Zilele trecute, Janet Yellen, secretarul Trezoreriei SUA, a răspuns întrebărilor unei subcomisii de credite a Senatului american, unde a trebuit să facă față întrebărilor privind stabilitatea sectorului bancar din SUA, în urma eșecurilor băncii din Silicon Valley și Signature Bank. Printre altele, ea a declarat senatorilor că nu are în vedere niciun plan de a garanta toate depozitele bancare, fără aprobarea Congresului.
Veștile bune despre schimbarea regulilor în favoarea clienților băncilor s-au oprit
După două falimente bancare într-o singură săptămână, Silicon Valley Bank, Signature Bank și prăbușirea First Republic Bank, în SUA, plus a colapsului din Elveția a Credit Suisse, în ciuda mobilizării și a sprijinului urgent din partea băncilor centrale, încrederea în bănci dispare din nou pe piețele financiare.
Cum de este acum posibil acest lucru, când s-au făcut atât de multe pentru consolidarea băncilor după criza din 2008? Poate că Silicon Valley Bank nu este altceva decât un eveniment clasic, care demonstrează că riscul de lichiditate este acela care poate dărâma o bancă. Dar poate că problemele au originea în altă parte.
Cazul I: Silicon Valley Bank s-a confruntat cu două riscuri simultane: riscul ratei dobânzii și riscul de lichiditate. Vulnerabilitatea băncii a fost rezultatul faptului că deținea o proporție mare de depozite neasigurate și o mare parte din depozite investite în titluri de trezorerie cu dobânzi foarte mici, păstrate până la scadență. Dar, din martie 2022, Rezerva Federală a Statelor Unite a crescut agresiv dobânzile – cu 4,5 puncte procentuale până acum – în încercarea de a controla inflația în creștere.
Drept urmare, randamentul titlurilor de trezorerie pe un an a guvernului SUA a atins un maxim din ultimii 17 ani – de 5,25 la sută în martie 2023, în creștere de la mai puțin de 0,5 la sută la începutul lui 2022. Randamentele titlurilor de trezorerie la 30 de ani au crescut cu aproape 2 puncte procentuale.
O creștere atât de rapidă a ratelor dobânzilor într-un timp atât de scurt a făcut ca valoarea de piață a datoriilor emise anterior acestei politicii agresive de dobândă a FED – fie obligațiuni corporative sau bonuri de trezorerie guvernamentale – să scadă, în special pentru acelea cu termen mai lung. În situația în care proprietarul titlurilor vechi, cu rentabilitate redusă, în goana după lichidități, trebuie să le vândă înainte de scadență într-un moment în care valoarea de piață este mai mică decât valoarea nominală, el va înregistra o pierdere reală.
Așadar, pe măsură ce clienții SVB își retrăgeau depozitele peste ceea ce banca putea plăti folosind propriile rezerve de numerar ca să-și îndeplinească obligațiile, managementul a decis să vândă titluri de 21 de miliarde de dolari din portofoliul de valori mobiliare al băncii cu o pierdere de 1,8 miliarde de dolari. Nevoia de mărire a capitalului propriu a determinat creditorul să încerce să strângă peste 2 miliarde de dolari în capital nou, vestea s-a răspândit, clienții au devenit suspicioși și de acolo a început colapsul. Prin concepție, băncile nu sunt în măsură să ramburseze clienților lor imediat, simultan, toate depozitele. În momentul în care clienții își pierd încrederea în siguranța fondurilor lor, începe panica și băncile se prăbușesc.
Cazul al II-lea: În ceea ce privește colapsul Credit Suisse, aceasta fusese atinsă de ani de zile de scandaluri și pierderi, și se lupta cu o criză de încredere de mai multe luni, înainte ca dispariția sa să fie parafată în doar câteva zile ale săptămânii trecute, când autoritățile elvețiene au intermediat o preluare a băncii de către rivalul mai mare UBS.
Din lipsa unei guvernanțe adecvate, printre alte carențe, Credit Suisse a raportat o pierdere de 1,7 miliarde de dolari în 2021, aproape 7 miliarde de dolari în 2022 și proiecțiile arătau o altă pierdere substanțială pentru 2023. Dar au intervenit falimentele Silicon Valley Bank și ale Signature Bank, iar temerile legate de soliditatea băncilor alimentate de eșecurile SUA i-au făcut pe investitorii Credit Suisse să privească mai îndeaproape și mai puțin prietenos asupra acesteia. Un fel de contagiune prin pierderea încrederii clienților.
Eșecul Băncii Silicon Valley (SVB) din martie 2023 a generat valuri în industria bancară globală. Instituțiile bancare din țările în care băncile centrale au dus o politică similară de majorare a ratelor de dobândă în campaniile lor de combatere a inflației se confruntă astăzi cu riscul ratei dobânzii pentru unele dintre participațiile lor adică unele din titlurile sub formă de obligațiuni de stat sau corporative deținute în portofolii.
Dar, din punct de vedere sistemic, întrebarea esențială nu este de ce Silicon Valley Bank nu a fost suficient de înțeleaptă pentru a acoperi riscul ratei dobânzii pentru acele obligațiuni din portofoliul său prin hedging (chiar dacă acesta costă). Și nici întrebarea de ce Credit Suisse a sărit de la o criză la alta în doar câțiva ani.
De ce și cum falimentele a două bănci mici (sub 0,5% din activele bancare ale lumii) sunt capabile să amenințe întregul sistem
Investitorii au fugit rapid transferându-și fondurile în alte bănci, considerate mai sigure, ceea ce indică faptul că aceștia nu cred că regulile în vigoare sunt suficiente pentru a stabiliza sistemul.
Faptul că toate băncile sunt acum sub presiune semnalează cumva că participanții pe piețele financiare, adică acei profesioniști care sunt bine informați și cunoscători ai sistemului bancar, nu au încredere că regulile prudențiale sunt suficiente pentru a asigura stabilitatea sistemică? Se pare că da, și iată două motive principale pentru aceasta.
Unul dintre motive se află în reglementare și aici ne vom referi la cadrul de reguli prevăzut în Basel III. În cei mai simpli termini, Basel III este un set de măsuri convenit la nivel internațional, dezvoltat de Comitetul de la Basel pentru Supravegherea Bancară ca răspuns la criza financiară din 2007-2009 . Măsurile vizează consolidarea reglementării, supravegherii și managementului riscului băncilor și, printre multe cerințe tehnice, stabilesc și anumite raporturi minime de adecvare a capitalului din bănci urmărind să creeze lichiditate bancară și să limiteze efectul de levier.
Dar, atât legislativul din SUA, cât și din UE au adoptat derogări substanțiale de la cadrul convenit la nivel internațional, prin Basel III . Astfel, în SUA, Basel III nu se aplică băncilor mici și mijlocii americane.
O lege adoptată în 2018 a ridicat pragul prudențial al băncilor de la 50 de miliarde de dolari la 250 de miliarde de dolari. Pentru a preveni repetarea scenariilor anterioare, după criza din 2008, Comitetul de la Basel a introdus o nouă legislație pentru a viza și limita operațiunile așa-numitelor bănci cu importanță sistemică globală, cunoscute și ca instituții financiare cu importanță sistemică. Acestea sunt bănci clasice, din categoria celor „prea mari pentru a falimenta”, dar privite doar la scară globală.
Iar aici apare al doilea motiv, dat de inadecvare a reglementării: Basel III privește băncile ca entități separate și nu în relațiile dintre ele, iar aceasta este o vulnerabilitate uriașă, având în vedere interconectarea actuală ridicată a sistemului bancar global, mult mai mare decât în 2008.
Dar, când reglementarea prudențială eșuează, ultima frontieră pentru a proteja societatea de consecințele falimentului băncilor este rezoluția bancară. Aceasta are loc atunci când autoritățile stabilesc că o bancă în faliment nu poate trece printr-o procedură normală de insolvență fără a prejudicia interesul public și a cauza instabilitate financiară și se caută salvarea a cât mai mult din ceea ce poate fi salvat.
Este ceea ce s-a întâmplat weekendul trecut în acordul negociat de autoritățile elvețiene pentru ca UBS să achiziționeze Credit Suisse , în condiții nemaivăzute până acum: UBS a cumpărat Credit Suisse cu 3 miliarde de dolari, în condițiile în care valoarea contabila a Credit Suisse era de 45 miliarde de dolari sub formă de capitaluri proprii. Rezultă că UBS a cumpărat Credit Suisse cu un discount de peste … 90%!
Monte dei Paschi di Siena, Banca Veneto, Banca Popolare di Vicenza, Banca Carige (Italia), și NordLB (Germania) au fost toate salvate din bani publici
Nu demult, autoritățile americane făcuseră practic același lucru, garantând depozitele mai mari de 250.000 de dolari, care depășeau plafonul de asigurare ale Silicon Valley Bank și Signature Bank. Deși acestea au fost vești bune pentru deponenții Silicon Valley Bank și Signature Bank, în fond au fost doar niște măsuri de urgență ale autorităților pentru a preveni contagiunea și care arată că, din păcate, trăim într-o lume în care nu mai există o bancă suficient de mică pentru a eșua, fără a fi salvată.
S-a mai întâmplat, și nu demult, când Monte dei Paschi di Siena, Banca Veneto , Banca Popolare di Vicenza, Banca Carige (Italia), și NordLB (Germania) au fost toate salvate din bani publici.
Chiar dacă detaliile fiecărei situații în parte sunt diferite, principiul însă este același: banii publici intră în salvarea instituțiilor bancare care nu sunt de risc sistemic sau în cele ale creditorilor lor privați. Realitatea este că participanții de pe piața financiară, deși cunosc foarte bine că trebuie să se supună regulilor în vigoare, au văzut că autoritățile publice sunt nevoite să intervină de fiecare dată când situația devine critică. Iar banii pompați de urgență intră în buzunarele private „prea încercate de împrejurări neprielnice” și pagubele sunt acoperite de bugetele publice și de băncile centrale, de societate, cu alte cuvinte.
Ca urmare a evenimentelor recente din SUA și Elveția, pe 21 martie, Comitetul ECON din Parlamentul European a organizat un schimb public de opinii cu José Manuel Campa, președintele Autorității Bancare Europene (EBA) și cu Andrea Enria, președintele Consiliului de Supraveghere al Băncii Centrale Europene cu privire la implicațiile eșecul Silicon Valley Bank pentru stabilitatea financiară din Europa.
Ceea ce este oarecum ironic, deoarece, Comisia ECON a Parlamentului European a ignorat în mod flagrant avertismentele celor două entități și a diluat Basel III atunci când a votat pachetul bancar al UE pe 24 ianuarie, în ciuda avertismentelor celor mai înalți reprezentanți ai autorităților de supraveghere din Uniunea Europeană, avertismente care pot fi consultate aici.
Din perspectiva întâmplărilor din SUA și Elveția, lucrurile ar trebui să stea de fapt invers: supraveghetorii piețelor financiare ar trebui să-i ia la întrebări pe membrii legislativului, care reușesc în mod sistematic să arunce în derizoriu efectele legislației și a reglementărilor create inițial cu scopul de a preveni dezastrele financiare. S-a întâmplat înainte de criza din 2008 prin de-reglementare și se întâmplă și acum, prin diluarea Basel III.
Și atunci ne întrebăm: cui se datorează fiecare criză? Industriei, clienților, legislativului, factorilor cu putere de decizie sau ... laturii umane care nu crede în reguli, dar crede în probabilitatea de a câștiga mai mult prin fentarea lor?
N.Red: Calu Monica este jurist specializat în Dreptul consumatorilor, cu o experiență de mai mult de un deceniu în acest domeniu. Este specializată în protecția drepturilor consumatorilor de servicii financiare, iar domeniile sale de expertiză includ contractele bancare, contractele de asigurări, reglementarea drepturilor consumatorilor de servicii financiare în legislația internă și a Uniunii Europene. Deține, de asemenea, o licență în economie. Este fondatoare și președinte a Asociației Consumers United/Consumatorii Uniți și membră în Banking Stakeholders Group (BSG) la Autoritatea Bancară Europeană (EBA) și în Insurance and Reinsurance Stakeholders Group (IRSG) la Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA), reprezentând consumatorii. Este membru independent în ONG-ul internațional Finance Watch.
0
0
