De la critici sau laude la adresa noii legi a educației la veșnicele lamentări pe tema salariilor minuscule din sistemul de învățământ sau la scăderea încrederii în acesta, subiectul educației nației se regăsește astăzi mai mult decât oricând pe firmamentul discuțiilor publice.
Un lucru mi se pare însă că este omis din toată dezbaterea – probleme structurale profunde, probleme de mentalitate (cuvânt deja desuet, știu, dar potrivit) a oamenilor care fac (sau se fac că ar face) educație în România. Câteva povești din experiența mea de o parte și de alta a catedrei, sunt cred relevante pentru „starea lucrurilor”.
Prima poveste se petrece în anul de grație 2000, la examenul de Bacalaureat, liceu de informatică, provincie, examenul de specialitate (informatică):
Primim subiectele (trei sau patru întrebări de tip grilă și o problemă mai mare) și suntem informați că cineva din comisie va veni în curând să ne răspundă la eventuale nelămuriri despre cerințe. Copil cuminte(pe vremea aia), în așteptarea reprezentantullui comisiei citesc subiectele de două ori și pentru că acesta tot întârzia să apară, mă apuc să rezolv subiectele pe ciornă. Termin după vreo oră jumătate când apare – în sfârșit – o doamnă elegantă, în jur de 40 de ani, cu niște foi în mână. Îmi pregătesc întrebarea – aveam o mică nelămurire – dar nu mai apuc să o rostesc, pentru că începe doamna: „1 – b, 2 – a, 3 – d, 4 – d”, ne spune, iar eu încerc să mă reculeg și să înțeleg despre ce e vorba.
„Ce indicații sunt acestea și de ce în această formă criptică?!”, mă întreb în sinea mea, după care ochii îmi cad pe ciorna cu rezolvările. La punctul 1, răspunsul era b, la punctul 2 era a… primisem răspunsurile, dictate din fața clasei, să le audă toți viitorii informaticieni ai patriei. Doamna continua explicând cum s-ar putea rezolva problema, pe care nu o putea dicta (din păcate!) pentru că era prea lungă.
Povestea devine mai amuzantă la aflarea rezultatelor – unii din colegii mei, surprinși poate pe picior greșit de inițiativa comisiei – au primit nota 5, surpinzător când dictarea comisiei se ridica la minim nota 7. Mi-am exprimat mirarea de față cu „Doamna Dirigintă”, care m-a liniștit simplu: „eh, păi de fapt ei au luat 3 sau 4, dar s-a discutat cu comisia să ia 5 să treacă”.
A doua poveste e mult mai recentă și mă regăsește în postura de preparator universitar, evaluând proiecte de „web development”. Dintr-un motiv care îmi scapă, studenții primesc note pe aceleași proiecte și de la mine și de la profesorul responsabil de curs (doar cine-și mai pierde timpul cu dat examen și corectat lucrări?):
„Domnul profesor mi-a dat 10 pe proiect”, îmi spune o studentă pe care o apreciez pentru efortul depus în timpul anului. Vine la ore, își face temele, mă întreabă, lucrează acasă. Din păcate nu are acel ceva – what it takes cum zic americanii, ca să fie o bună programatoare. Nu a prea studiat info în liceu și în mintea ei conceptele sunt foarte confuze. Proiectul ei (ca și cunoștințele, pe care le evaluez cu întrebări încrucișate din proiect) ar trebui să-i aducă o evaluare medie – un 6/7. Îi dau 8, pentru că e unul din cazurile fericite în care măcar are idee despre ce vorbește si apreciez efortul ei de a studia un subiect total nefamiliar.
„Cred că dânsul știe la fel de mult ca tine”., a fost răspunsul meu instinctiv, scăpat într-un moment de neatenție (nu vreau, evident, să mă pun rău cu nimeni și nu știi care pereți au urechi). Din păcate, asistând la cursurile respectivului, știam că am dreptate, confuzia conceptelor fiind și în cazul dânsului la fel de evidentă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
