În momente excepționale nu mai funcționează conceptele care ne ajută de obicei să înțelegem realitatea. Așa cum a îmbrățișa azi pe cineva drag poate deveni nu numai imprudent ci chiar iresponsabil, tot așa anumite reflexe sănătoase, anumite atitudini lăudabile pot deveni profund dăunătoare într-un context de criză absolută. România riscă să ajungă într-o astfel de criză. Și asta pentru că e obligată, după mult timp, să meargă aproape exclusiv pe propriile-i picioare. Am avut o Revoluție asistată, o tranziție asistată, o integrare asistată. Am trecut prin diverse crize bazându-ne pe ajutor financiar, pe consultanță externă, pe sprijin politic. Militar ne ascundem sub umbrela unei alianțe.
Acum, iată, nimeni nu mai are resurse sanitare și pentru celălalt, fiecare trebuie să se ocupe de propria lui nenorocire.
Contemplăm însingurați examenul colectiv la care suntem acum supuși. E suficient să cunoaștem gradul scăzut de încredere pe care îl avem în stat și unii în ceilalți ca să înțelegem de ce panica e ușor de creat, de întreținut, de utilizat. Nu frica de boală sau de moarte sunt acum prevalente, nici măcar cea de un eșec sistemic. Ci aceea de consecințele incalculabile ale inevitabilului nostru eșec. Peste tot criza sanitară va produce o criză economică. Dar în sistemele politice fragile criza sanitară devine și una morală, una existențială pentru sistemul de putere și chiar pentru stat.
Putem totuși limita consecințele crizei dacă chiar ne propune asta, deci dacă acceptăm, numai pentru o clipă la scara istoriei, să renunțăm grabnic la reflexele din vremurile normale. Pentru asta primul pas este să privim altfel lumea care ne înconjoară.
Ca politolog nu mă pot referi aici decât la ce mă pricep: cum putem gândi altfel statul, cum privim altfel responsabilii politici. Să nu ne lăsăm păcăliți de declarații marțiale sau stări de urgență: statul, atunci când e mai slab ca niciodată, face paradă de resursele și de atribuțiile sale. De fapt, dacă este să-l personalizăm, statul știe că are mai multă ca niciodată nevoie de societate, de încrederea acesteia. Iar o societate în prag de destructurare, când egoismele individuale sau de grup riscă să lichefieze orice voință colectivă, știe și ea că are nevoie de această abstracțiune numită Stat. În fața unei amenințări majore distincția între stat și societate devine depășită: Statul nu numai că există pentru că vrem noi să existe, Statul suntem chiar noi.
Birocrați, militari, tehnocrați, conducători politici etc. alcătuiesc o realitatea consubstanțială cu cea a societății românești. Nu vorbim aici de o formă de reprezentativitate a statului, ci de faptul că acesta e produsul și prelungirea realităților din societate. Nu există o realitate socială sau culturală a statului care să poată fi chirurgical separată de societate. Nimic din ceea ce face statul, nimic din modul de gândire al autorităților statului nu este străin de societatea românească. În fața unei crize existențiale în mod obiectiv pânș și pușcăriașul și gardianul pot avea același interes.
Dacă pentru o clipă plecăm de la înțelegerea faptului că Statul suntem Noi vom vedea că acum, și numai acum, este perfect inutil să căutăm vinovați. E perfect ridicol să arătăm cu degetul. Să identificăm defectele și vinile celor pe care noi i-am pus să decidă.
Nu pledez aici pentru cenzură, ci împotriva a două fenomene care prin compunerea lor pot fi sinucigașe. Primul este acela de a căuta vinovați, de a instrumentaliza eșecurile sistemului și ale societății, de a instrumentaliza defectele lor împotriva celor care vremelnic conduc statul. Neputințele de azi nu sunt decât marginal vina acestora, ele sunt rezultatul a zeci de ani de iresponsabilitate individuală și colectivă. În aceste săptămâni și luni nu vom ajunge să stabilim adevărate vinovății, ci numai unele simbolice. Vrem țapi ispășitori pentru că știm că răul e chiar în societatea românească.
Dar aceste vinovății simbolice nu ating numai conducătorii statului. Din străfundurile statului-societate a răbufnit un discurs milițienesc despre vina celor îmbolnăviți, despre amenințarea românilor care au revenit acasă, despre noii ciumați. În 1989 frica colectivă întreținută îi împingea pe români să-și dorească ajutorul trupelor sovietice. Azi frica împinge către admirația pentru modelul chinez, către falsa soluție de a combate molima cu dosare penale făcute bolnavilor. Criminalizarea victimei e ultimul stadiu al dispariției solidarității.
Trebuie să înțelegem că reflexul societății de a identifica vinovați și cel al statului de a căuta alți vinovați au aceeași sursă: ideea greșită că vinovat e totdeauna celălalt. Ideea să scapi de propria ta responsabilitate (în sens individual sau colectiv) excluzând-o din micul tău cerc, exportându-o către celalalt, către un “Ei” opus unui “Noi”. Dacă înțelegem că Statul suntem Noi, că o criză poate măcar temporar aboli distincția mitică între Ei și Noi, poate facem un pas către înfruntarea lucidă a pericolului.
A doilea fenomen contra-productiv în actualul context e critica făcută fără a aduce soluții. La unii e nevoia a face zgomot, la alții e chiar atracția morbidă a prăbușirii. Evident că fiecare are dreptul democratic de a critica, la fel de evident este însă și faptul că poate fi pusă sub semnul întrebării legitimitatea criticii care duce la prăbușirea sistemului care face posibil acest drept.
Nu fac aici apel la necesitatea cenzurii, din păcate ea oricum se exercită sub diverse forme. Cred însă că agravarea situației va impune autocenzura ca imperativ moral: știm ce valoare au cei care ne conduc, dar să reamintim asta în fiecare zi nu e decât un act de neputință.
Autocenzura sună rău și are presă proastă după ce a fost invocată în regimul comunist. Atunci era însă o falsă auto-cenzură, era o cenzură mascată, perpetuă, sub amenințare unor pedepse. Auto-cenzura momentană, care vine din responsabilitate morală, asumată pentru a trece printr-o perioadă grea, nu cere decât efortul de a trece peste egoismele individuale sau de partid, pentru a trece momentan peste orgoliile exacerbate care-i caracterizează pe absolut toți liderii de opinie. Un orgoliu care azi orbește până la obscenitate.
Deocamdată este frapantă inerția majorității celor care apar în spațiul public: chiar dacă subiectul este criza “Coronavirusului”, modul de abordare e cel de dinainte de criză. Ca și cum nu se vede la orizont că profețiile negre de ieri vor fi depășite. În acest context presiunea publică asupra responsabililor politici are toate șansele să aibă numai efecte perverse. Principalii lideri politici sunt probabil ei înșiși panicați. Atacarea lor acum e tardivă, inutilă, contra-productivă. În primul rând ei, și mă refer aici la șeful statului și la primul-ministru, vor număra morții. Dar și restul politicienilor, restul responsabililor din sub-sistemul sanitar și nu numai. Bilanțul vieții lor va cuprinde acești morți care vor veni, această criză. Plecând de aici trebuie să le înțelegem comportamentul din aceste zile. Să înțelegem și cât de absurdă e inerția criticării lor fără a avea o alternativă, să înțelegem că e cazul ca fiecare să facă ce poate în zona lui de competență.
Într-un interviu recent Nassim Nicholas Taleb explica de ce e în fața unor riscuri ca cele de acum “e rațional să fim paranoici”. Prin asta înțelegea că măsurile de prevenție trebuie să meargă cât de departe posibil. Dar aceste măsuri nu vor putea compensa limitele sistemice. Una dintre principalele datorii ale liderilor politici e să ne spună care sunt aceste limite. Merită să-i amnistiem moral pentru a le da libertatea de a ne spune adevărul.
O formulă celebră spune că “principala victimă a războiul este adevărul”. Liderii statului ar trebui să înțeleagă că din acest punct de vedere nu sunt în război, că adevărul spus azi e necesar pentru a fi pregătiți colectiv să întâmpinăm ce va urma.
Psihoza din România a făcut deja victime: mulți dintre cei întorși inutil au făcut-o ca rezultat al acesteia. În mod paradoxal aceasta nu a fost rezultatul unei propagande ostile sistemului de putere din România, a venit din interiorul acestuia. Psihoza, care între altele a readus la suprafață și cultura inistituională milițienească, a venit din interior pentru că acolo se cunosc cel mai bine limitele sistemului. A spune să Statul suntem Noi nu înseamnă numai a invita la empatie față de liderii care înfruntă criza cum știu ei mai bine. Înseamnă și o exigență simplă față de aceștia: să ne spună ce știu. Să nu exporte în societate responsabilitatea sistemică chiar dacă aceasta nu e una a momentului, ci e etalată în zeci de ani, pe când responsabilitatea unei persoane imprudentă azi e potențial criminală. Accentuarea vinii individuale devine o inutilă diversiune pentru a ascunde responsabilitatea sistemică. Consecințele unei imprudențe individuale de azi nu ar fi atât de mari dacă nu existau aceste zeci de ani de iresponsabilitate colectivă.
Știm cu toții de ce e azi o panică în sistem, dar numai principalii oameni politici își pot depăși condiția și vorbi pe limba adevărului. Șeful statului declara deunăzi că se vor căuta soluții, oricât de drastice. Cea mai drastică soluție acum este să nu mai continue logica de infantilizare a cetățenilor. Un discurs rațional, plecat de la adevărul crud, trebuie să ne pregătească pentru șirul de morți care va urma. Dacă nu, fiecare mort va fi pus în spatele celor care azi sunt prea slabi de înger pentru a asuma adevărul.
Sigur că nu e simplu. Spre exemplu toți cei care au avut o experiență personală directă știu bine ce periculos este să ai pe cineva în terapie intensivă, mai ales atunci când se ajunge la respirația artificială prin intubare. Nu numai Corona-19 ne amenință, ci și bacteriile multirezistente selectate în unitățile de terapie intensivă care atacă sistemele imunitare slăbite. Un adevăr denunțat punctual în trecut, dar fără a fi luate măsuri la înălțimea gravității situației: dacă la Institutul Clinic Fundeni se vorbea în 2012 despre o mortalitate a celor intubați cu infecție respiratorie severă, adică exact ce riscă și cele mai grave cazuri de pacienți cu Corona-19, de nu mai puțin de 50% [1], ne dăm seama că situația este gravă. Dramatic e că nici nu știm public cât de gravă e.[2] Am avut scandaluri, Hexipharma, problemele de la Spitalul de arși[3], nu și soluții sistemice.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
