Emil cel fără-de-linişte, Emil cel bolnav de insomnie si de Weltschmerz. A fost, nu ma indoiesc, cel mai central european intelectual român (dar si francez) al veacului XX. A trait o existenta sub zodia utopiei, a dilemelor identitare si a nevrozelor politice. Născut la Răşinari, in Imperiul Austro-Ungar, pe 8 aprilie 1911, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini., un rebel imposibil de domolit. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică inghețată, s-a indoit de toate precum si de el insuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos si adeseori irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreț infrigurat. A pendulat ad infinitum intre rugăciune si anatemă.
A fost indrăgostit de neant, se simțea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia ii putem spune geniul inadaptării ori vocația de a fi mereu impotrivă si mereu dezrădăcinat--Emil cel fără-de țara, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). Emil, auto-surghiunitul. A fost marele vagabond al unei metafizici imbătranite. Dintre filosofii francezi ai timpului său, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Două genii ale marginalitătii. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o suprema, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este stramb alcatuită, suntem mereu dependenți de urgente obligații decizionale care se dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.
Cred că o cheie pentru ințelegerea acestei pasiuni o oferă un text scris de Paul Nizan in 1934 in care ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Să nu uităm, la acea dată, Malraux era o vedetă a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase să devină rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburător de asemănător cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorică a nazismului”, Malraux pe aceea a bolsevismului. Observa Nizan că in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasă, de spaimă, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza condiția umană”. Iată cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea să rupă cu stanga stalinistă după Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingrețosat de atatea infamii, abdicări si trădări.
Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esența vietii umane se află in angoasă si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatică pentru perioada istorică actuală. La acest ceas de declin al civilizației burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit că, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezintă o realitate pentru om… La intrebarea fundamentală ‘Cum te poți sustrage angoasei si morții?’, cei doi oferă răspunsuri diferite. Heidegger a găsit un raspuns in acceptarea totală si necondiționată a național-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat să invingă aceasta angoasa. El a aflat in acțiune, in orice fel de acțiune, forța pentru a o depăsi ori macar pentru a o putea ignora. Acțiunea il poate proteja pe individ impotriva disperării si angoasei…ea este suprema formă de eroism revoluționar”. (textul lui Nizan a apărut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in grabă, cu porniri inflamat-justitiare, despre aceste destine intelectuale să mediteze la cuvintele lui Nizan…
Spre deosebire de un Georg Lukács care a rămas pana in ultima clipa fidel pariului său bolsevic (“Cel mai rău socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a ințeles că a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A expiat. Recomand dialogul ei din 2009 cu H.-R. Patapievici in emisiunea acestuia "Inapoi la argument". TVR Cultural l-a postat pe Youtube recent.
Cioran a făcut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amărăciunii” in absența cărora lumea noastră ar fi definitiv absurdă si insuportabil de mohorată. Pentru că din deznădejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redempțiuni. Nu este disperarea sterilității, ci acel fior ce nu poate fi refulat al unei eterne neputințe, dar si al unei vesnice obligații de a găsi sens acestei lumi. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
