Numele dramaturgului american Lucas Hnath, ale cărui scrieri sunt în mare vogă în Teatrele de peste Ocean și nu numai, nu este tocmai necunoscut spectatorului român. Înainte de a-i fi fost jucată O casă de păpuși- partea a doua, care, la ora actuală, se află pe afișele a cel puțin trei instituții de spectacole din România (Metropolis din București, Naționalul din Timișoara și Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe), Lucas Hnath a dobândit la noi o oarecare notorietate datorită piesei Creștini. Tradusă și montată la Teatrul Regina Maria din Oradea de Radu Iacoban. Spectacolul, unul indiscutabil bun, i-a adus o primă nominalizare la premiile UNITER actorului Răzvan Vicoveanu.
De premii a avut parte și Lucas Hnath însuși care a fost distins pentru excelență în scriere dramatică (premiul Obie) ca și cu premiul Drama Desk pentru cea mai bună piesă de teatru (2016). Premii binemeritate căci Lucas Hnath nu doar că scrie bine, ci scrie și deștept. Stăpânește la perfecție arta dozajului situațiilor dramatice, scrierile sale sunt o nesfârșită serie de lovituri de teatru, reflectă o bună cunoaștere a strategiilor argumentative, replicile au și inteligență, și savoare. Condiții absolut obligatorii atunci când plănuiești elaborarea continuării celei mai celebre piese ale lui Ibsen. Nora sau Casa cu păpuși. Despre care toate manualele de istorie a teatrului universal nu uită să precizeze că, odată cu acea ușă trântită de Nora care i-a dat cu tifla soțului ei, Torvald, părăsindu-l și sfidând astfel toate convențiile sociale, începe istoria afirmării feminismului în teatru.
În piesa lui Lucas Hnath, Nora revine în casa ei și în aceea a lui Torvald vingt ans après. O face cu complicitatea lui Anne Marie, bătrâna doică. În cei douăzeci de ani care au trecut de la acea seară de pomină de Crăciun, Nora a trecut prin multe. Acum este ceea ce se cheamă o femeie realizată. Nora a scris cărți în care s-a pronunțat drastic împotriva sclavajului căsătoriei, a devenit ceea ce azi numim influencer. Alte și alte femei și-au părăsit soții trântind ușa, regăsindu-și libertatea și demnitatea. Pare-se că făcut-o sub influența cărților Norei. Care a devenit încă o dată un inamic public, deși scrie sub pseudonim. Nora a făcut afaceri, bani. Deține proprietăți și conturi consistente. Însă vreme de ani buni a ignorat un detaliu. Și anume că Torvald nu a cerut divorțul. Acesta a pozat în nefericit, în bărbatul cu soția din ce în ce mai bolnavă care, în cele din urmă, a plecat la Domnul.
De ce a făcut oare Torvald toate astea? De ce a mințit ori a încurajat minciuna vreme de aproape 20 de ani? Nu doar pentru a se bucura de compasiunea comunității, ci și spre a-și garanta respectabilitatea. Pentru el important a rămas acel qu’en dira-t-on?, cum spun francezii. Așa că Torvald și-a durat statuie.
Nora revine în casa în care nu mai păstrează aproape nici o urmă a trecerii sale pe acolo (a dispărut o bună parte din mobilierul de odinioară, a dispărut și pianul ca și portretul mamei protagonistei), a rămas doar ușa.O face cu gândul de a-i solicita soțului ei divorțul. De care are absolută nevoie spre a scăpa de amenințările unui judecător. Care, dacă ar da în vileag toată povestea, i-ar provoca Norei un lung șir de necazuri. De ce nu inițiază acțiunea de divorț Nora însăși? Fiindcă femeile nu au încă drepturi egale cu cele ale bărbaților. Nora ar fi obligată să înșire o serie întreagă de motive, unele deloc confortabile nici ei, nici lui Torvald, nici celor trei copii ai lor, Torvald, nu. Aparent el nu ar risca nimic, Indiciu clar că Nora mai are de luptat. Iar după ce, pe tot parcursul piesei, Nora iese când bine, când prost (meritul lui Lucas Hnath e că nu își înfățișează personajele doar în alb și negru, nici unul dintre ele nefiind perfect, că nu cade în păcatul feminismului agresiv și al gândirii politic corecte) și după ce întoarce când pe față, când pe dos toate argumentele posibile, după ce are discuții tot mai lămuritoare ba cu Anne Marie, ba cu Torvald, ba cu fiica ei Emmy, hotărăște să plece din casa de păpuși a doua oară. Decisă să își reia lupta de la capăt.
La Teatrul Metropolis din Capitală, O casă de păpuși beneficiază de ceea este, indubitabil, distribuția perfectă. Nu e nicidecum puțin lucru ca pe afișul spectacolului pus în scenă de Alexandru Mihail (regizor stabilit de ani buni în Statele Unite) să figureze numele unor actori de prima mână. Așa cum sunt Oana Pellea, Vlad Ivanov și Victoria Cociaș, așa cum este și mai tânăra Catinca Maria Nistor. Care oricât de controversată ar fi fost în ipostaza de director interimar al Teatrului Bulandra ori în aceea a ICR Londra este o actriță bună. Am constatat lucrul acesta în urmă cu ani, atunci când am urmărit-o în Treapta a noua, constat același lucru acum, când Catinca Maria Nistor joacă o Noră în oglindă. Iar celor pregătiți să dea cu piatra, le reamintesc zicerea de la Dacia literară:’’Criticăm opera, iar nu autorul’’. Bref, nu e în rostul unei cronici de spectacol nici să resolve, chiar nici să abordeze aspectele controversate din viața celor ce apar pe scenă.
Acestui veritabil cvartet de ași li s-a asociat scenografa Maria Miu. Care a imaginat un decor simplu, dominat de ușa cu pricina. Sound designul creat de Valentin Luca marchează periodic loviturile de teatru.
O casă de păpuși de la Teatrul Metropolis este, înainte de orice, spectacolul Oanei Pellea. Actrița rămâne (nu, nu stă, ci rămâne și nu oricum, ci activ în scenă) preț de aproximativ 100 de minute. La început, personajul său se arată a fi sigur pe sine, își argumentează convingător în fața Annei Marie (o Anne Marie care e ba curajoasă, ba retractilă, ba sigură pe sine, ba dă cu bâta-n baltă devenind involuntar comică, jucată nuanțat de Victoria Cociaș) actul de acum 20 de ani. Nora deține ceea ce se cheamă arta persuasiunii. E clar hotărâtă să ceară divorțul și e evident mulțumită de sine. De ceea ce a realizat de când se află pe picioare proprii. E luată prin surprindere de sosirea pe neașteptată a lui Torvald. Care, în interpretarea lui Vlad Ivanov, se dovedește a fi un manipulator de înaltă clasă. De aici se manifestă vulnerabilitățile Norei.
La un moment dat între cei doi soți se instituie un fel de joc de-a șoarecele și pisica. Un veritabil război al minților. Cu totul altfel decât cel din piesele lui Strindberg. Torvald joacă, la un moment dat, marea carte a generozității, a sacrificiului, Nora e gata-gata să cadă în capcană. Devine melancolică, lirică. Siguranța de sine a Norei se pierde. Acesteia îi iau locul îndoielile. Capitularea este însă imposibilă. Așa că Nora se regăsește pe sine, redevine Nora cea de odinioară. Cea care e făcută să lupteCiteste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
