După ce preț de câteva decenii, noua critică franceză inspirată de un eseu al lui Marcel Proust a proclamat moartea autorului și inutilitatea cercetării așa-numitelor biografeme, de prin 1980 încoace interesul pentru eul celui care scrie a revenit spectaculos în prim-planul analizei literare. O lume întreagă și-a reamintit că, până la urmă, însăși opțiunea pentru o anume temă, pentru un subiect anume spune ceva despre personalitatea și intimitatea scriitorului, despre ceea ce îl frământă în momentul X.
Cam la fel stau lucurile și în teatru, și în ceea ce privește opțiunile unui regizor pentru un anume text. Așadar, nutresc convingerea că nu întâmplător a ales marele regizor Andrei Șerban să monteze la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara spectacolul cu piesa Doctorul. O rescriere modernă, din perspectiva contemporaneității, făcută de regizorul Robert Icke a Profesorului Bernhardi. O piesă socotită a fi de raftul al doilea din creația lui Arthur Schnitzler.
În Doctorul este vorba despre ravagiile corectitudinii politice și ale culturii woke, calificate într-un interviu de Andrei Șerban drept un fel de icter galben de care suferă America de astăzi. America și nu numai. Se știe, din cauza unor asemenea ravagii a demisionat Andrei Șerban din calitatea de profesor emerit al Columbia University. Indubitabil, actul revoltei odată consumat, marele regizor a resimțit nevoia clarificărilor cu sine însuși. Iar ca om de teatru absolut, Șerban nu putea să se clarifice altfel decât printr-un spectacol. Care odată terminat și dăruit comunității îi oferă și acesteia ocazia propriilor ei clarificări. Nu spunea oare Andrei Șerban însuși că „teatrul este un loc unde noi, oamenii, venim ca să ne vedem în oglindă așa cum suntem, nu ceea ce am vrea să fim, să vedem propria noastră viață reflectată pe scenă de actori într-un mod mai esențial și mai clar decât ce putem vedea noi înșine despre noi”?
Despre ce e vorba, în esență, în Doctorul? Despre refuzul profesorului Wolff de a-i permite unui preot accesul în camera de spital în care își trăia ultimele ore o adolescentă de 14 ani care, fără știrea familiei, își provocase un avort. Despre refuzul ultimei împărtășanii fără acordul muribundului pe motiv că acestuia nu i se cunoaște nici credința, nici voința. Despre felul în care etica medicală intră mult prea frecvent în contradicție cu credința, cu religia, cu o infinitate de reguli și prejudecăți. Lucruri socotite de o anume parte a societății grave, mai ales atunci când profesorul Wolff este femeie, este evreică, are o viață personală complicată, inutil ținută la adăpost de ochii lumii, iar pacienta care moare neîmpărtășită este catolică. Decizia aceasta a profesorului Wolff ce se încăpățânează a crede că identitatea i-ar putea fi rezumată în profesia de doctor provoacă un adevărat tsunami. În clinica ce depinde de sponsori, în rândul colegilor partizani sau, dimpotrivă, adversari ai doctorului Wolff, în presă, în audio-vizual ce de abia așteaptă să transforme tragediile umane în spectacol, în mediile religioase, în politică. Și, desigur, nu în ultimul rând, în viața și profesională, și personală, a doctorului. Wolff cu doi ff.
Nu este tocmai ușor să aduci pe scenă anvergura sus-numitului tsunami. Cu atât mai mult cu cât scena Teatrului Maghiar de Stat din Timișoara este una relativ mică. Andrei Șerban a avut însă de partea lui priceperea scenografei Irina Moscu care, folosindu-se de turnantă ca și de avantajele aduse în teatru de tehnica video modernă (Sorin Mocan și Ioan Bledea), ne poartă ba în sala de ședințe a Elizabeth Institute, ba acasă la profesorul Wolff, acolo unde bântuie secretul morții prin sinucidere a lui Charlie, moarte care explică multe, ba pe platoul unui studio de televiziune cu un moderator care sacrifică orice rest de umanitate în numele a ceea ce se cheamă share și rating. Andrei Șerban a mai avut de partea lui un sound și light design perfecte ( le semnează Bayer Sebastian, respectiv, Gidó Zoltan), ca și o excelentă muzică de scenă ce îi induce și spectatorului o neliniște în crescendo. A compus-o Cári Tibor, o interpretează live Bogdan Buică (tobe) și Kiss Attila (chitară).
De fapt, aici se concentrează marea reușită a spectacolului. În exemplara comunicare pe care o instituie cu spectatorul. Un spectator pe care, grație adresării directe, îl întoarce pe dos, îl răscolește, îl îndeamnă, îl obligă să gândească și să-și pună întrebări. La urma urmei, cine a avut dreptate? Doctorul Wolff sau preotul? Cât de îndreptățită este intervenția societății, a ceea ce se numea cândva opinia publică, în chestiuni până la urmă private, precum boală, moarte, viață? Sunt oare boala, viața, moartea dincolo de tot felul de apartenențe, precum etnia, credința, sexul sau orientarea sexuală? Permit oare aceste repere esențiale compromisuri? Cât anume din decizia doctorului se explică prin rigorile profesiei, reguli ridicate la rang de dogmă, și cât prin zonele obscure din propria-i existență?Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
