1.Eșecul autocondamnării
La foarte puțină vreme după stabilirea lui în Franța, petrecută îndată după căderea comunismului în Europa, regizorul polonez Krzystof Kieslowśki a realizat ciclul intitulat Trei culori. Confirmând astfel o înclinație manifestată odată cu celebrul Decalog. Înclinație devenită vocație. Aceea a seriilor. Cele trei filme ce îi dau substanță au ca subtitluri cuvintele Albastru, Alb, Roșu. Care fac referire la culorile naționale ale drapelului francez. Filmul însemnând deopotrivă un omagiu adus patriei de adopție târzie ca și valorilor etice ale națiunii franceze. Valori conținute în deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate!.
Ieșită pe marile ecrane în 1993, recompensată cu două importante distincții la Festivalul de la Veneția (Leul de aur și premiul pentru interpretare feminină acordat lui Juliette Binoche, trei nominalizări la Globurile de aur (pentru interpretare feminină- Juliette Binoche, pentru cea mai bună coloană sonoră – Zbigniew Preisner, și pentru cel mai bun film), pelicula a fost, de asemenea, modul specific în care regizorul a salutat demersurile ce au condus la încheierea Tratatului de la Maastricht. O compoziție rămasă neterminată a soțului lui Julie, compoziție mereu citată în gramatica filmului, indiciu clar al importanței raportului dintre sunet și imagine (povestea Cântecului pentru Europa reprezentând unul dintre principalele fire narative ale peliculei) ar fi urmat să fie cântată în premieră în seria de sărbătoriri menite să marcheze evenimentul în chestiune.
Așadar, Julie își pierde într-un accident de mașină soțul și fiica. După care face ea însăși o tentativă nereușită de încheiere a socotelilor cu viața. Mai apoi, se autocondamnă la aonimat. Își pregătește minuțios moarte civilă. Își înstrăinează proprietățile, are grijă doar de soarta servitorilor și a mamei bolnave de Alzheimer (Emmanuelle Riva) se mută la o adresă necunoscută, optează pentru o viață modestă consumată într-un bloc oarecare, distruge ceea ce crede a fi copia unică a compoziției neterminate a soțului, refuză orice discuție și orice intervenție indiscretă a ziariștilor. Vrea să anuleze astfel orice intervenție a memoriei. Însă toate aceste demersuri se soldează cu eșecuri. Filmul fiind, între altele, și unul despre memorie și imposibilitatea omului de a o domina. De a o exclude din existența lui zilnică. Fragmente din compozițiile soțului îi invadează pe neașteptate lui Julie urechile, un amărât cântăreț stradal cântă ceva ce seamănă perfect cu pasaje din muzica artistului defunct.
Periodic, Kieslowśki îi induce spectatorului impresia că pelicula s-ar rupe, așa cum se întâmpla odată în cinematografele de cartier, spre a face astfel loc intruziunii amintirilor. Ori a muzicilor funebre. În viața lui Julie se insinuează modestul compozitor Olivier, înainte de orice un om cinstit și bun la suflet. Femeia însărcinată cu transcrierea manuscrisului a realizat o copie suplimentară a compoziției, conștientă de valoarea acesteia ca și de impulsurile distructive post-traumatice ale lui Julie. E vorba despre compoziția pe care ar urma să o termine Olivier și pe care o va încheia în cele din urmă Julie. Care, în plus, mai are de suportat și șocul dezvăluirilor legate de viața dublă a soțului.
Trei culori. Albastru este, la urma urmei, o poveste și tristă, și optimistă deopotrivă a unei salvări. A unei renașteri. Renașterea omului bun care este Julie. Aceasta își regăsește seninătatea. Redescoperă supremația vieții. Cu ajutorul celor din jurul ei care foarte adesea par a se metamorfoza în receptacolul durerilor protagonistei. De aici, pesemne, și generozitatea lui Julie față de bătrânii ce au servit-o, de aici și gestul față de copilul ce se va naște. Încă un semn al supremației vieții. De aici și simbolistica din titlu, de aici și nenumăratele inserturi de albastru. Albastrul din decoruri, din lumini, din piscină, din obiectele de mici dimensiuni. Kieslowski și cei trei directori de imagine (Edward Klosiński, Slawomir Idziak, Piotr Sobociński) semnând o veritabilă lecție despre inteligenta folosire a filtrelor.
Aparent, nimic nu pare să o miște pe Julie. Nici o durere nu lasă impresia că ar mai putea să o doboare. Chipul lui Juliette Binoche, interpreta excepțională a lui Julie, lasă impresia a fi la fel de indiferent și de inflexibil și la aflarea știrilor despre infidelitățile soțului, și atunci când o vecină îi cere să semneze o cerere de evacuare a unei femei bănuită a fi de moravuri ușoare. Binoche lasă impresia că, după ce a constatat că este incapabilă să se sinucidă, Julie ar fi devenit un om de marmură. O frumusețe rece, albă. Absența ei de reacție se află în relație contrastivă cu seninătatea din mimica și conduita lui Olivier (Benoît Régent). - Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
