De-ar fi să mă inspir din foarte dibaciul titlu al lui Lucian Boia („Cum s-a românizat România”), aș zice așa: există ani de blegeală și ani de iuțire, iar 2004 a fost un astfel de an. Nu zic de NATO sau de Băsescu! Zic de literatura română. Rog nu vă opriți acum cu lectura articolului, fiindcă – pe bune – am ceva de spus!
La data de 23 ianuarie 2021, orele 12.38, domnul Ghiță Bizonu’ a avut bunătatea de a scrie acest comentariu pe platforma Contributors: „Nu mă cred deștept... dar recunosc că nu citesc „literatură” română post ’90! În general, ca și literatura română „socialistă”, prezintă o societate pe care nu o „recunosc”… ” (m-am luptat puțin cu ortografia colegului nostru de platformă pentru ca mesajul său să fie mai ușor de înțeles. Ideea contează, nu eventualele typo-uri! Admit cinstit că nici eu nu pricep rostul celor trei perechi de ghilimele, dar poate autorul ni-l va desluși cândva). Am de răspuns acestui comentariu din două motive foarte clare: mai mult sau mai puțin, toți suntem Ghiță Bizonu’ (1); problema mă vizează și pe mine, în mod cât se poate de direct (2). Înainte de răspunsul propriu-zis, iată o mică poveste, dacă îmi permiteți!
În 2004 a irupt Generația Gheo; după 2004 nimic n-a mai fost la fel ca înainte de 2004; iar cu 2004 au început anii în care s-a românizat Buzea. Cu asta vreau să spun ceva simplu, jignitor de simplu: ca orice copil educat în comunism (gimnaziu de cartier, liceu industrial), și eu am urât profund literatura română. Scrisul după dictare! Comentariile ca-pe-apă! Țăranul român! Puiul! Desculț! În drum spre Hârlău! Nu, mersi: lumea era plină de atâtea minuni ale altor literaturi, în timp ce eu (de fapt, noi toți) sufeream ca ocnașii din motive pe care nu le înțeleg nici astăzi. Trebuia școala să producă din noi niște patrioți, niște mândri, niște „Jurăm că pentru țară / Și viața ne-o vom da”? E, uite că n-a produs. Mai exact, a produs fix opusul. Și ne mai mirăm că „românii nu citesc”, fie că-s bizoni, fie că nu-s! Bunînțeles că nu citesc; mai exact, românii nu citesc români – și bine fac.
Din moment ce omul are atât de puțin timp la dispoziție (că trebuie să mai mergem și la muncă, hein?), evident că-și folosește puținul răgaz ca să citească ce-i place. Și ce-i place? Păi, literatura americană, asta-i place. De ce nu? Este o literatură de foarte bună calitate (la vârf) și excepțional de diversificată (la toate nivelurile), așa că oricine găsește ceva care să-i placă, în funcție de orizontul lui de așteptare. Vrei crime? Na crime. Vrei dragoste? Na dragoste. Vrei război? Na război. Vrei groază? Na groază. Vrei SF? Na SF. Vrei umor? Na umor. Vrei artă literară?
Să răspundă fiecare la ultima întrebare, dar eu răspund afirmativ, nu ca răposatul George Pruteanu („Cei mai mari romancieri ai lumii sunt rușii”). Eu zic că cei mai mari romancieri ai lumii sunt cei care ți se potrivesc ție, iar mie americanii mi s-au potrivit mânușă, că spun ce-au de spus, fără descrieri de natură sau introspecții la care adoarme și pisica, darămite cei cu care timpul nu mai are răbdare.
Dar vine anul 2004, iar Radu Pavel Gheo publică „Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a”. Am frunzărit cărțulia în librărie, am văzut că-i cu America și-am luat-o acasă (după ce-am achitat-o... Honi soit qui mal y pense).
Parcă mi-ar fi dat careva o lopată peste ceafă. „Așa scriu românii?!”. E, uite că așa scriau românii, mai nou. Lumea se schimbase peste noapte, iar eu rămăsesem îmbeznit, ca toți cei din generația mea. M-am întors la librărie și-am descoperit că, pe lângă Gheo, existau mulți alții; nu m-apuc să-i înșir aici fiindcă azi sunt deja monștri sacri, iar despre ăștia sacri se știe că nu suportă să se vadă pomeniți în liste, ci doar individual (dragonii nu zboară în cârduri!). Mi-am dat seama că fusesem un dobitoc mai mare ca Tudor Postelnicu: sub nasul meu se petrecuse o revoluție, iar eu rămăsesem cu capu-n traista literaturii socialiste.
Ei, dar dacă era bal, bal să fie! Am decis să mă implic personal.
Dar una-i voința – și alta e putința. Romanul pe care l-am scris în timp record (2004 – 2006) mi-a fost respins de toate editurile, și pe bună dreptate. Mă scremusem să calc pe urmele lui Gheo dar călcasem pe-ale lui Ovidiu Eftimie, care nici nu se născuse pe vremea aia (s-a născut zece ani mai târziu, când ne-a pus în frigare pe toți: cartea lui din 2016 s-a vândut ca pâinea caldă, și câți scriitori români pot afirma așa ceva?!). Am renunțat la scris și m-am întors la citit, iar după ce am epuizat librăriile am trecut la biblioteci, deși în Vremea Integrării (2004 – 2007), scriitorii români nu erau chiar atât de mulți. Sigur că n-am reușit să-i dau gata pe toți, dar măcar mi-am format o părere, care și ea evoluat în timp: romanele de acum ale Generației Gheo sunt mai bune decât romanele lor de atunci. Oamenii n-au stat pe loc, au evoluat, au confirmat; au fost și unii care s-au dovedit baloane de săpun (mă gândesc la Dragoș Bucurenci cu al său „RealK”, dar exemple-s cât lumea. Literatura nu este pentru oricine... entre qui veut, reste qui peut!), dar cei mai mulți au crescut, s-au pârguit și sunt acum pe rafturi. Pe câte-au mai rămas...
Pe urmă s-a-ntâmplat ceva ciudat. M-am întors spre literatura generațiilor anterioare, despre care nu știam prea multe, iar ceea ce știusem deja uitasem. Optzeciștii, de exemplu. Unii, celebri dar morți, ca Radu Petrescu; alții, mai puțin celebri dar vii, ca Viorel Marineasa. Și ce-am băgat de seamă? Că scrisul acestei generații, deși bine așezat în canon (prin milestones ca Mircea Nedelciu sau Radu Țuculescu), îmi plăcea mai puțin decât cel al Generației Gheo. Și încă: pe optzeciștii care au publicat serios după optzecism i-am simțit mult mai apropiați decât pe milestones – respir mai ușor cu Gheorghe Crăciun sau Cristian Teodorescu decât cu premergătorii lor. Cred că e vorba de material, pur și simplu: optzeciștii „clasici” au lucrat cu materialul clientului. Prin comparație, noi avem condiții uluitor de bune față de scriitorii „deceniului F” – frig, foame, frică.
Și acum ajung la esență: literatura română post ’90 (apud Ghiță) nu e otova, ba chiar deloc. Între 1990 și 2004 a trecut prin Epoca de Gheață, când scriitorii de limbă română (din RO sau MD) n-au fost nici publicați, nici vânduți, nici traduși și nici predați. A fost nasol, ce să mai vorbim! Cine-a putut a plecat, cine n-a plecat s-a apucat de jurnalism, cine n-a făcut nici una, nici alta, s-a refugiat în bulă: suntem neînțeleși, neapreciați și asta numai din cauza dușmanilor din celelalte bule (erau multe, oho!). Mie mi se pare mai ușor de crezut că n-avea lumea bani de dat pe cărți, asta una la mână, iar cărțile erau prea sumbre, asta două la mână (ca filmele alea ultrapremiate); însă, cum nu m-a-ntrebat nimeni nimic, am tăcut din gură.
Dar între 2004 și prezent se întinde Epoca de Aur, mă rog, minus mica glaciațiune a crizei datoriilor suverane. Nu fac pe glumețul, nu-nu, câtuși de puțin (literatura e pariul meu de viață, nu-mi arde de post-ironii și de alte fleacuri): acum (2021) este Epoca de Aur a literaturii române, iar semințele au fost sădite atunci, la începutul anilor 2000, când cuiva de la Polirom i-a dat Dumnezeu gândul bun de a-i publica pe români, de a-i arunca la lei, în arena cu traduceri din americani, britanici, japonezi, israelieni, francezi și latino-americani. Și-a fost cu noroc! Românii pot face și literatură, așa cum pot face și podul de la Brăila; trebuie doar să le dai timp și să ai încredere în ei. De făcut, fac; e mult numai pân’ se-apucă!
De ce cred că acum își trăiește literatura română Epoca de Aur? Din cauza receptării. Nu-mi cântați de interbelic, duce-vă-ți la altă masă: cel mai bine prizat autor a fost Petre Bellu („Apărarea are cuvântul”), iar cel mai bine ecranizat a fost Virgil Gheorghiu („Ora 25”). Ce Sadoveanu, ce Rebreanu, ce Camil Petrescu, ce Eliade?! N-auzise nimeni de ei în afara țării, hai să nu ne furăm singuri căciula: „Na Hanyate”, romanul lui Maitreyi Devi, a apărut la 41 de ani (!) după best-seller-ul lui Eliade, pe când „Orbitor” a fost tradus aproape imediat în bulgară, iar în engleză la cinci ani de la finalizare. Parcă nu prea seamănă cazurile, hein?
Ia să vedem: în clipa de față sunt vreo 300 de scriitori activi (adică fiecare publică la cel mult cinci ani), iar cărțile acestor oameni se vând în tiraje mici, dar se vând; sunt traduse pe ici pe colo, mai mult pe schimburi interculturale, dar sunt traduse; sunt citite de un mic public constant (cluburi de lectură din liceele de elită ale marilor orașe universitare), dar sunt citite – înainte, scriitorii se citeau numai între ei (în bulă, cărțile se dădeau cadou. Era ca la celebra „cooperativă” din fotbal: tu mă citești pe mine, eu te citesc pe tine, doar nu ne costă nimic!). Am zis eu că toți cei 300 sunt buni? N-am zis. Am zis eu că Buzea face parte din prima treime a celor 300? N-am zis. La afacerea asta cu literatura e tare mult de așteptat, din păcate: urma alege. Până atunci să ne amintim vorba amiralului Togo, rostită înainte de Tsushima: „Fiecare să-și facă datoria cât poate mai bine” (Let every man do his utmost duty). Teoria mea e că cei 300 vor convinge că-s buni abia atunci când vor fi citiți de însuși Ghiță Bizonu’. Să ne lăudăm între noi e ușor, dar să atacăm piețele nu-i ușor. Ba e chiar foarte greu! Cine nu crede, să încerce.
Concluzie provizorie: literatura română a Epocii de Aur trebuie să-și merite norocul, bafta, clipa astrală. Nimic nu e definitiv, niciodată – parcă văd că mâine explodează la Paris literatura kârghâză și iar se pomenesc românii cu buza umflată! Nici nu vreau să mă gândesc la corul de văicăreli de dup-aia... deci, dacă literatura română este acum o tornadă în atac (și este), să facă bine să rămână așa. Nimeni nu dă șase-șase de trei ori la rând; orice jucător de barbut poate garanta asta.
