Ceea ce criza sanitară a impus, în mod dramatic şi poate ireversibil, este politica fricii. Creşterea fără precedent a controlului statal, invadarea unor teritorii care păreau până atunci de neatins, vocaţia domesticirii cetăţenilor, toate acestea sunt simptomele răului pe care administrarea pandemiei l-a născut în societăţile noastre. Liberul-arbitru şi drepturile constituţionale au fost constant şi agresiv erodate. Frica, iar nu prudenţa, a dominat.

Ioan Stanomir Foto: Arhiva personala

Căci politica fricii este acea politică de care statele se folosesc, tradiţional, spre a construi climatul care face posibilă lichidarea autonomiei individuale. Lecţia totalitarismului veacului trecut este una familiară. Duşmanul de clasă sau de rasă trebuie înlăturat spre a garanta fericirea generală. Supunerea faţă de stat este piatra de temelie a politicii fricii. Suspiciunea, delaţiunea, atomizarea sunt semnele pe care frica le răspândeşte între noi. Dezarmat în faţa terorii ce creşte paroxistic, omul se abandonează statului, ca unicului salvator.

Politica fricii impune un contract social cu clauze ce nu mai pot fi negociate. În schimbul mântuirii şi al protecţiei, cetăţeanul devine supus. El renunţă la orice posibilitate a criticii şi a libertăţii de a alege. Statul trece înaintea sa, iar omul este redus la rotiţa din marele mecanism al istoriei. De la fascism la comunism, toate despotismele secolului XX au urmat aceeaşi cale : sugrumarea libertăţilor era premiza guvernării autocratice.

Această politică a fricii , retrezită de criza sanitară, a revenit în vieţile noastre, descurajând abordarea prudenţei şi a responsabilităţii individuale. Stările excepţionale, limitate la cazurile de terorism endemic şi de gravă criză constituţională, au fost ridicate la rangul de principal instrument al organizării societăţilor. Puterea executivă a redescoperit gustul arbitrariului, înlăturând sau slăbind garanţiile domniei legii. Guvernele şi şefii de stat şi-au asumat rolul de salvatori ai naţiunilor lor. Libertatea , ca parte a condiţiei noastre naturale, a devenit incomodă.

Alternativa la politica fricii nu este dezordinea sau iresponsabilitatea, ci politica prudenţei înrădăcinată în constituţionalism şi domnia legii. Pentru această politică a prudenţei nici o urgenţă sanitară nu poate justifica suspendarea liberului- arbitru, de vreme ce guvenarea nu se poate întemeia decât pe consimţământ. Pentru această politică a prudenţei fermitatea are ca punct de pornire conversaţia cu cetăţenii, iar nu dictatul statului atotputernic. Pentru această politică a prudenţei apelul la frica de moarte este înlocuit cu mobilizarea resurselor de solidaritate civică. Politica prudenţei nu paralizează, ci întăreşte speranţa, evocând, permanent, firescul fericirii modeste care nu poate fi abandonat.

Politica prudenţei acceptă libertatea ca pe un dat natural şi construieşte soluţii prin transparenţă şi dialog, fără a recurge la ameninţare şi la înfricoşare. Ea nu acceptă permanentizarea stărilor de excepţie ca pe o nouă normalitate, de vreme ce poate anticipa capacitatea derogărilor de a slăbi mecanismele de control constituţional.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro