Între ce se afirmă public în România de către reprezentanții comunității, în operațiuni de PR politic care au oarecare succes numai dacă afirmațiile frapează prin banalitate sau înjghebări tautologice, și ce se trăiește pe viu deosebirile sunt adesea de la cer până la pământ. Atâta de șocant contrastantă este societatea românească la orice capitol – luxul și sărăcia, naivitatea și rapacitatea, politețea și înjurătura sunt vecini pe aceeași uliță – încât a suprinde ceea ce este în câteva cuvinte riscă să surprindă ca un nonsens, o sterilă aglomerare de contradicții. Întrucât adevărul nu poate fi spus fără a deranja pe toată lumea – cei învingători nu vor să audă că faptele lor de excelență s-ar putea să producă mizeria altora, iar cei mulți, necăjiți, nu pot accepta ușor mulțumirea motivată material a altora – s-a invetat ipocrizia călduță, tehnica de învăluire și acoperire a realității. Fără a avea acces la o bază de date la zi, România este cu certitudine țara cu una din cele mai mari rate ale inegalității din Europa. E de mirare că ne înțelegem în aceeași limbă, deși, în afara limbii, nu pare să ne înțelegem defel unii cu alții la nivel colectiv. Când ajungem la capitolul educației, frontul întins al opozițiilor a săpat tranșee adânci de două generații încoace.
În vara anului 2022, ministrul Sorin Câmpeanu a insistat ca în proiectul noii legi a educației naționale să se accepte dreptul colegiilor naționale să organizeze examene de admitere în regim propriu pentru 90% dintre viitorii elevi ai acestor instituții de prestigiu și de elită. Nimic mai meritocratic, s-ar zice. Valoarea se cerne fără participarea unui ,,program de calculator” care face triajul. Din păcate, situația din teren este nu doar mai complicată, ci altfel decât prescripțiile morale ale meritului și competenței teoretice. Adevărul este că, în afara examenelor de admitere la câteva facultăți de stat, la anumite specializări, iar aceasta doar în ultima perioadă (medicină, drept, arhitectură, inginerie), marea majoritate a instituțiilor de învățământ românesc practică mai abitir ca niciodată ,,admiterea pe bază de dosar”. Intră cine vrea, iese tot cine vrea. Nu se mai pune în discuție reputata și desueta ,,putirință”. De aceea, singurul examen dificil și cu vădite urmări pe care îl dau cei mai mulți elevi ai României din prezent este cel de Evaluare Națională. Bacalaureatul a rămas o probă a maturității la care nu se mai promovează în 99% din cazuri, ca înainte de 2011, când se țesuse o rețea întreagă de malversații, pe care niște camere video au destructurat-o aproape complet. Bacalaureatul este examenul la care nu mai ajung nici 75% din elevii care au intrat la școală acum 12 ani pentru că se pleacă mult din țară, înainte și după terminarea liceului, sau, pur și simplu, se abandonează școala până la finalizarea ciclului liceal. Avem încă un abandon școlar record în Uniunea Europeană, pe care autoritățile naționale nu-l pot controla și nu-l recunosc la întreaga sa dimensiune de aisberg. Tocmai de aceea Evaluarea Națională de la finalul clasei a VIII-a este ocazia de a studia cum cei mai mulți elevi români au fost pregătiți și selectați pentru a ajunge la liceu – în acest efort comun intră deopotrivă părinți, profesori și organizarea unor probe în care numărul candidaților este cel mai mare din România pentru un singur tip de examen.
Ca atare, să reevaluăm realist propunerea noii legi a educației privitoare la oportunitatea colegiilor naționale de a-și selecta singure elevii. În primul rând, colegiile naționale sunt în România un grup restrâns și distins, concentrat îndeosebi în reședințele de județ sau în București, de instituții educaționale care, într-adevăr, asigură calitatea sistemului nostru de învățământ. A întregului sistem, inclusiv cel universitar, să ne înțelegem. Medaliile internaționale la diferite probe provin din aceste școli de elită. Când miniștrii și secretarii de stat fac fotografii cu olimpicii României, aceștia sunt elevi înmatriculați la vreunul din cele cinci colegii naționale de la nivel național. Crema acestor absolvenți de liceu pleacă cu burse la primele 50 de universități din lume. Vorbim de câteva colegii naționale în România în care peste jumătate dintre absolvenți studiază la o universitate din afara granițelor, de obicei din Olanda, Statele Unite și Anglia. Universitarii români nu se întâlnesc decât într-o mică măsură cu vârfurile intelectuale ale învățământului secundar românesc fiindcă fenomenul global al migrației pentru studii relativ specializate s-a acutizat an de an în România după 2007. E un brain drain cu debit susținut. Pesemne că numărul acestor ,,elite ale elitelor” este de ordinul sutelor la nivel național. Dacă îi adunăm pe toți absolvenții colegilor naționale din România dintr-un an, ceea ce nu înseamnă că există o egalitate în materie de pregătire intelectuală între aceștia, deși similarități sunt, fără îndoială, bănuiesc că nu depășim 15,000 de elevi în total. S-ar putea ca această estimare să fie încă prea laxă. Cum ajunge un elev de gimnaziu licean în asemenea colegii naționale? Trecem astfel la al doilea punct al analizei.
Întotdeauna este nevoie de o medie de admitere ridicată pentru a deveni licean într-un colegiu național. Dacă pe vremuri, acum câteva decenii, se impunea o medie în apropiere de nota 8 sau puțin peste ori imediat sub, în clipa de față, date fiind standardele din ce în ce mai simplificate ale admiterii la liceu (din care s-a eliminat a treia probă acum ceva vreme și, de anul acesta, ponderea de 25% din media finală, cea care corespundea parcursului școlar dovedit în cei patru ani de învățământ gimnazial), 9,50 nu-ți garantează mereu accesul într-un colegiu național de top, profilul matematică-informatică. Sunt colegii naționale în România în care în unii ani media sub care s-a tras linia care separă admișii de neadmiși a fost de peste 9,70. Cum am ajuns aici? De unde această generație de ,,genii”, de eminență normalizată? Răspunsul este o combinație între condițiile de trai ale părinților, educația informală de acasă și, nu în ultimă instanță, munca intensă, aplicată și inteligența elevului, însă cu mențiunea că acest efort susținut a dat roade cu profesorii de meditații, nu cu aceia de la clasă, care, până la pandemie (dar și în viitor, de ce nu?), predau și la 35 de elevi pe oră (așa se face economie la bugetul statului, altfel, prăduit din toate direcțiile de piranha locali). Pentru a ajunge la un colegiu național, eliminând excepțiile, profilul candidatului este același, reprodus mecanic: elevul trebuie să locuiască la oraș, recomandabil într-o reședință de județ, părinții să dețină deja studii superioare, să aibă un venit pe membru de familie de cel puțin un salariu mediu pe economie și să facă meditații începând cu clasa a V-a sau, cel târziu, a VII-a, la matematică și limba română (literatura a fost atent înlocuită recent de comunicare). Acești elevi urmează cursuri și lecții private de limbi străine (limba engleză este primordială) din clasele primare. Scopul deprinderii la un standard ridicat al limbii engleze este eventuala plecare din România sau angajarea într-o multinațională IT. Dacă elevul deține vreun talent deosebit la desen sau muzică, cu atât mai bine. Acesta este în ansamblu elevul care obține o medie generală de minim 9,00 la examenul de Evaluare Națională. Rezultatele sale nu au legătură directă cu cele învățate personal în clasă. Nu ar fi luat niciodată note atât de mari pe baza muncii profesorului de la catedră. Meritele sunt individuale și auxiliare sistemului de învățământ ca umbra sa protectoare. Acestea aparțin implicării și contribuției financiare majore a părinților și profesorului privat, de acasă, meditatorul, acest profesor care nu completează cele deprinse din sala de clasă, cum s-ar crede într-un scenariu optimist, ci suplinește ce nu se face sau nu se poate face de calitate în școala de stat. Acestea fiind spuse, mai facem un pas, al treilea, ultimul, înainte de a încheia în buclă.
De ce medii atât de ridicate, aproape inaccesibile elevului mediu, în colegiile naționale? Cu oarecare atenție, vom intui răspunsul din formularea propriu-zisă a întrebării. Colegiile naționale nu sunt doar fortărețe ale inteligenției competitive, ci și cetăți izolate de locuitorii rustici din împrejurimi. Cu cât mai rupți de gloată, cu atât mai solidă segregarea financiară și educațională (într-un cuvânt, socială) a unora dintre români în raport cu majoritatea săracă, semianalfabetă, pălmașii care fac the menial jobs din Occident și de pe plaiurile mioritice. Noi trimitem două tipuri de români la export: cei de jos, grosul umanității, plătit prost pentru standardele de acolo (din Spania, Italia, poate Anglia), care mai și crește rata infractionalității pe străzile marilor orașe europene odată ajunși șomeri (presupunând că au muncit vreodată), și cei din pătura de mijloc, elita noastră risipită în cele patru vânturi, sub ceruri olandeze, germane, britanice, americane etc. Prima categorie abia de-a terminat opt clase, a luat cu puțin sub sau peste nota 5 la Evaluarea Națională și nu termină liceul sau nu promovează examenul de Bacalaureat. Provin din sate și comune lovite parcă pe vecie de șomaj și sărăcie lucie. Nu cunosc noțiunea de meditație plătită, dar o știu pe pielea lor pe cea a necesității materiale crunte. Părinții lor nu au învățat decent nici pe vremuri, iar ei nu-și înțeleg cultura națională, țara, pe ei înșiși și societatea din care se simt alungați sau din care pleacă ca din robia faraonului. Din rândul acestora provin elevii din grupuri școlare și licee profesionale. Cea de-a doua categorie sunt absolvenții de colegii naționale, care visează cu ochii deschiși la aculturația grabnică a Occidentului. Cele doua lumi fug una de alta și nu se cunosc deloc, parcă nemiscibile din veșnicie. Și unii, și alții înjură și blestemă la nervi, la necaz sau la supărare România, dar varsă o lacrimă de melancolie când aud rostirile molfăite, de tip slogan, ale unui George Simion, de pildă. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
