La treizeci de ani de la declararea celei de a doua independențe, și la treisprezece ani distanță de la războiul ruso – georgian de cinci zile[1] purtat pentru controlul teritoriului separatist Osetia de Sud, Georgia a devenit un stat ferm angrenat pe calea unui proces de asociere cât mai apropiat de Uniunea Europeană. La rândul său Bruxelles ul a lansat o ofertă concretă vecinilor săi din est, ofertă la care aceștia aveau să răspundă diferit[2].
Emergența Politicii Europene de Vecinătate și a Parteneriatului Estic
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) apărută formal în 2004 s-a născut ca un instrument concret prin care Bruxelles a încercat să își proiecteze interesele normative – promovarea păcii și a securității, a drepturilor omului, statului de drept și interesele strategice – protejarea intereselor comerciale, gestionarea migrației sau securitatea energetică în vecinătatea sudică și estică[3]. Statele vizate de această inițiativă urmau să îndeplinească o serie de reforme în domenii precum consolidarea democrației, statul de drept, economia de piață sau drepturile omului în schimbul primirii unor recompense precum ajutor financiar, posibilitatea de a vinde produsele proprii pe piața europeană în cadrul unei zone de liber schimb sau acordarea unui regim de liberalizare a vizelor. Cu toate acestea, lipsea promisiunea unei viitoare integrări europene. Mai mult, în anul 2009 dimensiunea estică a PEV a fost consolidată prin lansarea inițiativei polono – suedeze numită Parteneriatul Estic adresat Armeniei, Azerbaidjanului, Belarus, Georgiei, Republicii Moldova si Ucrainei[4]. Această inițiativă urmează logica PEV, dar oferă recompense mult mai puternice cum ar fi posibilitatea semnării unui Acord de Asociere si integrarea într-o zonă de liber schimb aprofundată si cuprinzătoare cu UE (ZLSAC)[5], un proces de liberalizare a vizelor, ajutor mai consistent pentru IMM și societatea civilă.
Evenimentele din ultimii zece ani (evenimentele din estul Ucrainei, deciziile individuale ale membrilor PaE, alte crize internaționale precum migrația de la periferia sudică a UE) au determinat Uniunea Europeană să își schimbe abordarea inscripționată în PEV/PaE, iar acest lucru se poate observa atât lecturând documentele oficiale ale Bruxellesului, dar și urmărind acțiunile UE de la fața locului. Așadar, de la ambiția de a transforma[6] vecinătatea estică (și sudică), Bruxelles ul avea să vorbească despre stabilizarea acestei zone, așa cum este specificat în varianta revizuită a PEV din 2015[7]. Această abordare este mult mai pragmatică și se concentrează pe consolidarea instituțională din statele în cauză prin implementarea unor reforme în domenii precum democrație, stat de drept, economie de piață, drepturile omului sau domenii ca politicile de mediu și digitalizare.
Privind în continuare liniile de acțiune dedicate orizontului post 2020, respectiv agenda ”20 de livrabile pentru 2020” Bruxelles vorbește despre îmbunătățirea rezilienței statelor PaE: 1) împreună pentru economii reziliente, sustenabile și integrate, 2) împreună pentru instituții responsabile, stat de drept și securitate, 3) împreună către reziliență de mediu și climatică, 4) împreună pentru reziliență și transformare digitală, 5) împreună pentru societăți reziliente, echitabile și inclusive[8].
Georgia și opțiunea europeană
Sursă: History of War, disponinibil la https://www.historyanswers.co.uk/history-of-war/the-1991-south-ossetian-war/
Din cadrul grupului de state membre ale Parteneriatului Estic, Georgia se distinge ca fiind țara care a păstrat cursul european și încearcă să implementeze reformele cerute în acordurile semnate cu Uniunea Europeană. Țara face parte dintr-o regiune de o importanță strategică deosebită pentru Europa, deci inclusiv pentru România, fiind zonă de tranzit între Europa si Asia si fiind legată de mai multe proiecte economice, în special din domeniul energiei. Dintre acestea putem aminti TRACECA (Transport Corridor Europe Caucasus Asia), proiect destinat transportului, INNOGATE (Interstate Oil and Gas Transport), oleoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan sau (BTC) sau gazoductul South Caucasus Gas Pipeline (SCP), ultimele două extrem de importante pentru securitatea energetică a Uniunii Europene[9].
Pentru a înțelege politica externă a Georgiei este nevoiă să aruncăm o scurtă privire asupra paradigmelor ce domină peisajul politic intern, jocul strategic al elitelor politice și gradul de permisivitate al unor idei noi în peisajul politic intern.
- Scurtă evoluție istorică
La scurt timp după declararea independenței în anul 1918 Georgia, pentru a scăpa de sub influența viitoarei URSS, încearcă să se integreze în comunitatea internațională aplicând pentru Liga Națiunilor[10], însă fără succes. Totodată, la mică distanță după obținerea celei de a doua independențe în aprilie 1991, Georgia este primul stat din Caucazul de Sud care devine membru al Consiliului Europei[11].
Anii 1990 pot fi considerați o perioadă neagră pentru statul din Caucazul de Sud fiind marcați de conflicte cu cele două teritorii separatiste Abkhazia și Osetia de Sud, o lovitură de stat împotriva primului președinte, o împărțire a puterii între centru și guvernatori locali, instituții slabe, economie subterană și chiar incapacitatea statului de a-și exercita monopolul legitim asupra violenței[12]. Procesul de stabilizare și modernizarea al Georgiei a început sub președinția lui Mikheil Saakashvili (2004 – 2013). Acesta se definea ca fiind un ”state builder” propunându-și două obiective concrete: reintegrarea teritoriilor separatiste Osetia de Sud, Abkhazia și Adjaria[13] și integrarea Georgiei în NATO și Uniunea Europeană[14]. Saakashvili a fost cel care a dat tonul unor valuri de proteste pașnice la adresa regimului Shevarnadze – un regim hibrid cu instituții slabe dar care a permis și anumite reforme democratice și în consecință abordarea unor idei noi - , cunoscute sub numele de ”revoluția trandafirilor” din 2003. Evenimentul în sine a avut un impact crucial și pe plan extern. În opinia experților acesta pare a fi evenimentul care a determinat Bruxelles să includă Caucazul de Sud în Politica Europeană de Vecinătate[15]. Tensiunile cu teritoriile separatiste aveau să se reaprindă în 2008 când Georgia a trecut prin așa zisul ”război de 5 zile” pierzând de facto Abkhazia și Osetia de Sud[16]. Erodat de evenimentele din august 2008, dar și de chestiuni interne partidul constituit de Saakahsvili – Mișcarea Națională Unită – va pierde în anul 2012 alegerile parlamentare în favoarea coaliției Visul Georgian, care domină peisajul politic până în prezent. Trebuie menționat că, în ciuda tranziției de putere factorii decizionali de la Tbilisi rămân fideli parcursului european al Georgiei, putându-se chiar vorbi de mai mult pragmatism în gestionarea relațiilor cu anumiți actori internaționali.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
