De câteva ediții Enescu se poate observa că raportul de vârste al invitațiilor s-a inversat. Noile generații își fac simțită prezența, domină deja. Sînt talentați, sînt școliți, sînt pregătiți de nume legendare, au premii prestigioase câștigate, au mai mult acces la resurse, formatele electronice și distribuția au schimbat viața tuturor, nu numai pe-a lor. Festival Enescu 2023:2.1
Au o altă înțelegere și față de propriile apariții
Și nu pentru că, crescând cu Ken și Barbie, sau, mai târziu, cu paginile din „Vogue”, spun că devii chiar ei, dar influențează, pentru că, toți cei de aceeași vârstă știu și așa au crescut. Aici intervine și toată linia de business muzical. Star systemul. În plus, designerii, stiliștii de modă care au chiar ca surse de inspirație muzica, doar dacă rememorez show-ul colecției Dolce & Gabbana, din 2019, inspirat de opera „Tosca”, se bat în a-și „uni destinele” cu nume ale scenei muzicii simfonice. Asta e. Trăim în această lume și a aparențelor și trebuie să te conformezi, trebuie să comunici cu publicul pe care îl vizezi. Melomanii pot identifica talentul și fără să te vadă, dar restul? Nu e vreo revoluție în acest sens, dar au apărut trenduri.
Look Romantic Wild ca violoniștii David Garret sau Nemanja Radulović.
Ținute provocatoare ca pianistele Yuja Wang sau Khatia Buniatișvili. Schimbătorul de etichetă și cod culori, dirijorul Yannick Nézet-Séguin. Deja, nelipsitul beard grooming (considerat la noi apanajul hipsterilor, așa o fi, nu știu). Dar, nu haina face pe om. Însă, cum am spus, și acest lucru vine pe o filieră care, posibil, să aducă și modificări de percepție, schimbări în interpretări. Cum, de exemplu, în operă/teatru există reinterpretări/actualizări ale regiilor, uneori, cu modificări grețos de intruzive. Însă, toată lumea dă vina pe publicul nou. Nu ne pasă.
Reluăm excursia cu concertele ORCHESTREI FILARMONICE DIN ISRAEL și dirijorul LAHAV SHANI
Program Vorbim de una dintre cele mai bune orchestre de pe mapamond. Neexagerând, o orchestră de soliști, în fapt. E foarte greu pentru orice dirijor să se ridice la nivel. Iar Shani cred că mai are puțin din drum. Totul pare chimie, prizat, dar nu sună întotdeauna așa. Probabil a fost și problema alegerii repertoriului.
În prima seară, ultima simfonie a lui Haydn în Sala Palatului?
A sunat foarte bine, dar a fost supra-ramforsată. E totuși easy power, nu e de calibru din seria Mari Orchestre. E de repertoriu Ateneu. Într-o culoare aproape beethoveniană a fost rapid asimilată de public pentru că bifează toate căsuțele, melodicitate, sunet rotund, modulații de medie intensitate, carisma dirijorului.
A urmat violonistul serii, Gil Shaham cu celebru Concert în re major a lui Johannes Brahms.
Exuberanță și strălucire. În modulul meu a fost prea mult. Au fost două interpretări foarte bune solist și orchestră, dar care au cântat separat. Aici, e avantaj Brahms. Compoziția sa nu prea poate da greș, aproape niciodată. Cu atât mai puțin când e executată precis.
A doua seară, începutul a fost dat de Rapsodia română nr. 1 de George Enescu.
Extrem de puține orchestre străine, spre deloc (din păcate, nici autohtonii n-o duc mai bine), reușesc să „prindă” spiritul lucrării. Cu a doua stăm mult mai bine. Prin urmare, te mulțumești cu aproximări. La un moment dat, aveam senzația că va trece puțin și prin "Hava Nagila". Dar, într-un aranjament chiar mi-ar plăcea, pentru că, până la urmă, prima rapsodie asta e, o suită de dansuri populare și nu cred că Enescu a compus-o s-o împietrească, ci, poate, chiar să evolueze.
A urmat Concertul de pian nr. 2 de Prokofiev cu Alexandre Kantorow la clape.
Un foarte bun pianist cu o tehnică uimitoare și virtuozitate de invidiat. Sînt, în principiu, și cerințele acestui concert. Dar, prima mișcare e compusă de Prokofiev în așa fel încât, ca ascultător, ori intri atunci, ori nu mai intri deloc. E vorba de o cadenza grandioasă, ciudată, strălucitoare. O execuție dură, vivace, pasională, ”stravinskiană” e în spiritul compoziției, dar când pragul e depășit se obține exact opusul, totul devine întunecat și anevoios. Chiar dacă restul concertului a fost fluid, au dialogat frumos, pierdusem momentul de emoție, am ascultat mecanic.
Însă, toată lumea s-a recuperat la Simfonia nr. 1 în do minor de J. Brahms.
Interpretată cu echilibru și dirijată cu inteligență, un sunet șlefuit și clar. Fiecare temă articulată, contururile căpătau forme, formele nuanțe, nuanțele culori. Senzația aceea stranie că muzica se revarsă peste tine, trezindu-te, fără să vrei, că ridici un pic picioarele să nu te ”ude”. A fost o încântare.
Și s-a verificat, încă odată, că exact când te aștepți mai puțin atunci apare surpriza. Plăcută, yes! Fără să beneficieze de istoric cu festivalul sau de renume, orchestra nu s-a bucurat de prea mult public în prima seară, deși programul era incitant, mai ales pentru patrioții de serviciu. Orchestra are și o particularitate. Cred că are cel mai mare procent de femei instrumentiste. În toate partidele.
De altfel, doamnele de la corni au creat senzație din prima seară. Vikingele au cucerit scena.
În prima parte, suedezii au ales inteligent două lucrări din aceeași clasă, astfel încât, să intrăm și să rămânem în starea dorită de ei. Și au reușit cu Ligeti, Concertul Românesc, și Enescu, Capriciul Român. Încă de la prima lucrare, nu puteai să nu rămâi cu gura căscată de cât de bine sună și ce stil interpretativ curat și direcționat pe nuanțe au instrumentiștii. Cum se spune, au jucat bine, au creat o primă impresie foarte bună.
Solista Capriciului enescian a fost violonista Alena Baeva.
Iarăși spun, foarte puțini sînt cei care reușesc să redea spiritul lucrărilor maestrului. Pe moment nu-mi vine în cap decât Kopacinskaia, dar ea e tot româncă! Baeva a reușit. A ajuns la sufletul lucrării. Poate putem să reproșăm puțin conexiunile cu orchestra, însă, doar la nivel tehnic. Câteva acoperiri, un pic de încordare, dar, una peste alta, am primit un Enescu neinterpretat școlăresc sau aproximativ sau mai pasional decât e cazul.
A venit momentul simfoniei, nimic altceva decât Ceaikovski 4. Conceptual, simfonia e un vulcan în erupție.
De sentimentele lui Ceaikovski vorbim. Obligat să trăiască între normă, onoare, frământare și neîmplinire. Simfonia e creuzetul în care și-a pus toată ființa. Durere, erotism, tragism, senzualitate, forță, slăbiciune, viață, moarte. Și sigur, de-aceea a ieșit și atât de frumoasă și densă. Fiecare interpretare trece prin mari dificultăți. Tempourile, tăria, melancolia rămân la dispoziția, sînt după chipul și asemănarea dirijorului și a orchestrei. Și, din acest punct de vedere, interpretarea suedezilor mi s-a părut foarte feminină. Totul a fost mai apăsat. Pentru că femeile trăiesc mai intens.
Chiar vorbeam cu prietenii, la ieșire, pe scările de la intrare, profitând de vremea frumoasă, că ne-a adus aminte, pentru cine a văzut, de filmul „La femme de Tchaïkovski” de Kirill Serebrennikov.
Intensitatea trăirilor unei femei care o conduce la nebunie. Seara a doua, nimic mai prejos. Totul și mai sus.
Pianistul LEIF OVE ANDSNES și Beethoven Concertul nr. 5 deja au adus mult mai multă lume în sală.
Andsnes este un pianist de excepție care are atâtea registre interpretative încât la fiecare execuție, aproape spui că e o lucrare nouă. Chiar are o discografie ce trebuie ascultată. Concertul a fost sublim. El, ca pianist, este un poet al reflecțiilor, un maestru al subtilităților, are o atingere grațioasă a clapelor alb – negre. Totul este natural. Relația orchestră solist e intimă, dând uneori impresia că Rouvali îl lasă pe Leif Ove să conducă, el e in charge. Concertul a avut gravitate, ritm și dinamică. Poate stilistic puțin diferit de ce se știe! dar în final cu exact ceea ce trebuie. Iar bisul de pe albumul său Dvořák, Poetic Tone Pictures, a fost din altă lume.
Prezența suedezilor s-a încheiat cu Suita Petrușka de Stravinski.
Este acel opus spectacol care cântat cum au făcut-o vikingii, conving pe oricine să se îndrăgostească de Stravinski sau măcar curios să asculte mai mult. Stilul dirijoral i s-a potrivit mânușă. Flamboaiant și amplu. Puțin neobișnuit finalul, a înlocuit moartea Petrușkăi și apariția finală ca o fantomă cu un finiș puternic și brusc. O interpretare profundă și jucăușă în același timp, convingătoare pe fiecare instrument în parte. Sentimentul a fost de Feel good!
Frumusețe și chiar voie bună la Ateneu
Tot programul a beneficiat de o interpretare solidă și rafinată, dar, în mod special, concertul lui Bartók nr. 3 în mi major, pe care Aimard l-a interpretat atât de sensibil că aproape am avut un șoc. O tehnică uluitoare și un sunet de o cristalinitate dezarmantă. La fel a fost și bisul Ligeti din Musica ricercata. Și chiar și umor inteligent de showman.
Târziu în noapte, în sfârșit, și-a făcut apariția la București, mult doritul și așteptatul AVI AVITAL cu BETWEEN WORLDS ENSEMBLE ȘI RUSTAVI CHOIR.
Muzică totală. Mi-am adus aminte de seria, de odinioară, World Music cu un imens succes de public. Acolo, seara, s-a reconfirmat acest interes. O impresionantă pregătire cu bucăți alese care, nu știu dacă erau și prelucrate, dar scoteau în evidență puterea și frumusețea vocii umane, acele armonii care au stat la baza muzicii universale. Un grup de muzicieni desăvârșiți și versatili și acest Avi Avital care sigur va mai veni aici pentru că, noi înțelegem bine și am îmbrățișat sonoritățile estice.
Super emulație și stare de bine. Și vestea bună e că Festivalul continuă și sînt, parcă, din ce în ce mai multe lucruri care n-ar trebui ratate. Pentru sufletul propriu.
DIN SERIA DE CRONICI FESTIVALUL GEORGE ENESCU / autor:Dana Cristescu
Legenda nonagenară. Sweet Caroline. B Day. Alarmă de grad 0. Festival Enescu 2023:2
0
2
