Sunt un măgar cu coada pe sus.
Aș vrea ca Dumnezeu să creadă
în mine, în timp ce spun răspicat că
existența lui e nedovedibilă.
Singurul meu mod de a crede, de a mă arunca în ceața unui mister, a fost legat de sentimentul de ocrotire. Cea mai frumoasă sugestie a credinței am primit-o de la o vorbă a lui Steinhardt: „Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine”. Nu știu să-mi explic propria viață fără credința Cuiva în mine. Cu atât mai puțin rotunjirea ei într-un destin. Sunt în ea prea multe episoade care nu-mi ies la socoteală fără recursul la o asistență din înalt. Când mă uit în urmă, am senzația că am trecut în zbor peste „timpul ce ni s-a dat”, ca personajul acela de basm ce trece în zbor peste o pădure plină de fiare care urlă când îl simt. Era tare greu, înainte de 1990, să zbori, fără să cazi și să devii prada lor, peste pădurea cuvintelor făcute doar ca să mintă și să-nșele. De fapt, ți se cerea să trăiești cu diavolul în brațe. Ceea ce-nsemna: să-ți prostituezi cuvintele. Și totuși, scriind, nu cred că i-am plătit tribut Necuratului. „Cineva” nu m-a lăsat să fac asta. Cine n-a trăit într-o lume în care „minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului” (nu mă satur citând aceste vorbe ale lui Denis de Rougemont) nu știe ce înseamnă să nu trebuiască să renegi nimic din ce-ai pus pe hârtie, nimic care să te facă să te duci cu teamă la Judecata de Apoi a culturii.
Așa se face că vocația credinței a fost înlocuită la mine cu cea a ocrotirii. Dar unde mi-era Ocrotitirul? Iar dacă ajungeam să cred că El însuși crede în mine, chiar dacă eu nu făceam semne într-acolo, nu era aceasta calea ocolită de a crede în El?
„Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine.” Vorbele acestea sunt dintr-o scrisoare pe care, în 12 noiembrie 1976, Steinhardt o adresează, contestatar și tămăduitor, necredinței lui Virgil Ierunca. Ierunca îi spusese lui Steinhardt în mai multe rânduri că nu crede în Dumnezeu. Oare așa să fie?, se întreabă Steinhardt. Un om care a scris așa cum a scris el despre Alexandr Soljenițîn poate oare să nu creadă în Dumnezeu? Nu cumva crede fără să știe? Sau împotriva a ceea ce crede că știe? Oare e atât de unilateral actul credinței? Nu cumva are ceva de spus și Dumnezeu în chestiunea asta? Dar iată pasajul din scrisoare:
„Mi-ai scris în repetate rânduri – cinstit, obiectiv, grijuliu de adevăr ce te afli, fair în toate, scrupulos – că nu crezi în Dumnezeu. Aida de! Asta spune-o franțujilor, te-or crede poate. Aici, la noi, unde se mai citește Patericul, se știe că omul, poate, se leapădă de Hristos ori susține că nu-l cunoaște, dar se mai știe că nu-i de-ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca și Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. «S-o fi lepădat el de Mine, Eu de el însă nu!».
Felul în care ai vorbit de Soljenițîn îmi dovedește – clar ca lumina zilei, comme l᾽eau de roche – că Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine și te știe ca pe unul de-ai Lui.”
Ca să-și întărească spusa, Steinhardt îi relatează lui Ierunca în post scriptum o poveste din Pateric:
„Un calugăr din vechime se îndrăgostește de fiica unui păgân. Păgânul, fanatic, îi spune că va trebui să renunțe nu numai la monahism, ci și la creștinătate dacă vrea să-i dea fata. Și va trebui să semneze actul de renunțare cu propriu-i sânge. Monahul cedează, iscălește. Curând după aceea moare. Demonul se înfățișează în fața Dreptului Judecător și cere – sigur de sine – sufletul apostatului. Domnul, care știe neștiutele chinuri sufletești ale apostatului, respinge cererea diavolului care, uluit, exclamă: «Dar s-a lepădat de Tine». «S-o fi lepădat el de Mine», răspunde Isus, «Eu de el însă nu!».”
După care, Steinhardt prelungește post scriptum-ul:
„Să nu cumva să gândești că eu socotesc că te-ai «lepădat» de Domnul! Folosesc doar o analogie. În cazul «creștinilor fără voie» și «creștinilor care nu știu că sunt creștini», verbul cuvenit este «a crede». Ei – de bună credință – cred că nu cred și nu știu că Celălalt «le face credit». Ei nu știu ce sunt, mais Dieu – o dau pe franțuzește – sait reconnaître les Siens.”
Am preluat vorba lui Steinhardt și am trecut în seama ei toate reușitele, de care nu mă simțeam direct răspunzător, ale vieții mele. Pe toate le trăisem ca-ntr-un vis, despărțindu-mă de ele așa cum te desparți de ce-ai visat peste noapte. Eram în ele și, totuși, nu eram. De pildă, odată o carte scrisă, uitam după o vreme ce scrisesem. Îmi deschideam cărțile ca pe ale unui autor străin. Altfel spus, făceam, fără să știu prea bine ce făceam.
De la o vreme a început să mă bântuie ideea unui dublu a cărui voință era decuplată de voința mea. Atunci mi-a venit în minte să scriu o carte despre necunoscutul din mine. Și să încerc să-l întâlnesc sau, dacă nu reușeam, măcar să-l înhaț într-una dintre intempestivele lui apariții. Tot ce era mai bun în mine se petrecuse în colaborare cu acest personaj cețos care, cu cât era mai misterios, cu atât se făcea mai tare simțit. Senzația că nu eram singur, că-mi trăiam viața în doi, că locuiam într-o ființă fracturată, mă neliniștea, desigur, dar, în mod straniu, mă făcea și să mă simt apărat.
Și totuși, nimic nu-mi dădea ghes să mă aventurez dincolo de granițele acestei lumi. Nu înțelegeam nimic din nevoia altora de a păși într-un „dincolo” nedefinit. Îmi displăcea mai ales stilistica credinței lor, un soi de evlavie cu program, bazată pe o convingere pe care o plimbau cu panaș prin lume și care pe mine nu mă convingea deloc. Mă uimea ușurința cu care se duceau înspre Acolo. Dacă „Acolo” există, îmi spuneam, ține de însăși competența Lui să se facă simțit. Numai El poate emite razele prezenței sale. Eu n-am dotarea necesară pentru a le detecta și a mă îndrepta către sursa lor. Dacă El există, va veni poate cândva către mine.
Mai rămânea varianta ca El să fi venit deja altfel decât au stabilit oamenii că trebuie să vină. Poate că „a și venit de vreme ce n-a mai venit”. Adevărul e că mă îndoiesc la tot pasul de existența acelui Personaj pe care unii îl obligă să locuiască și să respire în elucubrațiile lor dogmatice. În schimb, tare mi-ar plăcea să știu că Isus mă consideră „ca pe unul de-al Lui” și-atunci încerc să mă port ca atare, să-i fiu pe plac, pe cât mi-e lucrul ăsta cu putință.
În următoarea scrisoare pe care i-o trimite lui Ierunca, după cea cu „Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine”, Steinhardt simte nevoia să revină asupra fondului credinței și, cu nesfârșită delicatețe, ca să nu pară că-i vorbește lui Ierunca de pe poziția edificatului, îi pune mai presus pe cei care cred că nu cred (pe „creștinii fără voie”) decât pe credincioșii declarați:
„Nădăjduiesc că-n ultima mea scrisoare je me suis fait entendu. Am izbutit oare? Sensul ei, pe scurt, e acesta: mult mi-aș dori să fiu un «necredincios» ca tine! A, de-aș fi și eu la nivelul atâtor «creștini fără voie»! Vai nouă, sărmanilor, așa-ziși «practicanți» aprinzători de lumânări.”
Aceste propoziții ale lui Steinhardt rezolvă simplista dihotomie „necredincioși convinși” vs „credincioși edificați”. De-aici rezultă că s-ar putea ca nici unii să nu fie ce pretind că sunt.
Primul vis semnificativ care mi-a marcat viața și care mi-a dat acea seninătate de a păși fără teamă în ea (singurul meu vis care nu s-a șters odată cu trecerea timpului) a fost un vis al ocrotirii și protecției, survenit la scurtă vreme după moartea bunicului dinspre tată. Cred că l-am mai povestit undeva. Eram în tramvai, așezat pe scaunul de lângă fereastră. Scaunul de lângă mine era gol.
