Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre sens. Şi despre sensul vieţii

de Vasile Catalin Bobb     Contributors.ro
Vineri, 11 iunie 2021, 8:28 Actualitate | Opinii


Vasile Catalin Bobb
Foto: Arhiva personala

Ştefan Afloroaei, Despre simţul vieţii.

Întrebări, perplexităţi credinţe, Polirom, Iaşi, 2021

Întotdeauna m-a intrigat spusa lui Cioran din Caiete: dacă scrii o recenzie şi nu citezi abundent, îi faci autorului şi cărții, deopotrivă, o mare nedreptate. Mi s-a părut o acuză puţin cam nedreaptă şi poate un pic prea orgolioasă (dacă nu cumva, de fapt, orgoliul în joc e a celui ce scrie recenzii). Oricum ar sta lucrurile, cred acum, după ce am închis cartea lui Ştefan Afloroaei, că Cioran are dreptate. Pur și simplu potrivit ar fi, în cazul cărţii Despre simţul vieţii, să citez abundent. Să citez abundent pentru că subiectul acestei cărţi asta cere: descrieri, dacă le pot numi astfel, dincolo de formalismul auster al logicii. Nu că logica formală nu ar avea ce să caute aici ci doar că nu ar putea răspunde prea bine unor întrebări ce vizează un posibil sens al vieţii, simţ al vieţii, fapt al vieţii, vieţii însăşi. Cum să răspunzi, eficient şi formal, în faţa unor asemenea întrebări? De fapt, astfel de întrebări, ce privesc de regulă viaţa omului, nu suportă niciodată „măsurători şi calcule”[1]. E foarte adevărat, în schimb, că la fel de greu este şi să pui astfel de întrebări. Are oare sens să întrebăm despre sensul vieţii? Nu e o întrebare uşor retrogradă, destul de prăfuită şi fără însemnătate? E, cred, ca în cazul fericirii. Cine, cum şi de ce şi-ar pune astfel de întrebări? Nu sunt pe lumea asta întrebări ceva mai precise, sigur mai urgente şi, cum se întâmplă astăzi, ceva mai branșate la cotidian? Fără îndoială. Doar că, dacă nu cumva, fiecare din noi, din timp în timp (în „răcoarea serii”, când „crapă zorii”, în „miezul nopţii” sau oricând altcândva) nu revenim, măcar cu o jumătate de privire, la noi înşine. Întrebarea nu poate fi pusă altfel. Doar dacă te priveşte. Altfel e retrogradă, superfluă, joc gol de cuvinte şi ilară. Desigur, cu toate aceste adjective în dinţi tot în sens trăieşi, dar asta e deja o altă poveste[2]. Mai rămâne şi cazul când, cum spune Afloroaei, şi acest fapt mi se pare extrem de important, „viaţa însăşi te întreabă” şi atunci adjectivele cu pricina au tendința să se prăbușească[3].

Dar despre ce e vorba, până la urmă, în această carte? Despre simţul vieţii, cum îi spune şi titlul. Dar de ce nu e vorba despre sensul vieţii, căci, despre sens e vorba în aproape toată cartea? Nu ştiu. Poate pentru că Ștefan Afloroaei a dorit să atenueze puțin ( alegând substantivul simţ în locul substantivului sens) suspiciunile, nu ştiu cât de întemeiate, privirilor, dacă le pot spune astfel, postmoderne. Şi nu numai postmoderne, a oricăror priviri[4]. Cum să vorbești despre sens? Cum să vorbești despre un sens al vieții? Poate e mai uşor să spui (deşi, nu e deloc uşor) „ ... sensul se descoperă (...) inclusiv într-o formă aproape carnală și nu abstractă, asemeni unui instinct vital şi nu ca simplă idealitate”[5] ? Căci aşa ar trebui să înțelegem simțul vieții. Încarnat. Dar tot în sens suntem. Că ia o altă formă, inscripționată în noi, nu mi se pare decisiv. Dimpotrivă. Nu face decât să arate, încă o dată, cum sensul e lipit de noi. Suntem condamnați la sens, după vorba lui Maurice-Merleau Ponty, pe care ne-o reamintește şi Ştefan Afloroaei. Însă să nu trecem însă prea repede peste motivul datorită căruia Afloroaei decide în favoarea simţului vieţii în pofida sensului vieţii. Pentru că este, totuşi, un motiv decisiv. Comentând o mică secvenţă din Borges, Afloroaei afirmă: „are loc ceva « ce simţim cu tot trupul»; aş înţelege: cu toată fiinţa (subl.mea)”[6]. Despre ce anume e vorba? „ A sesiza frumusețea ca atare, ca atunci când cineva simte apropierea unui chip sau poezia însăși, un munte în depărtare sau un golf în marginea oceanului, acest fapt privește viața însăși. Nu doar ceva din aceasta, nici doar acel lucru care s-ar oferi simțurilor în primă instanță, ci însuși faptul vieții. Așadar, unele experiențe reușesc să facă evident simțul vieții, precum experiența iubirii, (...), sau cea a bucuriei în fața unor minuni simple ale naturii, ca și cea a frumuseții simple și pure. (subl.mele)”[7] Ideea de mediere e aici (aproape) spulberată[8]. Se întâmplă ceva: trupul (simţul) şi gândirea sunt una[9]. Nu mai există un decalaj, specific medierilor, ci un fel de instantaneu trăit, simţit cu toată fiinţa. E adevărat că în felul acesta simțul vieții are o aromă aparte[10], plapită cumva ( dacă o face) în noi, pe câtă vreme sensul vieţii pare cam abrupt, strident (ca o lamă de cuţit) şi ultimativ. E mai potrivit atunci să vorbești despre simțul vieții. Însă, indiferent de alegerea pe care Ștefan Afloroaei o face (şi e o alegere la care ader întru totul; în măsura în care adeziunea mea are vreo însemnătate) despre sens e vorba în această carte. Şi despre sensul vieţii.

Dar cum să punem întrebarea, întâi de toate, privitoare la sens pentru a o putea despica, mai apoi, în întrebarea privitoare la sensul vieții? Sunt aici două întrebări sau una singură? Există cumva o falie ce le desparte? Nu cred, ele vin împreună, însă pregnanța celei de a doua, pentru că poate să ne privească, tinde să-şi reclame întâietatea. Spus altfel, numai în sens (sau când acesta tinde să-şi piardă conturul) poți să-ţi pui întrebarea privitoare la sensul vieții. E ceea ce Afloroaei spune în clar în capitolul Persoană şi prezenţă dialogală (ce, mi se pare că, împreună cu capitolul Miza metafizică, dă cheile acestei cărți): ”fără o minimă unitate în relația cu ele însele și cu altele diferite, lucrurile s-ar retrage complet dincoace de orice gramatică elementară.”[11] E vorba aici de euforia celor ce reclamă multiplul sensului (sau, cum îi spune şi Afloroaei preluând vorbele lui Marcu 5,9: (...) Legiune este numele meu, căci suntem mulți[12]). Multiplul ce reclamă, prin simpla sa poziționare, tocmai lipsa unui sens. Însă, şi e atât de evident ceea ce ne spune Afloroaei, „(c)um să percepi multiplul sensului în absența oricărui element comun celor multiple sau a unei «gramatici» care să-l facă posibil?”. Înțelegem acum, poate puţin mai bine, de ce „condamnarea la sens” nu e o metaforă ci un fapt al vieţii[13]. Nu fără motiv am introdus (poate prea repede dar şi pentru ai da metaforei un înțeles palpabil) substantivul viață. Căci sensul este un fapt al vieții. Şi Afloroaei ne-o arată, cu asupra de măsură, pe parcursul întregii cărți. Poate, desigur, să fie vizibil sau nu, să aibă forme şi culori diferite, intensități şi aplatizări, sciziuni sau blocuri continue, însă nu poate să nu fie. O „gramatică” elementară e mereu prezentă. Pe această gramatică şi în această gramatică se naște, dacă o face, întrebarea privitoare la sensul vieții (de fapt, în această gramatică sunt afirmate toate: absența sensului, sensul multiplu, necesitatea sensului etc.)

Însă, pentru a nu lăsa nimic neîntrebat, cum se produce această „gramatică”? (dacă despre o producere este vorba, şi dacă o astfel de întrebare poate fi pusă). Aş răspunde foarte repede (aş spune chiar, nefiresc de repede), cu vorbele lui Afloroaei, în dialog. Mi se pare că avem aici, şi nu ştiu prea bine cum să formulez altfel, ideea centrală a cărţii. „Cred că posibilitatea sensului ţine în definitiv de posibilitatea unui raport asemeni celui numit dialog”[14]. Şi nu e vorba aici despre sensul vieţii (deşi e vorba şi despre acesta) ci despre „posibilitatea sensului”. Însă, dialog înţeles ca logos[15]. Ca raport[16] şi relaţie. Adică „despre o anumită formă de raportare la sine sau la celălalt, cât şi despre comunicarea cu realități sau instanțe mult diferite de cele subiective.”[17] Altfel spus, așezați în noi înșine nu suntem niciodată. Sau dacă suntem, suntem doar în pasul al doilea (cu un ochi mereu înspre primul): dialogul, logosul, raportul, relația e (continuând analogia) primul pas. În lumea vieții sau în viața „ca atare” „raportul” e central. Interpretez, poate nepermis: „gramatica elementară” a sensului e construită în permanența „dialogului”. Să adăugăm imediat: în viaţă, în lumea vieţii omului.[18] Aici, actantul nu e niciodată singur (şi nici nu poate fi): e viaţa sa şi viaţa „ca atare” [19] în care, de altfel, „idealul” şi „sensibilul” sunt una[20].

În fine, nu cred că „ratând” cumva „ideea centrală a cărţii” (pe care am formulat-o prea repede şi cu prea multă siguranță) am „rata” cartea în întregime. Sau că „miza” cărții e dată în totalitate de centralitatea „dialogului” şi a „gramaticii elementare”. Sunt multe pagini în această carte ce nu au nevoie să fie mereu adunate sub o „idee centrală”, „miză” sau mai știu eu ce principiu ultimativ. Lectura acestei cărți poate fi făcută puțin mai liber[21] şi poate mai cu folos atunci când cauți (fără a fi în permanență alarmat de centralitatea şi necesitatea unei idei unice) să înțelegi[22] şi să te înțelegi[23]. Şi ar mai fi ceva. Această carte e lipsită în totalitate de orice jargon filosofic. Altfel spus, e scrisă în limba noastră a tuturor. Ba chiar, nu are niciun sens (altul decât cel strict pedagogic) să repartizezi scriitura şi maniera de gândire a lui Afloroaei în paradigme, problematici şi autori, căutând influențe şi filiații. Nu are sens, pentru că e vorba aici, după cât pot să îmi dau seama, de sensul înalt al filosofiei.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1281 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by