“E el prost, da-i prostul nostru” spune înțelepciunea populară. Cum s-ar zice: n-avem altul, așa l-a lăsat Dumnezeu, ne-am născut împreună și avem de trăit împreună. Complexele noastre de inferioritate ne fac să îl calificăm pe cel diferit ca fiind prost și în același timp să urâm pe cine e mai inteligent ca noi, pentru că ne face să ne simțim proști. Nu ne place cum suntem fiecare, oricum am fi, ne e rușine că ceilalți ne fac de râs prin prostia lor, și ne e rușine că suntem făcuți de râs în lumea întreagă fiind, pe nedrept, făcuți proști. Un sport național care arată lipsă de înțelepciune, adică imaturitate. Suntem încă adolescenți instituțional. E ceva nou în asta ?
În pofida legitimării istorice sau științifice mitologice, a căror pondere exagerată poate fi văzută ca un indicator de vulnerabilitate, probabil că unele state nu au capacitatea încă să existe în absența unor măsuri puternice de control de la vârf, cu consecințe asupra blocării pe termen nedefinit în stări productive incipiente, imature. Nu o au pentru că nu (prea) sunt rezultatul unor procese organice de evoluție, clamate cu atât mai intens în manuale de istorie retușată cu cât sunt mai discutabile, ci mai degrabă constructe instituționale ale unor mari puteri (ce șansă istorică).
După paragrafele descriptive anterioare s-ar putea agăța un pic de propagandă în două feluri:
- Și așa vor rămâne (acele state, varianta preferată de o parte din sistem, care nu știe să conducă ceva care nu e simplificat prin forță)
- Și indiscutabil vor evolua, fiind parte a lumii libere (acele state, variantă preferată de partea mai inteligentă din sistem și de societatea atașată valorilor lumii libere)
Dar propaganda nu schimbă cu nimic realitatea, ea numai se poate împacheta în realitate pentru a fi livrată. Propaganda doar fixează realitatea minții oamenilor în anumite feluri de a gândi. Unii avem aversiune față de libertate, alții oricum o dorim, n-avem nevoie de îndemnuri pentru asta. Unii doresc un stat care să le fie plasă de siguranță la nevoi, alții vor unul care să îi lase să se manifeste creativ. Dar cei care lucrează în instituțiile de forță ale statului ce vor ? Se crede probabil la nivel strategic că este necesară o cultură organizațională a controlului de sus în jos pentru stabilitatea țării. N-am competența să evaluez dacă România ar putea fi guvernată și altfel. Pot observă doar că acest mod de a merge cu frâna de mână parțial trasă nu poate duce la creștere economică și culturală prea rapidă.
Urmează acum controlul relaxării. Modul de prezentare a situației și de acțiune al statelor în acest moment are ca obiectiv pregătirea distribuirii costurilor perioadei de închidere. Stabilitatea statelor e asigurată, acum următorul obiectiv e ca oamenii să accepte costurile și inevitabilele nedreptăți în distribuirea lor. Firește, toate acestea sub un discurs la grijii, iubim cetățeni, servim patria, suntem cu toții responsabili, prioritatea e solidaritatea, indiferent cine suportă costurile (dar să le suporte). Dacă am anunța că situația e spre bine se crează așteptări pozitive, ori așteptările trebuie să fie negative, pericolul trebuie să existe pe un termen nedefinit, până frustrările pentru salvarea iubitului nostru stat vor fi depășite. Obosim de epidemie, privim în jur și aflăm că nimeni în orașul nostru nu a avut boala, nu înțelegem de ce și noi să stăm în casă ? Ne temem că viețile personale ne sunt distruse pe nedrept ? E un mod greșit de a gândi, inaccceptabil.
citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
6
