Văd în apariția la editura Tracus Arte a cărții profesorului George Volceanov Un Shakespeare pentru mileniul III: Istoria unei ediții (București, 2021) în primul rând un necesar și- de ce nu?- chiar admirabil semn de normalitate. Semn că și cultura românească poate să iasă de sub acea blestemată săvârșire fără desăvârșire, diagnosticată încă acum mai bine de un secol de psihologul Dumitru Drăghicescu. Cartea completează două alte apariții editoriale anterioare.
E vorba mai întâi despre cele 16 volume din care este făcută noua traducere integrală a ceea ce a scris pentru scenă William Shakespeare. Amplă operațiune și construcție și culturală, și intelectuală, și editorială, concepută și dusă la bun sfârșit de George Volceanov și o echipă cu o geometrie variabilă. E vorba mai apoi de cartea de autor Întoarcerea la marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian, importantă și temeinică scriere de autor, cercetare shakespearologică europeană până în cele mai mici detalii.
Noua lucrare mai demonstrează, fără putință de tăgadă, că re-traducerea în românește a pieselor marelui scriitor englez a fost fundamentată pe principii științifice și etice clare, riguros stabilite de coordonator și respectate, în marea, în covârșitoarea lor majoritate, cu sfințenie de (aproape) toți colaboratorii. Că nici un moment George Volceanov nu a admis să își plaseze munca lui și a celor ce au făcut parte de echipa construită migălos, cu eforturi foarte adesea ieșite din comun, aceasta presupunând deopotrivă un amestec de entuziasme și dezamăgiri, sub semnul acelui merge și așa, despre care a scris cu zeci de ani de ani într-o memorabilă tabletă, apărută în România literară, Ana Blandiana.
Un Shakespeare pentru mileniul III: Istoria unei ediții începe printr-un admirabil omagiu pe care George Volceanov i-l aduce fostului lui mare profesor de la Universitatea bucureșteană Leon Levițchi. Un veritabil simbol al anglisticii ca și al întregii vieți academice românești. Coordonator al anterioarei ediții Shakespeare în românește. Căruia fostul elev, actualul universitar și el de mare anvergură îi datorează și formarea academică, și apetitul pentru munca de traducător, și o importantă parte din etapa esențială de început în carieră.
Leon Levițchi i-a fost lui George Volceanov un incontestabil, un mare Mentor. În 1991, când a intervenit decesul profesorului Levițchi, angliștii nu căzuseră încă de acord dacă Eduard al III lea este o scriere autentic shakespeariană. Cu toate acestea, în volumul 1 al Istoriei literaturii engleze scrisă împreună cu Dan Duțescu și apărută în 1985 la editura clujeană Dacia, Levițchi, ne reamintește George Volceanov, a inclus Eduard al III lea printre piesele “parțial atribuite lui Shakespeare”. Canonizarea textului avea să vină în 1996, iar în 2002 George Volceanov a publicat la editura Paralela 45 prima lui traducere românească. Și din acest moment începe povestea. Povestea acestui Shakespeare integral, un Shakespeare pentru mileniul III în a cărei ducere la bun sfârșit a contat principiul că marele Will a scris pentru scenă și nu pentru a fi citit comod în bibliotecă de un număr mai mult sau mai puțin restrâns de aleși.
Și ca orice poveste, și aceea a re-traducerii în românește a integralei Shakespeare a fost marcată de apariția unor personaje ce intervin miraculos, pe neașteptate, făcând astfel ca narațiunea să devină, cumva măcar la suprafață, nițeluș mai palpitantă, însă în intimitatea ei cumva mai netedă. Netedă, însă nu leneșă și nici calmă. E vorba mai întâi de doi mari, de doi imenși oameni de teatru. Regizorul Alexandru Tocilescu și actorul Ion Caramitru. Care au luat decizia de a pune în scenă la Naționalul bucureștean Eduard al III lea folosindu-se de traducerea lui George Volceanov. Tocilescu și Caramitru și l-au luat pe Volceanov partener, i-au acordat statut de aliat, refăcând astfel o mai veche experiență avută în pregătirea antologicului, miticului spectacol Hamlet din 1985, de la Bulandra.
Cei care sunt de vârsta mea își amintesc mai mult ca sigur că s-a glosat imens la vremea respectivă pe seama duratei ieșite din comun a pregătirii acelui Hamlet care imediat după 1989 avea să marcheze, grație unor turnee, revenirea teatrului românesc în Europa. Pe seama respective durate s-au mai făcute și glume, unele alimentate de Tocilescu însuși. În cartea Cu Ion Caramitru de la “Hamlet” la “Hamlet” și mai departe ,marele actor a explicat pe îndelete cât de meticulos s-a lucrat la stabilirea textului pentru viitorul spectacol. De aici în primul rând amplul interval de timp necesar pregătirii viitorului spectacol. În mărturia lui Ion Caramitru a subliniat cât de atenți au fost și Tocilescu, și el, și ceilalți componenți ai distribuției (Pittiș, Iureș, etc), buni vorbitori de limbă engleză, la alegerea fiecărui cuvânt ce urma să fie rostit pe scenă. Ceva asemănător s-a petrecut și cu ocazia pregătirii spectacolului cu Eduard, iar George Volceanov descrie cu lux de amănunte acel ceva. Pe care l-am citit, mărturisesc, cu vie emoție, la mijloc fiind și faptul că o tristă coincidență a făcut să parcurg această etapă a poveștii la foarte scurtă vreme de la neașteptata moarte a lui Ion Caramitru. Traducătorul mărturisește în această secvență din prima parte a cărții sale, parte intitulată Începuturile, că lucrul la definitivarea textului pentru viitorul spectacol a însemnat pentru el “o școală de regie de teatru și de artă a actorului, echivalentă cu niște studii post-universitare. Am învățat că un text de teatru se făurește din contribuția mai multor minți, că una este traducerea filologică și alta versiunea scenică în care vorbele prind viață”. Învățătura a fost respectată cu sfințenie.
În celelalte subcapitole ale părții de început a cărții, George Volceanov istorisește cum a căutat o editură ce și-a asumat și răspunderea, și riscul de a manageriza o întreprindere culturală de mare anvergură, cum și-a format echipa (traducătorul a avut parte de surprize, și plăcute, și neplăcute, de înrolări și dezertări neașteptate), cum a stabilit un set de norme. Esențiale fiind câteva idei. Precum acelea că noua traducere este una pentru mileniul trei, drept care are nevoie de actualitate, de prospețime, de asumarea unui curaj manifestat ca atare în primul rând la nivelul limbajului ce trebuie să forțeze frecvent limitele unei ortodoxii prost înțelese, că traducerea este obligată, spre a fi una cu adevărat validă, să țină seama de rigorile scenei, adică să ia în seamă o invizibilă, pentru moment, dar aproximată prezență a actorilor cărora, vorba lui Caramitru, le va reveni misiunea de a o înnobila pe scenă. Toate acestea și încă multe altele, printre care și ideea că Shakespeare nu a fost cu nimic dator clasicismului francez (istoricește nici nu avea cum să fie) le-au fost spuse clar într-o scrisoare tuturor colaboratorilor (unii dintre ei, cum spuneam, de cursă lungă, alții doar de etapă), scrisoare reprodusă ca atare în carte.
Partea cea mai interesantă și mai consistentă a volumului Un Shakespeare pentru mileniul III: Istoria unei ediții este cea intitulată Dialogul cu precursorii. Una de exemplară cercetare științifică, bazată pe eforturi academice anterioare concretizate ca atare în articole, comunicări și intervenții la manifestări universitare românești sau internaționale.
Cum am arătat mai sus, George Volceanov a pornit de la premisa că ceea ce vor face el și echipa lui reprezintă o operațiune de re-traducere. De actualizare, de conectare la actualitate. Or, asta înseamnă că toși coechipierii trebuie să aibă necondiționat pe masa de lucru traduceri anterioare ce vor fi analizate, exploatate, comentate critic în acest volum. Care e, să fiu iertat că fac aici trimitere la o scriere celebrăp din domeniul culturii franceze, are menirea de a reprezenta un fel de Défense et illustration. George Volceanob insistă asupra principiului că orice traducător cu adevărat demn de acest nume se cuvine să dețină capacitatea de a dialoga cu precursorii. Adică de a putea distinge ce a fost rău și ce a fost bine înainte de el și de munca lui. George Volceanov argumentează că încă nu a venit momentul de a face abstracție de ceea ce se numește poliția traducerilor. Mai puțin vehement și înspăimântâtor spus de sancționarea categorică, justificată a erorilor, dar și a infracțiunilor. Fie față de limbă soursă, fie față de limba țintă.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
