Într-o şedinţă desfăşurată la Moscova, la 8 iulie 1953 – în cursul căreia câţiva politicieni sovietici au discutat despre un plan de dezvoltarea economică a României cu membrii unei delegaţii conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej – Nikita Hruşciov a afirmat, printre altele, că „în România socialismul nu poate fi construit fără mămăligă (subl.n.)”.
Nu ştim dacă expresia folosită de liderul politic sovietic va stârni o discuţie în contradictoriu cu cei care preamăresc industria românească din perioada Războiului Rece şi care regretă faptul că Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat de la conducerea ţării la 22 decembrie 1989 (după ce a fugit cu elicopterul de la postul său de comandă existent în sediul Comitetului Central al P.C.R.) şi s-a renunţat treptat la utopia comunistă. Din punct de vedere uman, înţelegem faptul că există o nostalgie faţă de „vârsta de aur” pe care fiecare dintre noi o poate avea la un moment dat, o nostalgie faţă de perioada în care, tineri fiind, se trece mai uşor peste greutăţile inerente care apar în viaţă.
De asemenea, pot exista regrete privind perioada în care nostalgicii comunismului îl felicitau pe Nicolae Ceauşescu pentru faptul că, la 11 iulie 1985, acesta a fost ales membru titular şi preşedinte de onoare al Academiei Republicii Socialiste România. Impostura ridicată la rang de virtute este o caracteristică a tuturor regimurilor comuniste şi liderul suprem al unicului partid existent la acea vreme în România a încurajat-o împreună cu soţia sa şi membrii anturajului lor. Mai mult decât atât, impostura a fost însoţită de un ritual de proslăvire a cuplului prezidenţial impus de nomenclaturiştii P.C.R. pentru întreaga societate românească.
Printre exemplele de proslăvire a lui Nicolae Ceauşescu se află cinci articole, publicate în ziarul „Scînteia” la 13 iulie 1985 de prof.univ. Traian Sălăgean, membru corespondent al Academiei R.S.R. („Militant neobosit pentru afirmarea multilaterală a ştiinţei româneşti”) şi pictorul Corneliu Baba („Ctitorul marilor transformări constructive, înnoitoare”), în ziua următoare de către prof.univ.dr. docent N. N. Constantinescu, membru corespondent al Academiei R.S.R. şi inginerul Aristide Predoi, directorul Institutului de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică pentru automatizări şi telecomunicaţii (articolele „Gânditor profund, original asupra dezvoltării şi modernizării economiei” şi „Permanenţa orientărilor spre cerinţele majore ale progresului”), iar la 18 iulie 1985 de către dr. inginer Florin Teodor Tănăsescu, vicepreşedintele Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (articolul „Înaltă consacrare a unei vaste opere ştiinţifice, a unei strălucite activităţi social-politice”).
Impostura lui Nicolae Ceauşescu şi ipocrizia lăudătorilor săi (unii dintre aceştia făcând apologia regimului comunist şi după 1989) ne-au adus aminte de bancul în care Nikita Hruşciov se laudă la un congres cu aşa-zisele succese obţinute de economia sovietică. Aflat pe primul rând de scaune din sală, Ivan Ivanovici spune: „Tovarăşe prim-secretar, aveţi dreptate. Dar pâinea noastră unde este?”. La congresul următor, Nikita Hruşciov se laudă din nou pe tema economiei, iar Ivan Ivanovici întreabă despre pâine din ultimul rând de scaune din sală. A urmat o conferinţă în care liderul comunist s-a referit la economie, iar Konstantin Efremovici a întreabat din primul rând de scaune: „Dar Ivan Ivanovici unde este?”.
La sovietici era vorba despre pâine, în timp ce românii care trăiau în anul 1953 se gândeau în primul rând la mămăligă. Personajul politic este acelaşi: Nikita Hruşciov. Alături de acesta a apărut în scena politică de la Moscova din 8 iulie 1953 Gheorghi Malenkov, care i-a criticat pe comuniştii de la Bucureşti pentru faptul că „mai mult de jumătate din rezerva de aur a ţării a fost cheltuită. [...] România este o ţară agricolă, dar cu toate acestea nu are rezerve de produse agricole. Producţia agricolă este mai mică decât în România burghezo-moşierească. Deşi RPR este o ţară producătoare de petrol, la sate nu se găseşte petrol de vânzare. [...] Politica economică a RPR este greşită, agramată şi chiar periculoasă. [...] Situaţia în agricultură şi alimentaţie este catastrofală (subliniere în textul original – nota P. Opriş)”.
Atât autorităţile comuniste de la Moscova, cât şi cele obediente de la Bucureşti erau conştiente de faptul că mulţi ţărani români care aveau o stare materială bună îşi părăseau gospodăriile, migrând spre oraşele unde existau locuri de muncă stabile şi care nu le puneau în pericol libertatea personală. Presiunile din ce în ce mai mari ale propagandiştilor partidului comunist, ale ţăranilor leneşi şi ale săracilor din sate – exercitate în scopul acaparării pământurilor gospodarilor care obţineau recolte bune şi pentru colectivizarea forţată a acestora – au generat situaţia descrisă de Gheorghi Malenkov la 8 iulie 1953. Totodată, producţia agricolă a României a fost afectată de arestările abuzive săvârşite de către reprezentanţii autorităţilor comuniste de la Bucureşti în perioada 1948-1953.
Situaţia statistică pe care generalul-maior Pavel Ştefan a semnat-o la 6 iulie 1953, cu două zile înainte de discuţia de la Moscova pe care am menţionat-o, este ilustrativă şi extrem de tristă în acelaşi timp: 15.472 de „condamnaţi contrarevoluţionari” (6947 se aflau în lagăre şi în colonii de muncă la 1 iulie 1953), 11.865 cetăţeni internaţi de Ministerul Securităţii Statului şi 15.540 persoane eliberate până la 1 mai 1953 din penitenciare, lagăre şi colonii de muncă (după emiterea la 4 aprilie 1953 a Decretului nr. 155 – în care s-a prevăzut, printre altele, graţierea cetăţenilor care s-au sustras de la plata impozitului agricol, nu au respectat contractele agricole încheiate sau au înstrăinat pământul deţinut fără aprobarea autorităţilor comuniste de la Bucureşti).
Deloc surprinzător pentru lumea politică de la Bucureşti (de atunci şi de astăzi), prin Decretul nr. 155/1953 a fost amnistiată şi Ana Pauker, deşi aceasta fusese desemnată responsabilă din partea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (de la 29 martie 1949) pentru comisia care s-a ocupat de gospodăriile agricole din ţară şi de cooperativizarea forţată, inclusiv prin deposedarea abuzivă a ţăranilor de terenurile deţinute şi de mutare a lor în zone cu pământ slab productiv – aşa cum a declarat aceasta la reuniunea din 16 februarie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. O zi mai târziu, Ana Pauker a insistat pentru ca ţăranii să achite doar cu produse agro-alimentare cheltuielile efectuate de staţiunile de mecanizare şi tractoare pentru toate lucrările agricole realizate pe baza contractelor încheiate cu ţăranii. Produsele erau cedate cu preţuri foarte mici unităţilor economice ale statului deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti încercau să falimenteze gospodăriile individuale şi să-i forţeze astfel pe ţărani să se înscrie în cooperativele agricole de producţie.
Contextul în care a avut loc elaborarea şi emiterea acelui decret este simplu. După decesul lui Iosif Stalin (5 martie 1953), autorităţile de la Moscova au amnistiat câteva categorii de deţinuţi aflaţi în închisorile şi coloniile de muncă din Uniunea Sovietică (27 martie 1953). La rândul lor, autorităţile comuniste de la Bucureşti au emis Decretul nr. 155/1953 şi, pe baza acestuia, Ana Pauker a fost eliberată la 20 aprilie 1953 din locul în care era deţinută de la 20 februarie 1953. Deloc întâmplător pentru un regim politic de represiune, călăul şi victimele sale s-au aflat împreună în decretul de graţiere deoarece Ana Pauker avea în continuare susţinători foarte influenţi la Moscova.
Situaţia statistică asumată de Pavel Ştefan, sub semnătură, la 6 iulie 1953 nu ne oferă şi motivul pentru care ministrul Afacerilor Interne avea nevoie de aceasta. Oare era vorba despre o activitate regulată de ţinere a evidenţei deţinuţilor? Oare autorităţile de la Bucureşti au fost influenţate de revolta din iunie 1953 a muncitorilor est-germani din Berlin şi/sau de arestarea la Moscova a lui Lavrenti Beria (26 iunie 1953) şi au dorit să cunoască numărul de deţinuţi români înainte de a încerca să detensioneze situaţia socială din ţară, pentru a nu se confrunta cu proteste spontane ale cetăţenilor, pe scară largă? Oare Gheorghe Gheorghiu-Dej a ştiut despre conţinutul documentului semnat de Pavel Ştefan înainte de plecarea sa la Moscova împreună cu Chivu Stoica şi Miron Constantinescu şi a dorit să cunoască exact situaţia, pentru o eventuală discuţie pe acea temă cu liderii politici sovietici? Din păcate, la nici o întrebare pe care am formulat-o nu am găsit încă răspunsuri bazate pe documente din arhive şi pe declaraţiile unor martori oculari.
Cert este faptul că membrii Partidului Comunist al U.R.S.S. au fost informaţi la 7 iulie 1953, printr-o scrisoare aşa-zis confidenţială, despre arestarea lui Lavrenti Beria şi motivele care au determinat acea decizie, iar în ziua următoare Nikita Hruşciov i-a primit la Moscova pe câţiva politicieni comunişti est-europeni şi le-a spus astfel: „Beria s-a pronunţat pentru renunţare la construcţia socialismului în RDG, ceia (sic!) ce ar însemna să aruncăm duşmanului 18 milioane de oameni. Beria a propus ca Germania să devină o republică burgheză neutră, iar URSS să fie legată de această republică «neutră» prin tratat. Or nu tratatele contează, ci raportul real de forţe”.
În aceeaşi zi de 8 iulie 1953 a avut loc întâlnirea dintre membrii delegaţiei conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cinci lideri sovietici: Nikita Hruşciov, Gheorghi Malenkov, Veaceslav Molotov, Anastas Mikoian, Mihail Pervuhin şi Anatoli Iosifovici Lavrentiev (ambasadorul U.R.S.S. în România). Atunci, Mihail Perhuvin (ministru al industriei electrice) i-a ironizat pe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu şi Chivu Stoica, spunând că „ei sunt industrialişti”. Veaceslav Molotov a preluat pe loc acea ironie şi a accentuat-o: „chiar superindustrialişti”. Umilit, Gheorghiu-Dej i-a rugat pe liderii sovietici să îl ajute la elaborarea unui plan de dezvoltare a economiei româneşti în următorii ani.
