Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (3)

de Petre Opris     Contributors.ro
Miercuri, 25 noiembrie 2020, 11:46 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

În perioada 18 mai – 1 iunie 1964, reprezentanţii autorităţilor americane au discutat la Washington cu membrii unei delegaţii române conduse de Gheorghe Gaston Marin. Preşedintele Comitetului de Stat al Planificării a abordat cu acel prilej un subiect foarte delicat: exportarea în România a unei centrale atomo-electrice americane. În ce măsură acea propunere a fost analizată serios de autorităţile de la Casa Albă? Existau anumite condiţii pe care statul român trebuia să le îndeplinească înainte de a achiziţiona centrala respectivă?

În acest episod şi în următorul vom încerca să răspundem la aceste întrebări referindu-ne doar la aspectele tehnice şi la chestiunile economice – care puteau influenţa, pozitiv şi negativ, cooperarea româno-americană în domeniul nuclear – deoarece sursele de documentare pe care le-am găsit sunt în marea lor majoritate străine. Pentru noi a fost mai simplu să ajungem în arhivele din S.U.A. şi Polonia şi să identificăm documente referitoare la economia românească şi la cooperarea în domeniul nuclear, comparativ cu identificarea locaţiilor din România în care sunt păstrate, probabil, arhivele tuturor ministerelor economice româneşti existente în perioada comunistă. Declasificarea şi punerea la dispoziţia cercetătorilor a documentelor din arhivele respective sunt foarte problematice din cauza atitudinii retrograde a autorităţilor politice de la Bucureşti. Operaţiuni de acest gen depind mai curând de alinierea planetelor din sistemul nostru solar şi de o plimbare a Sfântului Duh prin celebra Grădină a Maicii Domnului – atât de lăudată de români şi invocată într-un mod patetic la ceremoniile de tip parastas organizate sub egida Academiei Române, la care participă şi politicienii români.

După cum precizam în episodul anterior, la Palatul Naţiunilor din Geneva s-a desfăşurat, sub egida O.N.U., prima conferinţă internaţională privind utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice (8-20 august 1955). Cele 1061 de comunicari prezentate atunci în 60 de şedinţe au fost incluse în şase volume, intitulate astfel: Aspecte de securitate privind reactoarele nucleare; Puterea reactoarelor; Reactoare de cercetare; Combustibili nucleari; Materii prime atomice; Aplicaţii ale radiaţiilor nucleare pentru alimente şi agricultură.

Unul dintre delegaţii sovietici, A.N. Lavrişcev, a prezentat atunci stadiul în care se afla programul de cooperare în domeniul nuclear, iniţiat la 17 ianuarie 1955 de autorităţile de la Moscova în scopul ajutării unor state comuniste din Asia şi Europa: R.P. Chineză, R.S. Cehoslovacă, R.P. Polonă, R.P. Română, R.D.G., R.P. Ungară şi R.P. Bulgaria.

În expunerea pe care a susţinut-o la conferinţă, directorul general adjunct al Direcţiei Generale privind Relaţiile Economice cu Ţările de Democraţie Populară din Ministerul Comerţului Exterior a subliniat că autorităţile sovietice au primit la Moscova, în lunile martie şi iunie 1955, delegaţii din toate statele menţionate. Acesta nu a explicat însă motivul pentru care reprezentanţii R.P. Ungare şi R.P. Bulgaria au fost convocaţi mai târziu şi au ajuns în capitala U.R.S.S. în iunie 1955 – separat faţă de celelalte delegaţii ale ţărilor comuniste.

Informaţiile strict secrete – consemnate după întoarcerea membrilor delegaţiei române de la Moscova şi prezentate lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la sfârşitul lunii aprilie 1955 – coincid în mare măsură cu afirmaţiile pe care A.N. Lavrişcev le-a făcut la conferinţa de la Geneva. Acesta a oferit public informaţii despre prezentarea de către autorităţile sovietice, pentru toate delegaţiile de specialişti care au ajuns la Moscova în martie şi iunie 1955, a ciclotroanelor şi a proiectelor de cercetare de la Institutul de Fizică Tehnică din Leningrad şi de la Institutul de Fizică din Kiev, a acceleratorului electrostatic de particule existent la Institutul de Fizică Tehnică din Harkov, a sincrotronului instalat într-un laborator condus de profesorul Vladimir Iosifovici Veksler la Institutul de Fizică al Academiei U.R.S.S., precum şi despre expunerea modului de utilizare a reactorului nuclear ştiinţific aflat la Universitatea din Moscova. Din acea enumerare a lipsit vizita pe care delegaţia română a efectuat-o la 13 aprilie 1955, la centrala nuclearo-electrică experimentală de la Obninsk.

Separat, gazdele au prezentat membrilor delegaţiei chineze şi un reactor experimental sovietic la care se utiliza apă grea pentru răcire – un detaliu care nu a fost consemnat la sfârşitul lunii aprilie 1955 de membrii delegaţiei române care s-au întors de la Moscova.

De asemenea, A.N. Lavrişcev a precizat la Geneva că autorităţile sovietice urmau să fabrice şi să livreze – pentru fiecare ţară comunistă menţionată – câte un reactor VVR-S (BBP-C, în grafia limbii ruse) de 2 MW, în scopul obţinerii de izotopi şi câte un ciclotron pentru producerea de protoni, deuteroni şi particule alfa cu o energie de până la 25 MeV. În afară de acel ciclotron, autorităţile de la Beijing urmau să primească un reactor de 6,5 MW (în locul celui de 2 MW), care utiliza uraniu îmbogăţit cu 2% izotop U-235 şi apă grea (folosită ca moderator şi agent de răcire).

U.R.S.S. punea la dispoziţia tuturor statelor menţionate izotopi radioactivi sovietici înainte de intrarea în funcţiune a reactoarelor atomice cumpărate în anul 1955, precum şi uraniu natural, thoriu, izotopi U-233 şi U-235, plutoniu, tritiu şi apă grea. Pregătirea specialiştilor necesari acelor ţări pentru utilizarea şi întreţinerea curentă a reactoarelor şi ciclotroanelor urma să fie realizată gratis în Uniunea Sovietică, iar pentru schimbul de date nu era solicitată nici o sumă de bani de autorităţile de la Moscova.

Rezultatele obţinute de specialiştii sovietici în domeniul energiei nucleare civile erau încurajatoare, însă propagandiştii de la Moscova le-au promovat în presa din ţările comuniste făcând abstracţie de realizările americane. Cu toate acestea, în lumea ştiinţifică se cunoştea faptul că un reactor atomic experimental de 2 MW (BORAX III) – care avea aceeaşi putere cu modelul VVR-S, vândut ţărilor comuniste de U.R.S.S. – a fost conceput şi realizat la „Laboratorul Naţional Argonne” şi, la 17 iulie 1955, a furnizat pentru prima dată energie electrică pentru o întreagă localitate (Arco, statul Idaho, S.U.A.).

În paralel, fizicienii americani erau interesaţi, la fel ca omologii lor din U.R.S.S., de ciclotroanele concepute pe plan mondial. De aceea, la Laboratorul Naţional Oak Ridge din statul Tennessee (S.U.A.) s-a editat la 5 aprilie 1956 „Bibliografia literaturii ciclotronului”. Aceasta conţinea informaţii despre publicaţiile referitoare la ciclotroanele cu frecvenţă fixă şi cele cu frecvenţă modulară realizate începând din anul 1930 până la mijlocul anului 1955. Cei trei autori ai acelui document au precizat de la început şi faptul că publicaţiile privind sincrotroanele şi acceleratorii de particule liniari nu au fost incluse în proiectul respectiv.

În timp ce R.S. Livingston, F.T. Howard şi Graham Rudolph se ocupau de indexarea publicaţiilor şi finalizarea unui instrument ştiinţific necesar fizicienilor, politicienii sovietici îşi continuau planul de punere sub controlul şi îndrumarea Moscovei a cercetării ştiinţifice în domeniul nuclear din statele comuniste. Astfel, în perioada 20-26 martie 1956 s-au desfăşurat în capitala Uniunii Sovietice lucrările conferinţei internaţionale referitoare la organizarea „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare”. La sfârşitul acesteia, reprezentanţii statelor participante au semnat un acord privind înfiinţarea la Dubna (U.R.S.S.) a institutului respectiv. Obiectivul declarat al acestuia era stabilirea unei colaborări între oamenii de ştiinţă din ţările comuniste pentru folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice.

În acel moment se ştia deja hotărârea Adunării Generale a O.N.U. referitoare la înfiinţarea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică – decizie aprobată la şedinţa din 3 decembrie 1955, desfăşurată la sediul din New York al O.N.U. Reprezentanţii statelor comuniste au răspuns pe rând afirmativ la acordul cu privire la crearea A.I.E.A., într-un ritual care părea dirijat de diplomaţii sovietici.

În cazul autorităţilor comuniste din România, acestea au exprimat la 12 decembrie 1955 acordul lor pentru a participa la activitatea agenţiei respective, răspunzând astfel la o notă trimisă la Bucureşti de guvernul S.U.A. Două zile mai târziu, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat în unanimitate recomandarea Consiliului de Securitate al O.N.U. privind admiterea a 16 state (inclusiv România) în Organizaţia Naţiunilor Unite.

Revenind la acordul internaţional semnat la Moscova, la 26 martie 1956, referitor la înfiinţarea „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare”, considerăm necesar să prezentăm în primul rând repartizarea, pe fiecare ţară, a procentelor de finanţare necesare construirii acelui institut şi a unor instalaţii pentru cercetare (de exemplu, un sincro-ciclotron de 680 MeV), precum şi pentru a acoperi cheltuielile curente de la Dubna:

- Republica Populară Albania: 0,05%

- Republica Populară Bulgaria: 3,6%

- Republica Populară Ungară: 4%

- Republica Democrată Germană: 6,75%

- Republica Populară Chineză: 20%

- Republica Populară-Democrată Coreeană: 0,05%

- Republica Populară Mongolă: 0,05%

- Republica Populară Polonă: 6,75%

- Republica Populară Română: 5,75%

- Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste: 47,25%

- Republica Cehoslovacă: 5,75%.

În vara aceluiaşi an, autorităţile sovietice au propus şi s-a acceptat de către toate statele semnatare primirea Republicii Democrate Vietnam ca ţară membră a organizaţiei înfiinţate la 26 martie 1956. Autorităţile de la Varşovia şi-au exprimat acordul în luna iulie 1956, prin intermediul ambasadorului Wacław Lewikowski, acreditat în U.R.S.S. Acesta a fost, probabil, unul dintre motivele pentru care ceremonia semnării statutului „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare” s-a desfăşurat de-abia la 16 septembrie 1956, la Moscova.

Deşi acel institut avea ca obiectiv dezvoltarea cercetărilor nucleare în scopuri paşnice, popularizarea sa a întârziat în statele aflate în sfera de influenţă sovietică. De exemplu, autorităţile de la Varşovia au analizat de-abia în luna mai 1956 posibilitatea de a publica în presa naţională acordul încheiat la Moscova, la 26 martie 1956. În nota secretă trimisă la 25 mai 1956, de Comisia de Stat pentru Planificare Economică, la Ministerul Afacerilor Externe al R.P. Polone, s-a consemnat astfel: „După cum s-a solicitat, vă trimitem o copie a acordului privind organizarea Institutului Unificat de Cercetări Nucleare.

Comisia pentru Utilizarea Pașnică a Energiei Atomice în Polonia și, de asemenea, P.K.P.G. (Comisia de Stat pentru Planificare Economică – nota P. Opriş) nu au obiecţii privind publicarea acestui acord”.

Două elemente ies în evidenţă, în acel document secret: birocraţia autorităţilor comuniste de la Varşovia (trei rezoluţii, o luare la cunoştinţă şi un interval de timp de circa trei săptămâni: 25 mai – 13 iunie 1956) şi subordonarea politicienilor polonezi faţă de cei sovietici. Rezoluţia pusă de directorul general M. Wierna pe nota trimisă de Comisia de Stat pentru Planificare Economică poate confirma a doua parte a afirmaţiei noastre: „Tov. [indescifrabil:] Informaţi Ambasada U.R.S.S. [în] ziua [de] 11.6.[19]56 telefonic. ss. M. Wierna”.

În altă ordine de idei, la 26 iulie 1956 conducerea „Institutului Unificat de Cercetări Nucleare” a informat în scris autorităţile poloneze despre faptul că de la 1 octombrie 1956 puteau fi primiţi la Dubna 50-60 de cercetători pentru a lucra în institut. Deoarece autorităţile sovietice se confruntau cu probleme de personal, polonezii au fost informaţi în acel moment despre faptul că exista un post liber de şef de laborator în domeniul fizicii neutronilor. Totodată, sovieticii erau foarte interesaţi să dezvolte cercetarea radiochimică. Pentru specialiştii selecţionaţi să lucreze la institut se asigurau apartamente mobilate, însă aceştia trebuiau să completeze datele din ancheta socială concepută de sovietici înainte de sosirea lor la Dubna.

Informarea respectivă a ajuns la Varşovia de-abia în dimineaţa zilei de 1 septembrie 1956 (ora 10.30), aceasta fiind comunicată telefonic de ambasadorul Wacław Lewikowski. În documentele consultate nu există nici o precizare privind motivul pentru care informarea a ajuns în capitala Poloniei după mai mult de o lună de zile de la recepţionarea sa de către Ambasada R.P. Polone de la Moscova.





Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















889 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by