La exact o săptămână de la Lemonade, remarcabilul debut în regia de film al Ioanei Uricaru, TVR Cultural a programat o altă opera prima pe care o socotesc a fi de toată lauda.
E vorba despre Să nu ucizi (pe generic nu e semnul exclamării), filmul scris și regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru în mod vădit, chiar explicit inspirat de scandalul Hexipharma. Scandal care la fel ca atâtea altele în România eșuată a feluriților lideri PNL sau PSD, unul mai important dar și mai mincinos ca altul, a dezamăgitorului președinte Klaus Iohannis s-a încheiat fără nici o consecință juridică majoră. A fost suficient să moară în condiții bizare proprietarul firmei, fostul medic Dan Condrea. Și acesta deoarece Condrea ori nu a știut ori nu a vrut să se păzească de el însuși.
Exact în zilele în care TVR Cultural difuza Să nu ucizi s-a încheiat afacerea Colectiv, odată cu întoarcerea glorioasă la o primărie bucureșteană a lui Cristian Popescu Piedone. Reamintesc că un alt film, documentarul Colectiv al lui Alexander Nanau, făcea o legătură între cele două mari enigme din România post-decembristă. Incendiul de la Colectiv și biocidele supra-diluate. Ambele din România președintelui Iohannis. Și tot în aceste zile a izbucnit scandalul cu azilurile de oameni vârstnici, scandal al cărui surse pare să ducă la una dintre cele mai potente familii din România.
Să nu ucizi iustrează mai multe porunci din Decalog. Să nu furi, să nu minți, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, să nu ai alți Dumnezei în afară de mine, să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău! Ș.a.m.d. Pe unele ar vrea să le respecte, pe altele le încalcă intenționat tânărul chirurg pediatru Cristian Badea care lucrează într-o mare clinică bucureșteană. El e un fel de Don Quijote, chiar înainte de a pierde un pacient operat de o banală hernie pentru că spitalul e plin de infecții nozocomiale pe care nu le declară nimeni fiindcă asta ar deranja multe și pentru că toate produsele cu funcție de dezinfectant oferite de liderul național în domeniu sunt drastic diluate. Donquijotismul doctorului se amplifică după nenorocirea cu copilul în chestiune, crește pe măsură ce zidul de indiferență devine tot mai proeminent și se dezumflă după discuția cu proprietrarul Septipharma. În secvența finală, una lungă, îl vedem pe Cristian spălându-se meticulos pe mâini, dând cu capul de robinet pentru ca, la un moment dat, la chemarea asistentei să anunțe că e gata. E gata. Sistemul a învins. Cristian s-a despărțit definitiv de sine.
Încă din primele secvențe ale filmului, în a cărui stilistică se amestecă realismul tradițional și încrederea în valențele expresive ale narațiunii coerente, cu un lux de amănunte de tip balzacian, cu achizițiile și chiar topoi-i Noului Val, cu unele citări și referințe lesne recognoscibile, poate pe alocuri chiar amendabile, aflăm că doctorul- fără cusur jucat de Alexandru Suciu- a fost sancționat fiindcă ar fi bruscat-o pe asistenta șefă care nu a vrut să admită această evidență. Și care nici nu avea cum să o facă de vreme ce era și ea o biată, o minusculă rotiță într-un imens angrenaj. Un Mare Mecanism, ca să reiau celebra sintagmă dintr-o carte cândva la modă a lui Jan Kott. Un mecanism din care făceau parte iluștri și cvasi-omenoși profesori universitari (Gelu Colceag este semnatarul unui rol cu totul remarcabil), brutali manageri de spital (Cătălin Rotaru), moguli de presă, secretari de stat (Ionuț Ionescu) și chiar invizibilul ministru al Sănătății, procurori de toate felurile și rangurile. Unii mai tinerei, care încă mai cred în rolul și misiunea lor, alții care seamănă teribil cu cei descriși în cartea Putea să fie altfel de Daniel Morar.
La urma urmei, Să nu ucizi chiar asta arată. Că nu putea să fie altfel. Că cercul este închis. Că adevărul și dreptatea nu au în România nici o șansă. Tânărul doctor pornește o luptă pe cont propriu, devine incomod și pentru soție (Cristina Flutur), și pentru mamă (Tania Filip), și pentru colegii care cunosc și respectă legea tăcerii fiindcă doar așa se promovează în profesie, fiindcă sunt preveniți că nu se poate destructura nimic, și pentru aparent cel mai bun prieten (Elias Ferkin). Cristian se angajează într-o solitară cursă lungă. Îl vedem îndelung și în repetate rânduri bântuind de unul singur coridoarele spitalului sau conducând solitar propria mașină, cei doi regizori și directorul de imagine Tudor Platon recurgând foarte adesea la prim -planuri. Bărbatul seamănă teribil cu tinerii furioși, parcursul lui de unul singur amintește de cântatul la trompetă al personajului principal din Privește înapoi cu mânie. -
