Au trecut trei decenii. Trecutul nu s-a repetat, dar nici nu s-a evaporat. Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS pe 26 decembrie 1991 a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere. Dreptul la grevă, câștigat prin lupte lungi si grele de social-democratia internatională, a fost abolit in regimurile care se proclamau ale proletariatului. Formula socialismului leninist era de o inspaimantatoare simplitate: Puterea Sovietelor (adică a elitei bolsevice) plus electrificare. Statul de drept? Un moft burghez. Morala? O legendă a popilor. Care pe care?
Sistemul bolsevic s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, de la grecescul stratos (στρατός), cum au demonstrat filosofii politici Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel. Simbolul tancului este proba continuitatii dintre regimul care a strivit Revolutia Maghiară in 1956 si Primăvara de la Praga, pe de o parte, si actuala democratie totalitară analizata in cartea scrisă impreună cu Kate C. Langdon si apărută in 2020 la editura Palgrave Macmillan.
Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul birocratic hiper-centralizat si fundamental anti-democratic în statele numite, pleonastic si antifrastic, „democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic. Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile „romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doar despre acest trecut așa-zis glorios.Citeste continuarea pe contributors.ro
