 de ani de munca silnica pentru implicarea in organizatia anticomunista „Horia, Closca si Crisan” si pentru sprijinul acordat partizanilor lui Nicolae Dabija. A trecut prin inchisorile de la Arad, Timisoara, Jilava, Lugoj, Midia si Aiud.

Liviu Barutea este un alt bihorean care a platit cu viata pentru principiile in care credea. Teolog, de loc din Vascau, el a participat la rebeliunea legionara din 21-23 februarie 1941, actiune care i-a adus condamnarea la inchisoare.

Comunistii l-au condamnat la ani grei de temnita si si-a gasit sfarsitul zilelor in penitenciarul de la Pitesti, in anul 1948.

Un caz aparte a fost cel al politistului Romulus Balosu, din Oradea, care a fost arestat in iulie 1948 si a fost inchis in penitenciarul Jilava. Transferat ulterior la puscaria din Fagaras, legionarul a murit in februarie 1953.

Aceeasi soarta a avut-o si avocatul Mihai Bancila, din Oradea, care nu a acceptat compromisul cu comunistii. A fost arestat in 1951 si trimis in lagarul de la Midia, unde a murit in 1953 din cauza torturilor si a conditiilor inumane de detentie.

Ultimele ganduri

O copie a negativului ultimului ravas scris de Corneliu Zelea Codreanu in inchisoarea din Bucuresti, in 1938, cu cateva ore inainte de a fi executat miseleste la marginea padurii de la Tancabesti in urma inscenarii unei evadari: „Ma baieti, aici am stat eu din voia lui Dumnezeu, marti 19 aprilie - sambata 19 iunie. Cu Dumnezeu inainte! C.Z. Codreanu”

Racolarea legionarilor in PCR

„In lagare cu atatia fosti ministri care n-au facut decat sa-si aranjeze interesele si ambitiile si care au tradat tara de cate ori interesele lor o cereau! La lagar cu toti tradatorii vechi si noi, cu toti imbogatitii, nababii, cu toti speculantii care au scumpit viata in gradul de astazi!

In lagar cu toti lenesii si chiulangii, cu semanatorii de anarhie! Iar lagarele sa fie institute de reeducare. Sa nu scape de ele nimeni, decat cu conditia confiscarii averii in folosul statului, si cu aceea a indreptarii spre o munca efectiva. Sa nu se uite nici lagarele de femei.

Pentru femeile care au trait prea bine si prea usor in lume, fara sa lucreze nimic, decat doar prin vanitate si ambitii”.

Aceste fraze sunt rodul naivitatii de care a dat dovada carturarul bihorean Onisifor Ghibu, un alt sustinator al miscarii legionare dar care, dupa preluarea de catre comunisti a fraielor politice, a fost „imbatat” si sedus de doctrina acestora, atat de asemanatoare cu cea legionara.

Primele reactii internationale privind campania de racolare a legionarilor din Garda de Fier in Partidul Comunist Roman s-au produs in noiembrie 1945. Atunci, Burton Y.

Berry, reprezentantul SUA la Bucuresti, isi informa superiorii de la Washington in legatura cu stirile colportate de catre cercurile politice ale opozitiei, cu privire la incheierea unor protocoale de colaborare intre fruntasii diverselor fractiuni ale Miscarii Legionare si conducerea PCR.

Reeducare sub amenintarea mortii

Profesorul bihorean Onisifor Ghibu ajunge in lagarul de la Caracal in aprilie 1945, ca urmare a unui complotului ticluit impotriva sa de tandemul universitarilor clujeni Constantin Daicoviciu-Silviu Dragomir.

A fost arestat si dus in detentie in urma campaniei nationale lansate de comunisti impotriva intelectualitatii cu vederi nationaliste, recte a universitarilor din intreaga tara.

Reeducarea de la Caracal a insemnat inceputul procesului de racolare fortata a fostilor legionari, multi dintre ei acceptand compromisul sub amenintarea cu moartea.

Cazul lui Ghibu este unul dintre exemplele clare care arata ca doctrina promovata de comunisti la inceputul perioadei de dictatura politica a prins chiar si la oameni care credeau cu toata fiinta in perceptele dezvoltate de Garda de Fier.

Intr-o lucrare scrisa pe timpul detentiei la Caracal, Onisifor Ghibu surprinde si debutul insamantarii urii de clasa printre internati, principiu ce va juca un rol determinant in viata politica viitoare a Romaniei.

Pentru reusita demersului, vechii sefi de baraci, alesi de catre detinuti, au fost inlocuiti cu altii, numiti muncitori, chiar daca fusesera la randul lor internati pentru apartenenta la Miscarea Legionara.

Se realiza astfel, in mod voit, o segregare a detinutilor pe criterii de clasa, fostii membrii ai muncitorimii legionare castigand un statut preferential in lagar.

Ghibu surprinde si metamorfozarea unor intelectuali, inainte ferventi sustinatori ai Miscarii Legionare. Preotii au fost printre primii care au cedat si care au incercat sa intre in gratiile comunistilor.

Concluzia la care ajunge profesorul Ghibu este graitoare: “Foarte multa lume infiereaza pe preotii care s-au prostituat fara nici o rusine, in special pe cei din Vechiul Regat. Sunt infierati si invatatorii, care pentru a scapa, se preteaza la orice”, scris carturarul.

Nici elevii detinuti, simpatizanti legionari, nu au scapat reeducarii. “Elevii de liceu, rupti de la studiu si adusi aici, s-au constituit intr-o banda de hoti care au furat fel de fel de lucruri de prin cabane. Altii, acum, ca sa scape, s-au facut comunisti si au luat conducerea «Tineretului Progresist»”.

O alta metoda utilizata in experimentul reeducarii se baza pe convertirea detinutilor catre noua ideologie, in temeiul promisiunii unei apropiate eliberari.

“Nu se va tine seama de ce a facut cineva ca legionar, ci de felul cum a activat in ultimul timp si de felul cum intelege sa se incadreze in noul spirit de munca si viata”, scria Ghibu despre promisiunile facute de comunisti detinutilor.

Experimentul reeducarii incepea sa dea roade, in chiar primul an de detentie. Pana si profesorul Ghibu ajunge sa fie de acord cu infiintarea lagarelor si cu internarea in acestea a celei mai mari parti a populatiei tarii, crez marturisit intr-un proiect de memoriu pe care se gandea sa-l inainteze regelui Mihai.

“De la 1922 incoace suntem intr-o tensiune infioratoare”, scria Ghibu „Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape ca n-a pomenit istoria noastra. Ne-am compromis in fata strainatatii si am ajuns sa ne dispretuim pe noi insine, nemaiavand incredere in noi.

E un moment pe care Majestatea Voastra trebuie sa-l intelegeti. Vi-l striga, din lagar, un om care se apropie de sfarsitul vietii sale si care nu mai cere nimanui nimic pentru sine, dar care nu vrea si nu poate sa moara intr-o Romanie mutilata, nenorocita si rusinata, ca cea de astazi.

(...) Niciodata, de o mie de ani incoace, n-am fost la un impas atat de grozav. Putem pieri si ca stat si ca neam. Daca vrem sa traim ca neam, trebuie sa urmam anumite legi si sa ne impunem anumite obligatii mai presus de orice.

(...) Sunt pentru lagare! Sa fie dusi in lagare si reeducati, timp indelungat, toti parazitii societatii si ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat si exploatat statul si poporul.

Printre ei, toti nababii si toti beii care au mancat cu lingura cea mare bunatatile tarii prin strainatati, ingrijindu-se numai de burta si de punga lor, si care huzuresc azi in belsuguri nerusinate.

In lagare, cu atatia fosti ministri, care n-au facut decat sa-si aranjeze interesele si ambitiile, si care au tradat tara de cate ori interesele lor o cereau! In lagar cu toti tradatorii vechi si noi, cu toti imbogatitii, nababii, cu toti speculantii care au scumpit viata in gradul de astazi!

Cu toti lenesii si chiulangii, cu semanatorii de anarhie! Iar lagarele sa fie institute de reeducare. Sa nu scape de ele nimeni, decat cu conditia confiscarii averii in folosul statului, si cu aceea a indreptarii spre o munca efectiva. Sa nu se uite nici lagarele de femei.

Pentru femeile care au trait prea bine si prea usor in lume, fara sa lucreze nimic, decat doar prin vanitate si ambitii”. In final, Ghibu, fara sa anticipeze ororile ce vor urma in anii urmatori de teroare comunista, da dovada de o incredibila naivitate. “Eu m-as angaja la o asemenea opera. Dar cate lagare ar trebui in tara, Doamne!”.

Cate dintre adevarurile vremilor de atunci, suprinse de legionari nu se regasesc si in societatea Romaniei noului mileniu... Doar vremile s-au schimbat, putregaiurile au ramas aceleasi.

Grupari legionare in Bihor

Cuibul “Vlad Tepes” din Ghida ii avea in componenta pe Ioan Portelechi (seful cuibului), Gheorghe Fritea, Dumitru Dumitru, Gheorghe Demeter, Florian Demeter, Florian Bulea, Ion Purdea, Nicolae Purdea, Petru Demeter, Ilie Puscasu, Gavril Pop, Gavril Sabau si Teodor Purdea.

Cuibul “Puscas Vasile” din Saldabagiu era condus de Vasile Puscas, alaturi de Nicolae Pernea, Ioan Chereches, Florea Nalamus, Gheorghe Murgu si Ioan Cadar.

Cuibul “Crisana” din Stei era compus din: Gheorghe Cucura (seful cuibului), Aurel Lucaciu, Teodor Lazar, Florea Bosca, Gavril Cucura, Gavril Lazar, Gheorghe Bosca, Gavril Bitis, Ion Tarnovean si Gheorghe Opris.

Cuibul “Mihai Viteazu” din Almasu Mic ii avea pe Alexandru Pop (sef de cuib), Traian Pop, Dumitru Bozga, Victor Tor, Alexandru Olariu, Ion Gules, Teodor Chircea si Ioan Tincau.

Nucleul “Garzii de Fier” din Bihor: Ioan R. Bozantan, Ioan I. Poganceanu, Emilian Mircea Macovei, Albu Magda, Nistor Coita, I. N. Cruceanu, Dumitru Bancila, Simion Iancu, Dumitru Hodosan, Florian Nociadi si Vasile Cocos.

Legionari din Beius: Ioan Busita (profesor), Vasile Cocos (croitor), Dumitru Coita (functionar PTT), Dumitru Tion (carciumar), Ioan Pereni (student), Ioan Petrila.

Istoria se repeta

Din apelul miscarii legionare adresat bihorenilor iubitori de libertate si dreptate regasim, in mare parte, aceleasi deziderate pe care si le doresc cu ardoare, de vreo 15 ani incoace, mai toti romanii: eradicarea coruptiei, a jafului si a demagogiei care duce tara de rapa.

Aceleasi „putregaiuri”, cum le numeau atunci nationalistii din Garda de Fier, macina si acum societatea romaneasca care, judecand dupa viciile de fond, a ramas cam tot la nivelul anilor expansiunii doctrinei comuniste.

Reproducem textual apelul legionarilor bihoreni (facsimil) care intuiau, inca din 1933, vremurile negre ale teroarei comuniste. Documentul este unic si a stat ascuns in arhivele fostei nomenclaturi vreme de 72 de ani.

„APEL Catre Romanii si Crestinii constienti din Bihor

In fata marsului navalnic de coruptie, demoralizare si jaf, alimentat pana si de ministrii tarii, un grup de tineri, ascultand imperativul momentului prin care trecem, s-au ridicat facand zid si deschizand foc la coasta de vest a tarii, contra putregaiului ce-i sta in cale.

ROMANI

In lupta grea pe care o ducem, in afara de viata noastra, pe care ne-o jertfim pentru atingerea idealului sfant si scump noua romanilor:

CLADIREA ROMANIEI NOI

Romania grava si tacuta, temuta in afara si respectata inauntru

Preoti aparatori ai altarelor, invatatori, care de la inceputul fiintei omenesti v-ati slujit patria si neamul, ofiteri, straja tarii de azi, de ieri si de maine, avocati, medici, functionari, comercianti, meseriasi, plugari si voi toti purtatorii taranei sfinte, ajutatine cat mai e timp, pentru a ne salva patria, dusa la pierire de demagogia politicianista”.

Tabere legionare

In perioada anilor 1924 – 1937, in Bihor legionarii au infiintat noua tabere de munca.

O harta la nivel national arata ca, in aceeasi perioada, in Romania legionarii au construit peste 300 de asezaminte, de la catedrale si biserici, manastiri, schituri, camine pentru batrani, cantine sociale, adaposturi pentru cei saraci, case de odihna, troite, drumuri de munte, diguri, poduri, amenajari de ansamblu (cum a fost cazul taberei de la Carmen Sylva - Eforie Nord astazi) si spitale pentru saraci.

In total, numarul taberelor de munca legionare a fost estimat pe tot cuprinsul Romaniei la peste 3.500.