Cu noua situație de gâlceavă (și) pe fondurile europene, am observat că, printre comentariile cititorilor la diversele articole ce tratează acest subiect, au revenit întrebările referitoare la care este sursa banilor din aceste fonduri și cum funcționează sistemul. În mare parte mecanismul formării fondurilor și distribuției acestora către una sau alta din țări este aproape necunoscut cetățenilor. De aceea voi încerca să prezint, punctul meu de vedere, într-un mod simplu și clar acest mecanism (focalizat pe țările est-europene).
În urmă cu mulți ani am fost implicat și chiar am condus, ceea ce se numea, un „incubator de afaceri” finanțat din fonduri U.E. Din păcate acesta a beneficiat de o foarte slabă susținere și contribuție financiară locală, dar în schimb, a fost permanent subiectul unor rivalități sterile între diferitele personalități politice și antreprenoriale locale a căror singură contribuție au fost vorbele multe, faptele inexistente și încercarea permanentă de a profita, în orice mod, de avantajele oferite de banii gratuiți primiți de la U.E. Așa șchiop cum a funcționat, incubatorul a ajutat câteva afaceri locale (care funcționează și astăzi – bravo lor!) să se dezvolte - din păcate prea puține.
Această experiență m-a ajutat să înțeleg cum funcționează sistemul, din ambele părți – atât din partea U.E. cât și din partea țării care beneficiază de aceste finanțări. De asemenea, în decursul timpului, am ajutat întreprinzători români să acceseze fonduri nerambursabile și am învățat ce înseamnă birocrația și mecanismele implicate în acordarea acestora fonduri.
Explicațiile de mai jos nu sunt nici științifice, nici filosofice și nici complete. În schimb, aspectele pe care le voi prezenta sper să fie clare, fără echivoc și fără „zgomote de fond”. Pentru că vorbim de bani, trebuie să abordăm subiectul într-un mod pragmatic și, urmărind banii, să vedem cine sunt cei care câștigă din acest mecanism financiar.
Sursa
Sursa fondurilor europene sunt taxele plătite de cetățenii și întreprinderile din țările Uniunii Europene. După un algoritm stabilit, fiecare țară a U.E. trebuie să plătească o anumită sumă anuală pentru ca să poată fi executat bugetul aprobat al U.E. Asta într-o lume ideală, corectă. Acest tip de lume nu există. Pe cale de consecință, cei care controlează banii pot crea bani, din nimic. Astfel, o altă sursă de bani europeni sunt cei tipăriți de Banca Centrală Europeană. Când sunt tipăriți acești bani? Când se hotărăște că este nevoie de ei. De exemplu, în pandemie. Sunt și alte situații, de exemplu când fundația sistemului financiar începe să se clatine, din cauza speculațiilor financiare. Cetățenii obișnuiți ai Uniunii Europene sunt implicați în acest mecanism doar cu obligația de a-și plăti taxele.
Discrepanțele
Fondurile europene sunt alocate pentru a compensa discrepanțele la nivelul U.E. pe diferite „piețe” naționale și „media” europeană.
Dar de ce există aceste discrepanțe? Nu fac aici nicio analiză a cauzelor, însă răspunsul simplu și evident este: din cauza nivelului de dezvoltare diferit din fiecare țară. Din această cauză (alături și de numărul populației) nivelul contribuției fiecărui stat către bugetul U.E. este diferit.
Aceste fonduri sunt folosite de guvern și de privați pentru a realiza diferite investiții, pe care, în lipsa acestor fonduri, nu le-ar putea face.
La nivelul unei țări est-europene (dar nu numai, de exemplu și Spania și Portugalia au fost și poate mai sunt în această situație) acest lucru se traduce astfel: guvernul nu dispune de resursele financiare necesare realizării, de exemplu, a unei autostrăzii, pentru că nu a adunat suficiente taxe de la cetățenii săi. Drept pentru care apelează la fondurile europene pentru a compensa această discrepanță între „dorință” și „putință”.
La nivelul unei întreprinderi acest lucru se traduce astfel: întreprinderea nu dispune de resurse financiare pentru a investi, de exemplu, într-un echipament modern, pentru că sumele disponibile sub forma de profit nu sunt suficiente din cauza nivelului modest al vânzărilor înregistrate pe o piață slab dezvoltată. Pentru a investi într-un echipament modern, care să reducă costurile pentru a permite mai apoi scăderea prețurilor și astfel pentru a face produsul mai accesibil consumatorilor, întreprinderea apelează la fonduri europene.
Desigur, fondurile europene nu se referă doar la compensarea discrepanțelor și nu se acordă doar țărilor est-europene, dar în mare măsură, pentru aceste țări, fondurile europene au o astfel de componentă marcantă.
Integrarea
Este o realitate faptul că, după căderea comunismului, soluția tuturor economiilor est-europene a fost conectarea acestora cu economia occidentală. Ceea ce este un lucru bun.
Întreprinderile occidentale au văzut această situație ca pe o oportunitate majoră în a-și crește profiturile și influența pe piețe. Piețele erau libere pentru a fi „ocupate”. După accesul limitat și controlat pe piața muncii din China, țările est-europene au reprezentat un dublu sau chiar triplu câștig. Acces nelimitat pe piața muncii, acces nelimitat gradual, dar rapid, pe toate piețele consumatorilor și pe cele ale materiilor prime.
Marele avantaj al utilizării forței de muncă din țările est-europene a fost oferirea, pentru aceeași muncă, a unui salar la început chiar și de 10 ori mai mic decât în țara de origine. După 30 de ani, decalajul se menține la oferirea unor salarii de 2-3-4 ori mai mici decât în țările occidentale.
Acest lucru are consecințe directe asupra modului de dezvoltare (ce generează structura economiei unei țări, un lucru extrem de important) și al nivelului de dezvoltare ce poate fi astfel atins în țările est-europene. Plătind salarii de 2-3-4 ori mai mici, taxele echivalente plătite către guvernele țărilor est-europene, sunt și ele mai mici, privând guvernele respective de surse de finanțare ale diferitelor proiecte naționale.
Morala și etica
În timp ce s-a menținut un decalaj între plata muncii din țările occidentale și țările est-europene, piețele de consum și cele de materii prime au fost deschise într-un ritm susținut. De decalajul de pe piața muncii au profitat la început antreprenorii-investitori, reprezentanți ai capitalismului de tip antreprenorial (un fel de clasă de mijloc în lumea afacerilor) și mai apoi investitorii-investitori, reprezentanți ai capitalismului marilor corporații (un fel de clasă superioară, cu interese, influență și tratament diferit din partea autorităților statale, oriunde în lume).
Acest lucru a avut consecințe asupra întreprinderilor locale, care, fiind sub-capitalizate, nu au reușit să concureze cu cele occidentale pe piața liberă locală. În același timp foarte puține întreprinderi est-europene au reușit să penetreze cu adevărat piața occidentală din cauze ce țin în primul rând de sub-capitalizare dar și de alte „bariere netarifare” ridicate subtil în calea lor.
Aici nu fac o judecată referitoare la morala și etica acestor situații, pentru că în afaceri nu există nici morală și nici etică.
Compensarea
Existența fondurilor europene este o dovadă, poate indirectă și nedeclarată, a existenței acestor situații de inechitate sau dezechilibre generate de oportunitatea majoră a includerii țărilor est-europene în mecanismul economic european. Pentru țările est-europene nu a existat și nu cred că există nici în acest moment vreo altă soluție decât încercarea de a ajunge din urmă, cel puțin la nivelul pozițiilor de negociere și decizie (președinția rotativă a Consiliului UE – e o încercare în acest sens), dacă nu a puterii economice și politice, țările occidentale.
PIB-ul în creștere al țărilor est-europene, bunăstarea cetățenilor este generată în mare parte de integrarea cu economiile țărilor occidentale și este o bunăstare „derivată”, dependentă într-o mare măsură de elemente externe, asupra cărora țările est-europene nu au niciun control. Mult prea puține produse și servicii prezente pe piețele occidentale sunt originare din țările est-europene față de produsele și serviciile cu origine occidentală, sau controlate de entități occidentale, prezente pe piețele est-europene. Integrarea prea mare a economiilor fără a avea putere reală, economică, ar putea fi considerată de unii, ca o pierdere de suveranitate generatoare, pe termen mediu și lung, de dependență cronică.
Cu un buget a cărui venituri depind de o performanță economică „derivată” (adică, dacă economia statului x performează, performează și economia statului y) și de fondurile europene pentru compensarea „dezechilibrelor”, politica țării dependente se va rezuma la o continuă și surdă bătălie pe cum să se împartă aceste sume (de cele mai multe ori după criterii subiective – ce țin de interesele de moment ale partidelor și nu obiective – ce țin de interesele strategice ale țării) care – din păcate - nu sunt rezultatul propriilor politici pro-active economice naționale ci sunt, într-o foarte mare măsură, politici re-active (un fel de nimic, un fel de non-politici, care au rolul de a preveni reacțiile negative ale populației și de a menține la putere anumite grupuri de interese. Din această cauză aceste non-politici nu pot să dezvolte cu adevărat țara). Pentru a trece peste această situație este necesar ca guvernul țărilor în această situație să fie competent, corect și stabil (ceea ce s-a dovedit a fi o foarte mare dificultate în cei peste 30 de ani de la căderea „blocului estic”).
Pentru a înțelege mai bine pe ce sume se duce bătălia, trebuie spus că țările est-europene au, în general, PIB-uri care sunt comparabile sau sunt chiar sub cifra de afaceri a unor corporații occidentale. De exemplu, PIB-ul României (1) a fost în 2019 de 249,67 miliarde de EUR, iar cel al Ungariei (2) a fost de 163,5 miliarde EUR, în timp ce cifra de afaceri a grupului Daimler (3) a fost de 172,7 miliarde de EUR, iar cea a grupului Schwarz (4) - care deține lanțurile de magazine Lidl și Kaufland - a fost, în ultimul exercițiu financiar, de 125,3 miliarde de EUR.
Cât de importantă mai este sau ce substanță mai are suveranitatea într-o lume globalizată, este un alt subiect de discuție interesant.
Pentru că anumite țări (est-europene) sunt private de încasarea anumitor sume, de exemplu, din cauza discrepanțelor pe piața muncii (și nu numai), fondurile europene încearcă să umple aceste goluri.
Aceste fonduri, pentru că sunt nerambursabile, reprezintă o oportunitate pentru țările respective, pentru cetățenii acestora adică, dar și pentru profitori de tot felul, reprezentați de (unii) politicieni, funcționari publici și beneficiari implicați în procesul de acordare a acestor fonduri. Dacă pentru cetățeni rezultatul acestor fonduri este vizibil doar după realizarea investițiilor pentru profitori avantajele sunt imediate.
Coruperea
„Coruperea” fondurilor poate fi făcută doar de cei care le gestionează (guvern, minister și autoritățile de management) și de beneficiarii acestora. Atunci când fondurile nerambursabile sunt „corupte”, adică neutilizate acolo unde a fost declarat că se utilizează sau facturile sunt umflate, de cele mai multe ori politicienii și funcționarii publici implicați mizează, alături de tupeu, și pe cunoașterea acestor inechități de tratament a țărilor lor. Ei știu că fură din banii cetățenilor europeni, dar știu și că întreprinderile și interesele politicienilor din vest nu au cea mai morală sau cea mai etică poziție privind cetățenii țărilor din est, mizând pe faptul că nimeni sau puțini dintre concetățenii lor îi vor acuza.
Controlând prin corupție sistemul de justiție, prin mită directă și acordarea de favoruri, din păcate acceptate prea ușor de cei din sistem, politicienii implicați în scandaluri de corupție, rămân nedovediți, nepedepsiți și continuă să dețină putere în toate țările est-europene (dar nu numai). În rarele ocazii când sunt dovediți și pedepsiți acestora le este ușor să acuze amestecul unor forțe străine în treburile „țărișoarei” lor și să-și construiască o aură de haiduci care fură de la cei bogați, adoptând imediat discursul naționalist.
Condiționarea
Pentru că, în mod normal, cheltuirea banilor trebuie să fie justificată în fața cetățenilor europeni, fondurile nerambursabile se acordă țărilor ce au nevoie, dar nu oricum, ci în anumite condiții. Cheltuirea fondurilor nerambursabile nu este lăsată la bunul plac al guvernele țărilor gazdă, așa cum ar putea-o face dacă ar fi încasat banii, de exemplu, din taxele pe forța de muncă sau din impozitele plătite de firmele naționale care ar fi putut avea o cotă mai mare de piață, dacă ar fi fost mai competitive în condițiile în care ar fi fost capitalizate. De aceea se introduc tot felul de mecanisme de control.
Structura
Lista fondurilor europene o găsiți aici https://ec.europa.eu/info/overview-funding-programmes_ro.
Dintre acestea există așa numitele Fonduri structurale și de investiții, pe care le găsiți aici https://ec.europa.eu/info/funding-tenders/funding-opportunities/funding-programmes/overview-funding-programmes/european-structural-and-investment-funds_ro. La nivelul U.E. acestea formează așa numitul Cadru Strategic Comun.
Fiecare țară semnează un acord de parteneriat în acest Cadru Strategic Comun și apoi, la nivel național, după ce își stabilește „obiective tematice”, generează așa numitele Programe Operaționale. Acestea sunt finanțate din unul sau mai multe fondurile structurale și de investiții.
Fiecare Program Operațional are definite câteva „Axe prioritare”. În cadrul fiecărei Axe se generează celebrele sesiuni de proiecte de finanțare (nerambursabilă), pe care concurează „potențiali beneficiari”.
Verificarea
Gestionarea Proiectelor Operaționale este făcută de așa numitele „Autorități de management” organizate și controlate la nivelul diferitelor ministere din cadrul guvernului. Adică de guvern. La rândul lor aceste Autorități de management sunt verificate de instituțiile ale U.E. (de exemplu OLAF).
Cu cât activitatea Autorităților de management este mai corectă și imparțială, cu atât fondurile nerambursabile plătite din taxele tuturor cetățenilor europeni, sunt folosite în beneficiul cetățenilor din țările, de exemplu est-europene, afectați, să nu uităm, de discrepanța de pe piața muncii, aceștia fiind plătiți de 2-3-4 ori mai puțin, pentru aceeași muncă, față de cetățenii țărilor occidentale. Dacă din taxele lor nu se pot construi autostrăzi, iată, cu ajutorul fondurilor europene nerambursabili, se pot, iar acest lucru este (și) în beneficiul cetățenilor.
Din întreg procesul de accesare al fondurilor europene, activitățile de verificare sunt cele mai neplăcute. Într-o lume perfectă acestea ar trebui să fie independente și obiective. Din ce informații circulă prin media acestea nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Nu vor fi niciodată perfecte, nici la nivelul Autorităților de management și nici la nivelul instituțiilor europene, deoarece acestea sunt controlate politic (și nici nu poate fi altfel).
Cu cât se pun mai multe condiții, cu atât există posibilitatea de a greși, deci de a „frauda” fondurile. Pe lângă condițiile puse de autoritățile europene, guvernele adaugă propriile lor condiții pentru accesarea fondurilor. Acestea, uneori sunt atât de imposibile încât aproape că nu pot fi respectate. Această situație este ideală pentru „corupere”. Închiderea ochilor în schimbul unor sume de bani, umflarea facturilor, utilizarea banilor pentru alte scopuri decât cele declarate sunt câteva din metodele de deturnare a fondurilor europene.
Mai multe condiții puse în calea accesării fondurilor generează mai multă corupție. Suspiciunea generează suspiciune.
Cei din umbră
La început am văzut care este sursa fondurilor europene – taxele cetățenilor și întreprinderilor europene (plătite anual de guvernele U.E.), am văzut că obiectivul fondurilor este atenuarea discrepanțelor dintre țări și regiuni, am continuat cu procesul de finanțare și structura acestora și am văzut cine sunt cei implicați în proces. Am vorbit despre profitori, despre cei ce „corup” fondurile, despre cei ce le „vămuiesc”. Dar n-am vorbit încă, sau am vorbit prea puțin, despre cei care sunt cei avantajați net de piața comună a U.E. N-am vorbit despre „cei din umbră”.
Profitând de deschiderea totală a piețelor (stare numită „concurențială” – vezi ultima deschidere „totală” a pieței de energie din România) mult mai rapidă decât alinierea salariilor forței de muncă, investitorii au realizat și acumulat rapid profituri la care nici nu visau înainte de 1989.
Vândută permanent ca fiind o „forță de muncă calificată” cetățenii din țările est-europene au fost și sunt încă plătiți, pentru aceeași muncă, cu salarii de 2-3-4 ori mai mici decât salariile plătite de investitori în țările de origine.
Argumentarea permanentă a acestui nivel de salarizare ca fiind generat de „lipsa de productivitate” a acestei „forțe de muncă calificate” este discutabilă. Cum să existe productivitate dacă întreprinderile naționale sunt sub-capitalizate? Profitând de lipsa de profitabilitate din întreprinderile locale, investitorii au plătit și plătesc – pentru muncă egală - salarii și taxe de 2-3-4 ori mai mici decât în țara lor de origine (argumentând că acesta este nivelul și că se respectă principiul cererii și ofertei). Oare în propriile lor întreprinderi în care au investit înregistrează niveluri de productivitate slabe? Probabil că nu, altfel s-ar fi retras de mult.
Pe această stare de fapt, deschiderea piețelor de consum mai repede decât echilibrarea pieței muncii, investitorii au înregistrat și înregistrează profituri. Lucrând în lohn, investițiile lor sunt precum o investiție într-o secție de producție, nu reprezintă o afacere de sine stătătoare, sustenabilă, de cele mai multe ori. Profiturile sunt sistematic retrase spre țara de origine și nu de puține ori, nici măcar acolo, ci către paradisuri financiare.
