Din motive pe care eu nu le pot pricepe, vad adesea termenii "moral" si "pragmatic" folositi unul ca antonim fata de celalalt. Aparent, daca un lucru e moral atunci nu poate fi pragmatic si invers. Mie cele doua cuvinte mi se par complementare. Cum poti fi "pragmatic", adica, prin definitie, dedicat utilitatii practice, daca nu ai o masura precisa a utilitatii, sau macar un mod precis de a defini ce e util si ce nu?, scrie Doc, in doua articole postate pe blogul lui.
Un cod moral, fie el imperfect, este indispensabil pentru orice definitie a pragmatismului. E absolut imposibil nu doar sa masori ci si sa definesti o actiune utila inainte sa ai un scop bine definit pentru ea, la fel cum e imposibil sa spui ca e bine, ca e pragmatic sa apesi pe acceleratie atunci cand nu stii unde vrei sa ajungi. Iar reciproca e la fel de adevarata. Doar printr-o pervertire jalnica termenul “moral” se transforma intr-o scuza pentru neputinta, prostie, lasitate sau esec.
Mi se poate raspunde ca uit ca "scopul nu scuza mijloacele". E o expresie foarte buna care e adesea interpretata in ideea ca ar trebui cumva sa renuntam sa mai avem sau sa mai urmarim scopurile dificile. Eu cred ca intelesul profund al expresiei este oarecum contrar, e un avertisment sa nu amestecam cele doua categorii intre ele. Altfel, daca scopul scuza mijloacele si nu avem nicio definitie clara a ce e “scop” si ce e “mijloc”, putem ajunge sa nu facem nimic sau sa scuzam orice.
In domeniul politic, cel putin, ar trebui sa existe o delimitare clara intre cele doua: scopurile sunt politice, privesc strict interesul public, mijloacele sunt partizane si se refera strict la relatiile intre partide si oameni politici.
O greseala facila in care cad adesea analistii politici (subsemnatul nefiind exclus) este sa considere ca autorii deciziilor si declaratiilor pe care le analizeaza sunt cel putin la fel de profunzi si de logici ca si ei.
Daca eu am capacitatea de analiza ca sa descopar un scop foarte secret ascuns inteligent in spatele actiunilor unui partid, atunci e musai, musai ca in partidul acela sa fie o persoana la fel de capabila sa ascunda in mod inteligent un scop foarte secret in spatele actiunilor partidului sau.
De cele mai multe ori nu avem asa ceva. Chiar fara sa consideram abilitatile intelectuale ale actualei clase politice, analiza ar trebui sa aiba mereu in vedere un instrument de baza, o pavaza impotriva unor astfel de erori: briciul lui Ockham. Explicatia cea mai simpla este si cea reala.
Citeste cele doua articole si comenteaza pe Inventarul stricaciunilor politice.
