Acum douăzeci de ani, am criticat modul în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pe atunci o agenție publică abia creată cu implicarea directă a societății civile, tratase libertatea de exprimare într-un caz care a făcut vâlvă în mediile culturale. Într-una dintre polemicile de presă pentru care era cunoscut, Mircea Mihăieș atacase acid votanții social-democrați, în mod particular pe cei în vârstă. CNCD a încadrat diatriba în categoria discriminării, deși Mihăieș nu îngrădise nici unui vârstnic exercițiul vreunui drept ori accesul la vreun bun ori serviciu – miezul conceptual al discriminării.
Decizia invocată anterior incriminase fapta de exprimare a unor opinii, categorie de acțiuni protejată de orice constituție care se respectă. Mai mult, conținutul explicitpolitic al discursului lui MM ar fi trebuit să reprezinte o pavăză suplimentară înaintea sancțiunii, căci interesul general de a proteja discursul politic este mai puternic decât în cazul altor forme de exprimare. Cu alte cuvinte, cu 20 de ani în urmă, la începuturile activității sale de combatere a discriminării, CNCD a greșit agravat.
Din nefericire, în ceea ce privește găsirea unui echilibru între combaterea discriminării și liberul exercițiu al exprimării, Consiliul și-a continuat activitatea în aceeași logică deficientă, urmând o tendință răspândită în multe democrații occidentale. Aceasta i-a atras, de altfel, procese pierdute în fața instanțelor – nu că instanțele românești, mergând până la cele mai înalte, ar fi demonstrat prea multă competență, ori măcar consecvență, în materia numitului echilibru.
Recent, CNCD a mai reușit o contraperformanță, într-o decizie – una dintre cele două la care mă voi referi în continuare – ce amestecă confuz discriminarea, dreptul la demnitate, blasfemia și libertatea de exprimare. Importanța deciziei constă în aceea că exprimarea incriminată aparține unei alte categorii care, alături de discursul politic și de cel științific, ar trebui să se bucure de un grad ridicat de protecție – exprimarea artistică. Preiau rezumatul lui Ioan Stoleru din Scena9, căci hotărârea nu a fost publicată deocamdată: „Colegiul director al CNCD a decis să sancționeze prin amendă contravențională de 5.000 de lei Muzeul Municipiului București, Fundația Centrul Cultural Art Society și pe curatoarea britanică Ruth Hibbard, pentru expoziția Nymphs & Zombies, organizată de Art Safari în vara anului trecut la Palatul Dacia-România. Artistul Paul Baraka a primit și el un avertisment pentru lucrările ... expuse, printre care o instalație în care Iisus este răstignit în boxeri și poartă coarne de cerb, și o lucrare în ulei pe pânză în care sunt folosite elemente din icoana cu Fecioara Maria și Pruncul.”
Ar fi trebuit să fie un caz banal. În centrul speței se află un artist recunoscut, nu cineva care reclamă oportunist patalamaua; și un produs artistic, nu vreo cugetare extempore a creatorului. Mai mult, e vorba de o expoziție îngrijită, organizată într-un spațiu specific, cu acces pe bază de bilet. Nu există nici măcar o dimensiune de provocare directă, cum s-ar fi întâmplat dacă lucrările ar fi fost expuse, să zicem, vizavi de o biserică. Absența tuturor detaliilor de mai sus nu ar descalifica defel cazul de la protecție, însă claritatea sa nu lasă loc de interpretare. Decizia, total în răspăr cu principiul libertății de exprimare, l-a determinat pe președintele Consiliului, Csaba Asztalos, să-și exprime public dubiile: „Nu sunt convins deloc de soluție, dar e o speță la limită”. De fapt, e o speță curată, ușoară, nicidecum „la limită”.[1]
În miezul deciziei CNCD se află o succesiune de confuzii comune astăzi în analiza cazurilor de discriminare, și nu doar în România. Confuzia conceptuală de fundal este că exprimarea poate reprezenta o faptă de discriminare altfel decâtprin excepție. Această perspectivă stă în centrul interpretării generoase, în jurisprudența CNCD, a sintagmei prin care legea din România definește drept discriminator „comportamentul”, inclusiv exprimarea, „care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare” (Art. 15 al OG 137/2000).[2]
Datorăm confuzia dintre actele de exprimare și faptele de discriminare, în parte (ignor aici rațiunile istorice, deloc nesemnificative),[3] suprapunerii empiric frecvente, însă deloc necesare, dintre cele două. Uneori, exprimarea anunță sau însoțește actul de discriminare, ca atunci când un patron de club afirmă că „nu ia un homosexual în echipă”, sau un stabiliment afișează în geam anunțul „No Irish, No Blacks, No Dogs”. Dar în astfel de cazuri fapta ilicită nu este înșiruirea de cuvinte, ci îngrădirea trecută sau anunțată a accesului cuiva, din cauza preferințelor sale sexuale, rasei sau etniei, la un drept, serviciu, bun, infrastructură, resursă. Dacă mesajele de mai sus nu ar fi fost emise de un angajator sau de furnizorul unui serviciu, ci de un cetățean oarecare care nu prestează și nu gestionează nimic, n-ar fi constituit nici fapte de discriminare. Există și situații mai dificile. De exemplu: cum tratăm decidenți sau demnitari care degajă astfel de mesaje fără să aibă, totuși, cum afecta în mod direct acordarea unui drept ori serviciu legat de caracteristica protejată? Totuși, o maximă celebră spune că nu trebuie lăsate cazurile dificile să dicteze legea.
Coincidența dintre exprimare și discriminare și confuzia astfel generată au dus la o serie de abuzuri conceptuale în domeniu. Un prim abuz: ridicarea în rang a „limbajului urii” (hate speech) de la acela de discurs oribil sau revoltător la statutul de faptă de discriminare. Una dintre strategiile de upgradare preia conceptul penal de incitare (instigare) la ură, dar scutește incitarea de probarea unei relații cauzale directe dintre vorbă și faptă, precum în dreptul penal. Ca atare, nu ar fi nevoie de existența vreunei fapte dincolo de discurs pentru a îl eticheta pe acesta din urmă drept instigator, deci discriminator.
Un alt abuz: migrarea unor fapte acoperite de dreptul civil, precum insulta și calomnia, spre categoria discriminării prin „ofensare”. Reîncadrarea discursului potențial insultător sau calomnios ca discurs ofensator vine cu două (așa-zise) beneficii importante. Primul este că discursul nu mai trebuie să aibă o țintă individuală, clar identificabilă, cu interese măsurabile; afirmațiile generice despre grupuri se califică la fel de bine. Ca urmare, și în al doilea rând, strategia simplifică radical sarcina de a proba răspunderea împricinatului. Nu ar mai fi nevoie de existența vreunui prejudiciu real (insulta) sau de afirmații faptice despre care se știe că sunt false (calomnia) pentru a eticheta un discurs drept ofensator, așadar discriminator.
Drumul de la „limbajul urii” sau „ofensator” la discriminare este întemeiat adesea pe o altă confuzie: tratarea demnității umane nu ca pe o valoare sau un principiu moral și constituțional fundamental, ci ca pe un drept. Ofensarea cuiva nu i-ar afecta doar demnitatea, ci i-ar încălca numaidecât dreptul la demnitate. Or, demnitatea nu are o definiție precisă în sistemele juridice pe care le considerăm de referință fiindcă orice conflict poate fi tradus lesne într-o dispută privind „demnitățile” celor în litigiu. Din cauza acestei flexibilități, devine banal de justificat retoric că un act de exprimare incomod sau controversat atinge demnitatea cuiva. Discuția se oprește în acest punct; nimeni nu mai observă că împiedicarea ori sancționarea exprimării aduce, la rândul ei, atingere demnității altcuiva.[4]
Am enumerat trei abuzuri conceptuale (mai sunt și altele)[5] pentru că ele pot fi intuite în decizia CNCD din cazul Baraka / Art Safari. Odată ce derapajele conceptuale sunt acceptate în judecarea actelor de exprimare, devine simplu să condamni vorba ca faptă, reprezentarea ca discriminare.
Să începem cu ofensa și atingerea pe care o aduce demnității. În mod predictibil, multor credincioși le repugnă (se simt ofensați de) exponatele Art Safari (deși le pot ocoli liniștiți). Îi ultragiază, însă, și susținerea întreruperii de sarcină, a sinuciderii asistate sau a parteneriatului civil – ar trebui susținătorii acestor practici amendați? Ateii se simt ofensați, pesemne din adânci rațiuni de conștiință, de segmente din discursul de fiecare zi al bisericilor, nemaivorbind de considerațiunile lor ubicue despre necredincioși – ar trebui să amendăm, zi de zi, bisericile? Unor grupuri religioase le repugnă anumite obiecte de rugăciune – se cere mustrată expunerea lor la vânzare? Nu mai pomenesc politicienii ofensați permanent de afirmațiile, făcute pe criteriul apartenenței politice sau al convingerilor ideologice, debitate de politicieni din alte tabere. Sancționăm opoziția (în mod constant)?
În realitate, nimeni nu își asumă implicațiile aplicării consecvente a acestei interpretări privind încălcarea „dreptului” la demnitate prin așa-zisa creare a unei „atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare”. De altfel, se dovedește foarte simplu, și deseori convenabil în dinamica relațiilor sociale, să te declari ofensat, umilit, intimidat.
Iar dacă simpla ofensă nu ține ca argument împotriva exprimării, iar exponatele Art Safari aduc un prejudiciu real imaginii BOR sau a altor biserici, acestea au la îndemână instanțele civile – și ocazia de a cuantifica prejudiciul în cauză, apoi de a îl contrabalansa cu libertatea de exprimare. Nu e nevoie să inventeze vreo discriminare.
Cătălin Raiu, membru al Consiliului și colegul meu la Facultatea de Administrație și Afaceri a UB, oferă un alt argument în sprijinul sancționării. Anume, consecințele „ofensei publice” adusă simbolurilor religioase, care poate genera „evenimente sociale ... negative”. Raiu menționează, în context, evenimentele cumplite de la Charlie Hebdo. Nu știm dacă CNCD s-a temut, în cazul Baraka, de teroriștii ortodocși, catolici ori de alt rit; sau poate doar de manifestații de masă, greve, ori altele asemenea. Dar, chiar presupunând că astfel de evenimente sociale negative ar fi fost plauzibile sau anunțate din pricina expoziției, de ce îi revine Consiliului rolul să le oprească? Poate ar trebui să intervină, mai curând, forțele de ordine – dacă cineva chiar crede că ne paște, cu o probabilitate semnificativă, un set de evenimente sociale negative. Pe scurt, nu e deloc clar statutul binomului „ofensă publică – evenimente negative” din perspectiva discriminării, nici conceptual, nici în privința mandatului CNCD.
Ne putem imagina moduri în care un act de exprimare „ofensator” poate atrage fapte de discriminare. Să zicem că un vizitator al expoziției este atât de marcat de opera lui Baraka încât decide să nu mai angajeze credincioși la firma sa ori să nu le mai furnizeze servicii. De ce nu revine responsabilitatea acestui act de discriminare doar amatorului de artă modernă în chestiune, însă, ci și lui Baraka? Reprezintă expoziția Art Safari o formă de instigare (directă) la discriminare? Consiliul nu o demonstrează. În plus, dacă, conform logicii CNCD, Baraka ar trebui să împartă vina pentru această discriminare potențială, atunci de ce nu și Recorder, Să fie lumină sau criticii de pretutindeni ai bisericilor de tot felul?
Din nou, nimeni nu pare pregătit să accepte aplicarea consecventă a acestor argumente. Edificiul justificativ care consideră că exprimarea controversată privind categorii protejate reprezintă o formă de discriminare rămâne profund confuz.
***
CNCD a mai decis de curând un caz care a beneficiat de atenție în presă. Cum nici această hotărâre nu a fost publicată, preiau descrierea G4media: CNCD a respins sesizarea împotriva unei tipografii ce „a refuzat printarea unor afișe care conțineau mesaje despre violența împotriva comunități LGBT... Colegiul CNCD ar fi acordat, în acest caz, prioritate libertății de conștiință”, temeiul invocat de firmă pentru refuz. „Inițial, tipografia făcuse o ofertă [unei activiste pentru drepturile persoanelor LGBT], însă după ce [aceasta] a transmis pe mail conținutul ce urma să fie printat, a primit un răspuns în scris prin care era anunțată că operatorul refuză să printeze pliantele.”
Spre deosebire de cazul anterior, o speță limpede, aici avem de-a face cu refuzul unui serviciu – tipul de faptă care poate indica un act de discriminare. În plus, argumentele pro și contra nu se mai însumează într-un rezultat evident. Cazul se dovedește dificil fiindcă temeiurile pentru decizie sunt complexe și greu de contrabalansat net. Prin urmare, nu voi face mai jos calculul juridic. Mă limitez la a înregistra câteva dintre intuițiile morale și/sau juridice, cu implicații uneori potrivnice, care ar putea să justifice un verdict sau opusul său.
Serviciul nu a fost refuzat solicitantei din cauza apartenenței acesteia la o categorie protejată, în ciuda tentației de a citi speța în această grilă. Din câte ne putem da seama, firma a refuzat prestația din cauza conținutului mesajului pe care trebuia să îl imprime, nu a identității (presupuse) a clientei. Cel mai probabil, ar fi anulat comanda și dacă aceasta ar fi venit din partea unei familii tradiționale.
Pe scurt, în litigiu se află, de fapt, refuzarea unui serviciu din pricina mesajuluidespre o categorie protejată, nu a apartenenței la o categorie protejată, cum a argumentat Coaliția Antidiscriminare.
Pe de altă parte,prestația refuzată nu implică un act de exprimare forțată. Simpla tipărire (cu procesarea aferentă) a mesajului unui terț nu presupune că prestatorul își asumă sau susține conținutul mesajului în chestiune. Nu firma alege mesajul, iar serviciul în sine este neutru din punctul de vedere al conținutului.
Mai precis, nu avem de-a face aici cu un serviciu creativ, de tipul realizării de site-uri personalizate sau de albume fotografice pentru nunți. În astfel de cazuri, bunul oferit implică exercițiul imaginației și al inventivității, deci furnizorul devine (co-)autor moral al produsului creat. Eventuala obligație legală de a crea un anumit produs ar echivala cu un act de exprimare forțată. Nu așa stau lucrurile cu speța de față, unde – s-ar putea argumenta – firma „nu trebuia decât să dea print”.
Totuși, patronii se pot simți afectați de asocierea firmei cu un conținut simbolic care le repugnă, cum este mesajul în chestiune. În situații în care mesajul contravine convingerilor cuiva care participă, fie și indirect, la diseminarea sa, pare intuitiv să luăm în calculul moral și povara de conștiință a simplei asocieri simbolice. Ar trebui obligată firma unui cuplu L/G/B sau T să tipărească, la cerere, fluturași ce susțin referendumul pentru așa-zisa familie tradițională?
Nu iese din discuție, în context, nici invocarea unui argument strict pecuniar. Asocierea simbolică poate aduce un prejudiciu financiar dacă, să zicem, ar conduce la pierderea clienților cu anumite vederi morale. (Totuși, un astfel de prejudiciu ar trebui dovedit empiric – și nu este deloc decisiv.)
Pe de încă altă parte, pare firesc ca posesorii unor convingeri să își asume, într-o anumită măsură, povara lor. Patronul unui restaurant halal acceptă că pierde clientela amatoare de anumite tipuri de alimente, iar persoana care refuză transfuzia de sânge acceptă că își mărește riscul de deces. N-ar trebui cineva care este ultra-sensibil la mesajele care circulă în spațiul public să nu se ocupe de imprimarea comercială de mesaje publice? Invers: dacă cineva prestează un serviciu de tipografie pentru publicul larg, pesemne ar trebui să accepte imprimarea oricărui mesaj, atâta vreme cât conținutul său este legal; tot așa cum un chirurg cu anumite convingeri religioase ar trebui să își asume faptul că se va implica în procese care presupun, deseori, transfuzia de sânge.
Cu anumite excepții (de ex., serviciile individualizate și cele creative specifice anumitor profesii liberale), plecăm de la presupoziția că o prestație comercială este automat deschisă tuturor și poate fi refuzată doar dacă impietează afacerii din rațiuni comerciale. Considerăm acceptabil ca un restaurant să refuze accesul unei persoane care a consumat prea mult alcool, nu este îmbrăcată adecvat, miroase urât ori deranjează clienții. Dar, intuitiv, acceptăm mai greu rațiuni subiective („nu gătim pentru rapidiști / bărbați pletoși / femei fără batic”), chiar dacă acestea au drept sursă sentimente reale, uneori cu tradiție.
Pe scurt, ne așteptăm, în general, ca un patron de firmă să nu țină seama de o sumedenie de detalii privitoare la clientelă, detalii care, altminteri, l-ar putea ofensa la nivel strict personal.
Totuși, clientele refuzate ar fi putut – probabil – cu ușurință să se adreseze unei firme din apropiere. Uneori, anumite servicii comerciale sunt suficient de rare sau de greu accesibile încât să li se poată impune condiții stricte de acces deschis pentru oricine. (Dacă serviciile sunt suficient de importante, alternativa, în genere de nedorit, ar fi furnizarea publică.) În situația în care există un singur stabiliment alimentar sau o unică benzinărie pe o rază de zeci și zeci de kilometri, pare intuitiv că povara de conștiință a patronilor va pierde din greutate în raport cu interesul general ca publicul să beneficieze de acces rezonabil la mâncare sau combustibil.
Cât de rare sunt tipografiile în zona în care a fost refuzată tipărirea mesajului despre violența împotriva persoanelor LGBT? Nu dispun de informație, dar probabil că ea n-ar fi complet lipsită de importanță într-o decizie precum cea comentată.
Mă opresc aici, deși ar mai fi și alte considerente de adăugat, privind încărcătura simbolică a – de astă dată – refuzului; sau buna practică în cazul invocării obiecției de conștiință (de exemplu, indicarea explicită și la vedere a triajului, prin mesaje de tipul „ne rezervăm dreptul de a refuza imprimarea de mesaje așa-și-pe-dincolo”). Cum se vede, cazul nu este unul simplu, iar deciziei Consiliului nu îi lipsesc temeiuri consistente.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
