În primul rând, salutăm faptul că, în sfârșit, cu bugetul de la operă s-a produs o operă. În al doilea rând, că, după ce opera trebuia livrată în Centenarul ONB (1921-2021), apoi a fost promisă și antamată pentru deschiderea Festivalului Enescu 2023, iată, de ziua domnului Eminescu, în anul de grație 2024, Habemus Œdipe! Ca în calamburul doamnei ministru al culturii, în alocuțiunea de deschidere, „sărbătorim un geniu prin lucrarea unui alt geniu”. Nu știu ce a fost mai greu, Imaculata Concepție sau nașterea acestei montări. Sigur, cei din ”club” știu că opera „Œdipe” a ajuns motiv mai mult de montări, decât de cântări. Să trecem la subiectul în sine, pentru ca în încheiere să revin și la seara premierei.
Povestea, pe scurt:
Opera e bazată pe „Oedip Rex” și „Oedip la Colonus” ale lui Sofocle și pe poezii grecești antice mai puțin cunoscute, iar personajul este marcat de inexorabila sa soartă. O imagine a drumului vieții lui Œdipe (și a umanității) până la catharsisul final și iertarea. Este fiu al Jocastei și regelui Laïos, rege pedepsit de zei pentru atrocitățile din tinerețe. I s-a pus atunci în vedere să nu facă copii, iar dacă va încălca această poruncă, va fi ucis de propriul fiu, iar acesta se va însura cu mama sa și vor avea copii. Evident, Laïos încalcă porunca. Pruncul este salvat de la moarte, crește și ajunge să-și omoare tatăl natural într-un jaf. Devine eroul Tebei, învingând Sfinxul pentru că a știut răspunsul la întrebarea acestuia: „cine este mai puternic și mai mare decât destinul?”, Œdipe răspunde: „omul”. Răsplata a fost să se însoare cu regina, Jocasta, mama sa. Au copii și când iar se abate năpasta peste popor, de această dată ciuma, prin orbul Tirésias, zeii îi transmit că el va fi cel jertfit. E și momentul în care află adevărul despre părinții săi și crima sa. Își distruge vederea și pleacă în exil cu fiica sa Antigona. După vreo zece ani de pribegie, cei doi ajung lângă Atena, unde domnea Tezeu. Aici, apare Créon care încearcă să-l ademenească în Teba pentru a o salva de atacatori. Œdipe refuză, iar când Créon vrea să o răpească pe Antigona, pentru a-i forța mâna, țipetele acesteia îi aduc pe rege și gărzile sale la locul faptei. Având asigurată libertatea fiicei, Œdipe își dă obștescul sfârșit, clamându-și nevinovăția.
Libretul și muzica mustesc de filozofie și religie.
Compoziția, în sine, ca muzică care face referire la mituri, zeități, laitmotive, idei, semnificații religioase, are multe compartimentări. Cutiuțe cu solouri instrumentale răvășitoare, compartimente în care se adună instrumental părți de partide, corale superbe cu amplitudine bisericească, o lejeritate, aproape jazzistică, pe accente, partituri vocale de mare rafinament și intensitate, motive muzicale preluate din folclor, stratificări muzicale grandioase. Cumva, reamintește de muzica altor compozitori folosind teme mitologice ca Richard Strauss- Elektra sau B. Britten-The Rape of Lucretia.
Pentru regie, costume, coregrafie, lumini, decor a fost adus regizorul italian Stefano Poda.
Un regizor la modă, foarte căutat pentru punerile sale în scenă eyes catcher. Supradimensionarea scenografică, practic folosește toată scena, merge doar în modulul fascinant, estetica este cuvântul de ordine și construcțiile umane. Incluzând aici, nu numai balerini sau actori, dar și interpreții. În general, se întâmplă ceva tot timpul pe scenă, nu numai pentru că intriga o cere, dar și pentru că are cu cine să facă acest lucru. Cam ca la show-rile Madonnei. De ce spun de Madonna, pentru că, și costumele, și coregrafia urmează aceleași tipare. Doar luminile, încă, se mențin în zona teatrală clasică, ar fi și complicat să fie altfel, dar... Totul trebuie să fie flashy, in style. Di granda. De altfel, chiar acesta spune că visa să pună „Œdipe” pe Acropole. Să nu uităm, totul pornește de la o tragedie greacă.
Imediat ce cortina s-a ridicat, decorul care m-a întâmpinat, mi-a mutat gândul, pentru o secundă, la montarea lui Măniuțiu, de la Nottara, „Iarna” de Jon Fosse (recentul laureat al Nobelului pentru literatură).
La urma urmei, și acolo e vorba de umanitate, destin iar propozițiile sînt scrise aproape ca muzica. Decorul, la fel ca în piesă, este alb orbitor, aproape de condiții oftalmice, un templu abstractizat, sihăstresc, dar copleșitor, cu pereții placați în lespezi sculptate cu ochi. Simbolul tragediei. Foarte mulți ochi care, vedem mai târziu, au în pupile câte un proiector cu leduri albe (roșu și verde, în două momente), care se aprind pentru a puncta diverse pasaje filozofice. Nu trebuie explicat prea mult, este trimiterea la ochii scoși ai lui Œdipe, însă, Calea este arătată de Lumina interioară. Ghidajul. Că tot e, acum, pe val mesajul filmului ”All the Light We Cannot See”, ecranizare după romanul omonim. Între noi fie vorba, filmul cu mult în spatele cărții. Scena, turnanta, sînt acoperite de ”nisip” (probabil bile de polistiren folosite la umplerea bean bagurilor). Aici se derulează tablourile suferinței, meditației, rugăciunilor. Mișcarea scenică are loc între portalul de intrare din spatele scenei, iar în momentul mișcării, conceptul pune deplasarea celor prezenți în sens invers rotației, amplificând idee luptei, zbaterile interioare.
Coregrafia, în general, urmează tipare arhaice, atât ca costumație, nuduri și busturi ”sculptate”, masculine, cât și ca mișcări, culminând cu construcția dialogului cu Sfinxul.
Scena e bazată pe lupta cu demonii interiori, dorință, vanitate și umanitate. Pe un cadru metalic, actori/balerini dezbrăcați se urcă, se mișcă și mimează versurile. Imaginea poate fi vizualizată dacă vă duceți la referințe gen Bosch sau, ajungând în zilele noastre, la animarea frescei lui Frederick Hart, „Ex Nihilo” din filmul ”The Devil's Advocate”. Corul este înglobat în mișcare, nu cu atâta coregrafie, cât mai ales cu poziționări standstill sugestive. Se mai adaugă inscripții și litere grecești pe care le regăsim pe costume, pe macheta de pumnal (ΑΝΑΓΚΗ care ar însemna nevoie pe google translate). Costumele sînt albe sau cel mult nuanțe pale, doar de antichitatea grecească vorbim, dar designul e din zilele noastre. Personajele principale merg în aceeași notă, sigur cu accesorii simbolice ca strălucitoarea mitră a Marelui Preot, sau diversele însemne ale locuitorilor Tebei, măști, logic. Se mai adaugă ornamentații pe mâneci și poalele hainelor și pelerinelor. La un moment dat, în episodul cu mărturisirea crimei, lui Œdipe i se pun și mânuși roșii. Singurul costum care încalcă regula este al Sfinxului. E roșu, pentru că, cu asta se ocupă. Regizoral, Poda, și asta i-a ieșit cel mai bine, are un fir narativ clar, poate fi urmărit și înțeles de oricine vede sau aude pentru prima dată această operă.
Interpretarea a fost bună, foarte bună și foarte proastă.
Dirijorul Tiberiu Soare este la pupitrul orchestrei operei, aproape, cu abonament. E foarte clar că partitura nu mai are nicio necunoscută, dar asta nu însuflețește automat interpretarea. Nu poate nici să tragă cu orchestra, că nu are de unde, chiar dacă au mai fost tentative. Cum am spus deja, totul merge pe story. Prin urmare, seara s-a scurs atent, ușor dezordonat la început, îngrijit ulterior, cu obișnuitele rateuri/gâjâieli de la alămuri, puțin deranj pe la violoncel. Solo urile și punctările instrumentale frumoase, însă, per total, orchestra n-a transmis prea mult din magia bogăției tonale, din fiorul pasajelor zguduitoare ale dramelor. Poate se vor supăra unii, am băgat de seamă că lumea devine supărăcioasă când e vorba de Enescu, opera „Œdipe” este, în esență, ca o coloană sonoră de film. Însă, subliniez de la început că, de această dată, când vocile au fost acoperite nu a fost din cauza dirijorului, ci, nu s-au auzit că erau mici natural.
Întregul spectacol s-a bazat pe Ionuț Pascu invitat pentru rolul lui Œdipe.
Bariton de anvergură internațională, timbrul, tehnica, dicția au pus în umbră restul distribuției. Deși, au fost pe alocuri străduințe. O interpretare curată, chiar dacă ușor dominant plată și, pe undeva, înțeleg, pentru că, contextual, regizorul n-a făcut nimic special pentru el, pentru reprezentarea sa ca simbol. Din această cauză a alunecat, uneori, a fost chiar mascat de fojgăială, de disonanțe. În concluzie, m-am mulțumit cu o interpretare frumoasă, o raritate, totuși, pe scena ONB.
O figură aparte face și tenorul Andrei Lazăr, în rolul Pastorului.
Și, da, și pentru că e foarte sexy, pe jumătate dezbrăcat, dar și pentru că jocul scenic e foarte bun, iar atât cât are de cântat, face memorabil rolul. Pe interpretările masculine, (Tirésias)Marius Boloș, (Créon) Dan Indricău, (Marele Preot) Ion Dimieru, (Phorbas) Leonard Bernad, (Străjerul) Ștefan Lamatic, (Thésée) Daniel Filipescu, (Laïos )Andrei Petre am văzut dorință, eforturi de animare reală a personajelor. Limitările își spun însă cuvântul. Dezamăgirea a venit de la corala bărbătească, concepută să sune înălțător ca un cor în biserică, nu pentru că opera e îmbibată cu motive religioase, ci, pentru că Enescu era credincios, avea o conexiune cu muzica sacră. În schimb, bărbații au cântat flasc, fără strălucire, fără magnitudine. Și, a câta oară, iar mi-am adus aminte de bijuteriile corului de pe vremea marelui maestru Stelian Olariu, să nu mai pomenesc, a mia oară, acel „Celan” de Peter Ruzicka. În fine, corurile la comun au sunat ceva mai convingător. Vocile feminine au păcătuit la mai toate capitolele. Desigur, totul se înlănțuie. Vocea mică a redus claritatea audierii și au diminuat forța interpretării. Cea mai fadă a fost Antigona (Daniela Cârstea), și pentru că a fost acoperită în majoritatea timpului. O producție glitter, fluentă pe acțiune, sterilă în profunzimile sale, după gustul meu. Interpretarea o bănuiam, atâta se poate. Oi fi eu mai greu de mulțumit, dar vă asigur că alții au fost entuziasmați. Rămâne la alegerea fiecăruia. Cum se obișnuiește, i-am dat trei stele din cinci.
Cât privește premiera, e o poveste și mai interesantă decât ce se întâmplă pe scenă.
Biletele au fost puse în vânzare foarte târziu (cred că doar cu o săptămână înainte), dar, paradoxal și împotriva oricăror legi probabilistice, spectacolul a fost sold out. La fața locului te întâmpina o mare de elevi?! Nu trebuia să fi vreun geniu să nu-ți dai seama că aceștia n-ar fi dat niciodată, nu 200, nici 50 de lei pe un bilet. Misterul sold out ului solved. Am înțeles că erau aduși de pe la școli de muzică. Marea problemă a fost că, la prima pauză, aceștia au plecat in corpore. În fața mea s-au golit 3 rânduri la primul blink. N-am înțeles nimic. De ce n-or fi anunțat intrare liberă, măcar veneau cei care voiau să vadă, dar nu-și permit costurile. Despre bătaia de joc de la ONB am mai tot scris, nu mai pierd vremea demult, cui îi place să fie batjocorit pe banii lui, asta e, să fie sănătos. Personal, am făcut o excepție pentru Enescu și „Œdipe”. Altfel, lumea e mare și plină de opere. Ne așteaptă.
1
4
