Majoritatea comentariilor referitoare la noua diplomație a vaccinurilor atribuie acestui concept conotații speculative în registru geopolitic și îl pun exclusiv pe seama Federației Ruse și a Chinei. Nu este așa, din două motive. În primul rând, pandemia de Covid-19 a devenit o oportunitate de soft power pentru oricare stat interesat să-și exercite capacitatea de influență, nu doar pentru tandemul ruso-chinez frecvent arătat cu degetul. În al doilea rând, dacă Sputnik V și Coronavac s-ar fi dovedit vaccinuri de mare eficacitate, statele producătoare ar fi avut toate șansele să se impună în rolul de salvator mondial, pe merit și fără să mai conteze specula geopolitică, fără să mai aibă importanță dacă intențiile avute de Moscova și Beijing au fost nobile sau ignobile. La urma urmelor, istoria o scriu învingătorii, cel puțin pe moment și cu rezerva că viitorul ecologic al planetei face să fie relativă noțiunea de victorie a unui stat asupra altuia, chiar anacronică.
România – imaginea de ansamblu
România a exclus posibilitatea utilizării vaccinului Sputnik V la 12 august 2020, doar o zi mai târziu după anunțul președintelui rus privind autorizarea sa la export. Prin vocea omologului român[1], opțiunea Bucureștiului a fost exprimată fără echivoc, în favoarea producătorilor de pe teritoriul Uniunii Europene și exclusiv pentru vaccinuri autorizate de Agenția Europeană pentru Medicamente. La acel moment, nu se putea prevede că România avea să proiecteze propria sa diplomație a vaccinurilor, nici că aceasta va interfera cu propaganda Federației Ruse pe direcția Balcanilor și a statelor aflate la granița estică a Uniunii Europene.
România a așteptat să primească vaccinurile și apoi a donat o parte din doze conform priorităților sale de politică externă, cu prioritate Republicii Moldova, iar apoi Ucrainei și Serbiei. Până în iulie 2021, la Chișinău ajunseseră peste 614.000 de doze de vaccin și echipamente medicale în valoare de aproape 6 milioane de euro[2]. La Kiev au fost trimise 108.000 doze, iar la Belgrad 50.400 de doze[3].
Pe măsură ce ritmul de vaccinare a scăzut treptat în rândul românilor, stocul de seruri de la București a crescut și unele loturi s-au apropiat de limita termenului de valabilitate. România a trecut la donarea a milioane de doze pentru Republica Arabă Egipt, Tunisia, Albania, Vietnam[4], Coreea de Sud[5], dar și la vânzarea a peste un milion de doze în Danemarca[6]. Transporturile aferente au fost realizate prin Mecanismul de Protecție Civilă al Uniunii Europene.
Remarcabil a fost efortul de a trimite echipe de medici și asistenți în SUA[7], Italia[8], Tunisia[9] și, încă din luna mai 2020, în Republica Moldova[10]. Din păcate, astfel de echipe medicale nu au ajuns și în Ucraina sau Serbia, unde prezența acestora, în comunitățile de etnici români, dar nu numai, ar fi avut o dublă valoare de reprezentare, națională și europeană.
În rezumat, Bucureștiul a valorificat o dublă oportunitate: de a se prezenta ca membru exemplar al Uniunii, loial arhitecturii politice euroatlantice și capabil să livreze intervenții umanitare pe o largă arie geografică, respectiv de a acționa concret ca actor geopolitic prezent în proximitatea sa estică și sud-vestică, acolo unde sunt comunități de etnici români, consecvent deci cu filonul identitar din politica externă românească. În tot acest tablou, au survenit incidente și au existat aspecte de natură să permită extragerea unor lecții învățate, pe multiple planuri, dar în atmosfera politică de pe malul Dâmboviței plutește riscul unei viziuni prematur optimiste.
De pildă, o analiză[11] scrisă de Sabina Fati pentru postul german Deutsche Welle pune în context regional sprijinul acordat de la București pentru Republica Moldova – din care evident face parte și ajutorul medical – și localizează la Chișinău epicentrul unei „ofensive a României pe frontul de Est”. Două observații se disting: una privește rivalitatea de scenă dintre România și Ungaria, în care cele două state și-au asumat evoluții după un scenariu de tip „Doamna și Vagabondul”, iar alta anticipează un format de cooperare militară ce ar reuni Polonia, România, Republica Moldova și Ucraina, apt să se mobilizeze la nevoie chiar înaintea NATO.
Teoretic, formatul indicat este posibil, chiar necesar, dat fiind faptul că simulările Armatei Române dau un maximum de 24 de ore[12] pentru rezistența efectivă în cazul unei invazii terestre executate de Federația Rusă. Practic, toate exercițiile militare la care participă România se desfășoară strict în cadrul planurilor de contingență ale Alianței, conform cărora Forțele Rapide ale acesteia pot ajunge pe pământ românesc în 48-72 de ore[13]. Singurul obstacol în calea avansului mai rapid al trupelor rusești pe direcția Europei îl constituie teritoriul Republicii Moldova și al Ucrainei, nu capacitatea proprie de apărare a României.
Acest scenariu contemporan are meritul să ne spună preventiv că un dezastru similar celui de la Turtucaia poate fi prezis din start și nu ar mai fi o surpriză. Cumulul de factori determinanți din 1916 este prezent și astăzi: dotarea precară cu armament și lipsa de exercițiu a trupelor, la care se adaugă desprinderea de realitate a politicienilor români. Observația făcută de mareșalul Mackensen în analiza sa ulterioară asupra confruntării, anume că cea dintâi slăbiciune a dispozitivului de apărare românesc a fost însăși „calitatea comandanților”[14], pare să fie confirmată la mai mult de un secol de fostul adjunct al Direcției Generale de Informații a Apărării, prins în martie 2021 că sustrăsese 180.000 de dolari din fondul de război al țării, pentru a-și construi o casă în Corbeanca[15]. Nu în ultimul rând, fatidica „trădare din partea aliaților” se poate lesne repeta, căci la modul realist nu se așteaptă nimeni ca trupele maghiare să se grăbească în apărarea Bucureștiului, cât timp gazele rusești sunt livrate Budapestei în condiții preferențiale.
Ca bonus, nu trebuie să mire faptul că președintele Klaus Iohannis nu a participat la summitul de lansare a „Platformei Crimeea”, deși omologii săi din Polonia și Republica Moldova au fost prezenți alături de gazda ucraineană, președintele Zelenski. Pe agenda Administrației Prezidențiale de la București scrie clar, pentru data de 23 august 2021: „nu există evenimente publice”[16]. Doar era o zi de luni, iar Președintele României avea o săptămână încărcată, pregătindu-se de vizita pe care urma să o efectueze vineri la Chișinău, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de independență a Republicii Moldova[17]. Prin absența sa de la Kiev, s-a ratat o simbolistică formidabilă în raport cu evenimentul istoric de la 23 august 1944, dar s-a marcat vizibil lipsa de preocupare pe care o are șeful statului român pentru nerepetarea circumstanțelor acestuia.
Republica Moldova – detalii care contează
În mai 2020, pandemia de Covid-19 era încă tratată cu lejeritate de politicienii pro-ruși din Republica Moldova, iar sprijinul acordat de România putea fi primit cu gesturi de ostilitate. Igor Dodon, președinte de țară la momentul respectiv, lua decizia de a nu permite camioanelor SMURD venite cu ajutor umanitar să fie prezentate în Piața Marii Adunări Naționale de la Chișinău[18]. La rândul său, Renato Usatîi, primar de Bălți, făcea glume pe seama celor patru medici români prezenți pe feuda lui, oferindu-le „cadou” 1.000 de dolari de fiecare și promisiunea de a le da câte un curcan[19] la încheierea misiunii. Sigur, Ambasada României a dispus returnarea banilor în ziua următoare[20], dar tentativa de “kompromat” ar fi meritat dejucată cu mai mult simț artistic, de pildă prin reținerea integrală a sumei și donarea ei imediată către o instituție de protecție a copilului din Chișinău.
Semnalul de trezire la realitate a venit, treptat și paradoxal, din partea lui Vadim Krasnoselski, liderul actual din provincia separatistă Transnistria. Acesta a organizat la 30 decembrie 2020 o ședință de guvern în cadrul căreia a anunțat începerea campaniei de vaccinare[21] împotriva virusului Covid-19, din Federația Rusă fiind așteptat un prim lot de 30.000 de doze de Sputnik V. Niciuna dintre ele nu ajunsese două luni mai târziu. În fapt, primele doze de vaccin primite efectiv de Tiraspol, la începutul lunii martie 2021, au fost cele produse de AstraZeneca, fiind o parte din donația oferită de România pentru Republica Moldova. Au urmat cele produse de Pfizer și Moderna, trimise la Chișinău prin intermediul platformei COVAX a Organizației Mondiale a Sănătății: la 4 martie – un lot de 14.400 de doze[22], la 17 aprilie – un lot de 86.970 de doze[23] și ulterior altele. Diverse cantități au fost puse la dispoziția Transnistriei, de fiecare dată.
Constrâns de situație, Vadim Krasnoselski a explicat pentru mass-media că Tiraspolul și Moscova au „o înțelegere” privind livrarea a 30.000 de doze într-o primă etapă și a încă 40.000 ulterior, în total 70.000, justificând perspectiva îndepărtată a concretizării ei prin faptul că Federația Rusă are angajamente asumate anterior și deocamdată cererea depășește capacitatea de producție[24]. Avea perfectă dreptate: Sputnik V ajunsese din decembrie 2020 în Argentina și Venezuela, iar în februarie 2021 Federația Rusă oferise Uniunii Africane 300 de milioane de doze (!), cu un pachet de ajutor financiar pentru statele membre ale acesteia dispuse să-și asume rolul de distribuitor[25] pe continent.
Liderul transnistrean nu le-a putut spune locuitorilor din provincia separatistă că prioritatea Rusiei la acel moment era să se afirme geopolitic în Africa și America de Sud, nu să vină în ajutorul etnicilor ruși de pe malul stâng al Nistrului. A fost o omisiune de înțeles, dată fiind situația delicată în care s-a aflat Vadim Krasnoselski. Avea să dea ulterior, de mai multe ori, dovadă de realism: în martie 2021, a admis că primele doze de vaccin au venit din România și și-a exprimat recunoștința pentru gestul făcut de partea română și partenerii internaționali[26], iar în iunie 2021 a adresat personal mulțumiri președintelui Maia Sandu pentru faptul că a oferit Transnistriei 10% din tot ajutorul medical primit de Republica Moldova[27].
Totuși, Vadim Krasnoselski știa ceva. Calculul aritmetic pe care-l avansase inițial s-a adeverit în ziua de 24 aprilie 2021, când 71.000 de doze Sputnik V au ajuns pe aeroportul din Chișinău, împreună cu o delegație rusă care l-a inclus pe fostul președinte moldovean Igor Dodon. Dozele au fost distribuite imediat și fără implicarea autorităților Republicii Moldova: 31.000 au fost transportate la Tiraspol, restul de 40.000 au fost donate la Chișinău[28].
Igor Dodon s-a erijat în rolul de custode al ajutorului umanitar, dar și-a sabotat singur prestația, când a pretins față de jurnaliști că a adus 142.000 de doze. A fost corectat[29] de către deputatul Viktor Seliverstov, prim-vicepreședinte al partidului Rusia Unită[30], dar și ajutat de același parlamentar rus cu precizarea că vaccinul a ajuns „și datorită insistenței președintelui PSRM, Igor Dodon”[31]. În completare, deputatul rus Artiom Turov a declarat că vaccinul a ajuns datorită implicării personale a lui Vladimir Putin[32]. De remarcat intenția unei susțineri reciproce de imagine între președinți, dar și tentativa de personalizare a intervenției umanitare, ambele menite să întrețină în mentalul colectiv mitul personajului salvator.
Aceeași delegație a vizitat liceul rus „Nikolai Gogol” din Chișinău, însoțiți de președintele Parlamentului Republicii Moldova, Zinaida Greceanîi, prilej cu care a fost realizată o donație de calculatoare și tablete, din Fondul Rus pentru Pace[33]. Gestul a fost mediatizat pe platforma Sputnik Moldova, unde se poate regăsi declarația făcută de deputatul Viktor Seliverstov: „pentru Rusia este foarte important să ai instituții de învățământ în Moldova care păstrează și dezvoltă limba rusă și cultura rusă”[34]. Atât de important încât vizita delegației ruse a coincis cu începutul unor ample lucrări de construcții, căci liceul „Nikolai Gogol” și alte 19 unități școlare din Chișinău beneficiază de un proiect de eficientizare energetică și reabilitare termică, în valoare de aproape 13 milioane de euro, finanțat de Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare[35].
Concluzia este că, în confruntarea soft power Federația Rusă are în mână pe teritoriul Republicii Moldova valeți, nicidecum ași, iar utilitatea lor în joc depinde de numeroase variabile. Prin urmare, rațional e să tratezi direct cu constanta, la nivel de jucători, nu cu cărțile interpuse pe masă. Dincolo de comparații metaforice, implicarea umanitară a României la Chișinău, Bălți și Tiraspol a funcționat ca o hârtie de turnesol, evidențiind faptul că, atunci când Rusia are atenția ocupată cu ambiții globale, nu o deranjează intruziunile locale. În schimb, prezența românească a provocat reacții de adversitate din partea cozilor de topor ale Moscovei, clienți politici a căror reziliență, inclusiv financiară, depinde de performanța lor în rolul de agitatori publici. Un alt aspect reliefat este că anihilarea necesității acestora pe piața locală de putere conduce inerent la diminuarea relevanței lor în raport cu marele sponsor: când „marfa” pe care o trafichează personaje precum Igor Dodon sau Renato Usatîi – bunăstarea, în primul rând – poate fi procurată din Vest în volum mai mare și mai consistent, ce vine din Est începe să conteze mai puțin.
Pe tărâm de hard power, Federația Rusă rămâne statul care, potrivit Alianței Nord-Atlantice, a furnizat în intervalul 1996 – 2003 cele mai numeroase contingente non-NATO pentru forțele de menținere a păcii din Balcani[36]. Au fost anii în care PIB-ul Rusiei a fost la nivelul cel mai de jos în ultimele trei decenii (195 de miliarde de dolari în 1999)[37], fără ca acest lucru să stea în calea ambiției de afirmare a Moscovei. Sunt elemente faptice care coincid paradoxal cu o observație rezultată din istoria militară a Serbiei, potrivit căreia Rusia și-a concentrat atenția asupra regiunii balcanice numai în perioadele sale de slăbiciune internă.
