Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

USR, cu plus si minus

de Mihai Maci     Contributors.ro
Miercuri, 4 martie 2020, 15:29 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Atunci când au apărut în viaţa publică, noile partide – USR şi PLUS – se doreau a fi întruchiparea unui alt fel de a face politică. Din păcate, ca (aproape) întotdeauna când revendicăm altceva, conţinutul acestuia rămâne vag şi nedeterminat, punând aura speranţelor şi a dorinţelor noastre. Odată ce încercăm a-i da un contur, descoperim (cu “spaimă şi cutremurare”) că intrăm în jocul cuvintelor, obiceiurilor şi mecanismelor (psihologice, instituţionale, sociale) pe care, în fapt, voiam, dacă nu să le depăşim, măcar să le evităm. USR şi PLUS şi-au dorit o desprindere de politica românească aşa cum s-a practicat ea după 1990 şi cum o întruchipează “partidele istorice” ale Republicii postrevoluţionare: PSD şi PNL. Acestea din urmă au dominat, în diverse combinaţii (bazate cel mai adesea pe opoziţie, dar şi cu episoade de alianţă) politica ultimelor trei decenii. Jocul lor, de distanţări şi apropieri (la care se adaugă, neîndoielnic şi contextul: de ţară aflată la periferia lumii dezvoltate, în curs de modernizare şi cu probleme pe care politica internă nu /mai/ e în măsură a le gestiona), rolurile interşanjabile (în reformele diverselor componente ale vieţii economice şi/sau publice ori în procesul aderării la Uniunea Europeană), “clasicii micului ecran” care au migrat de la un partid la altul, repetata folosire a celuilalt ca “ţap ispăşitor”, absenţa unor dezbateri interne (altele decât micile frustrări scăpate în social media) şi a unei centrări doctrinare – toate acestea au sfârşit prin a contura un halou de “uzură morală” care domină percepţia publică a celor două mari partide. Evident că mai intră în joc şi “originea comună” (din fostul Partid Comunist, ori din Securitate sau Miliţe), precum şi traseul similar (cu funcţii locale, îmbogăţiri spectaculoase, studii de dată recentă – şi cu tematică incertă, ori conexiuni cu diversele ramuri ale Serviciilor) a multora din “greii” ambelor partide. Toate acestea lasă impresia că oamenii care, din raţiuni mediatice, se prezintă “de stânga” sau “de dreapta” au mult mai multe în comun decât sunt cele care îi despart. Şi de o parte şi de alta a spectrului politic se află “cei care au reuşit”, adică au speculat abil umbrele şi luminile tranziţiei, cei care alcătuiesc “noua clasă” (la interfaţa dintre afaceri, politică, administraţie, media şi entertainment sau sport), care s-a constituit deja ca o castă, cu reguli şi – mai ales – mărci proprii (proprietăţi enorme – în ţară şi străinătate, salarii şi pensii speciale, copii la studii în Occident, consum de lux, divorţuri spectaculoase, posibilitatea de a fi exceptaţi de la anumite sancţiuni legale etc.). Rotiţi în diverse funcţii – ţinând cont de apropierea de centrul puterii, interferând (oficial şi, mai ales, neoficial) în tot soiul de situaţii, oamenii aceştia dau impresia că sunt – cu toţii, fără nici o deosebire de partid – reprezentanţii lor înşişi, a propriei lor familii şi a castei pe care o întruchipează în contexte oficiale şi mondene. Preocupaţi mereu de “asigurarea” (şi – poate mai puţin vizibil – de transmiterea) privilegiilor în cercul lor închis, ei au sfârşit prin a decredibiliza aproape complet “reprezentarea” pe care o revendică patetic în anii electorali. Această rupere progresivă a “contractului social” are ca efecte, printre altele, accentuarea frustrărilor perdanţilor tranziţiei, emigrarea în masă, migrarea celor rămaşi spre poziţii extreme, sensibilitatea la fake-news-uri şi, mai ales, o mereu crescută obsesie a ceea ce în anii ’50 se numea poujadisme şi mai recent populism: ideea că, luată în ansamblu, clasa politică e coruptă şi venală, că nu se preocupă de problemele publice, ci doar de propriile ei interese şi, pe cale de consecinţă, e pe cât de ineficientă, pe atât de inutilă. “Singura soluţie” ar fi un “tătuc” bun, ieşit din popor, care să treacă peste netrebnicia politicienilor şi să pună – prin “domnia legii” (adică prin forţă) – maşinăria administrativă a statului în slujba cetăţenilor. Conivenţa oamenilor politici peste barierele doctrinare, amestecarea intereselor private cu funcţiile şi beneficiile publice, modul ostentativ de a a-şi afişa reuşita al “noii clase”, sugestia faptului că – fie prin copii, fie prin vasali – aceasta se va perpetua la nesfârşit, în dauna modernizării ţării şi atenuării sărăciei care defineşte condiţia românului mediu au generat două reacţii diferite, dar complementare: exodul de milioane al celor capabili să lucreze către Occident şi accentuarea unei reactivităţi sociale – ce tinde spre anomie – la nivelul majorităţii celor care au rămas. Promisiunile electorale şi “pomenile”, fie de moment, fie eşalonate (precum creşterea pensiilor), precum şi circul mediatic al “televiziunilor de partid” (a căror misiune e aceea de a focaliza şi orienta nemulţumirea populară) s-au erodat şi ele şi au devenit incapabile să mai acopere golul de reprezentare dintre “aleşi” şi alegători. Până la urmă, viaţa politică a ajuns să fie mişcată – asemeni orbitei astrelor – de un fatum implacabil: “ăştia sunt, alţii n’avem”.

Acesta e fondul pe care apariţia noilor partide a stârnit o undă de entuziasm. Era evident că “partidele istorice” sunt puţin predispuse la înnoire şi, în măsura în care o tolerează, ea funcţionează doar pe baze cooptative: tânărul (sau marginalul) care accedea la vârful “sistemului” o făcea doar dacă era capabil să probeze că va asigura perpetuarea acestuia. Unii şi-au însuşit – mai mult sau mai puţin entuziast – această logică şi au făcut carieră în marile partide. Însă regulile de bază ale cooptării (fidelitatea necondiţionată faţă de şef, participarea la unul sau mai multe acte care te fac vulnerabil, probabil – la un moment dat – o înţelegere “reciproc avantajoasă” cu Serviciile şi, mai ales, înrudirea – prin căsătorie sau năşie) ţineau la distanţă de politic majoritatea celor care, în general cu studii superioare, făcuseră – aici ori în străinătate – carieră în domeniul lor şi a antreprenorilor ce îşi dezvoltaseră afaceri mai curând în parteneriat cu străinii decât cu statul nostru. Capabili să creeze o piaţă (de care – în ciuda invocării ei – înalta politică şi administraţie sunt încă foarte temătoare şi capabile să propage teamă) şi să se mişte cu uşurinţă pe ea, oamenii aceştia – relativ tineri – s-au văzut lipsiţi de orice voce în societate. Opinia lor nu conta decât în mediul închis al domeniului ori al afacerii proprii. Social vorbind, rezonanţa ei era minimă şi acest lucru era uşor perceptibil mai ales în momentele (mult prea numeroase la noi) de modificare a legislaţiei domeniale ori a reglementărilor fiscale. Chiar dacă – aparent – de succes, activitatea lor părea condamnată de o putere care avea capacitatea de a acţiona discreţionar pur şi simplu “pentru că putea”. Numai că s-a întâmplat ceva: şcoliţi în Occident şi având experienţa lumii de acolo, mulţi dintre tinerii activi ai anilor 2000 au înţeles că societatea se structurează nu doar vertical (cum vor marile partide), ci şi rizomial. Astfel că au început să se organizeze, în funcţie de afinităţi, în diverse asociaţii, ONG-uri, grupuri informale care – într-o situaţie sau alta – au reuşit şi să răspundă mult mai eficient decât statul unor probleme punctuale. Ca o paranteză: e limpede că maşinăria statului – obişnuită să creeze dependenţe şi reţele de influenţă – s-a văzut, pe anumite segmente, privată de puterea ei tradiţională şi, zgândărită, a reacţionat propagând către vârf (şi, mai ales către media) narativul “subversiunii ONG-iste”, a “coloanei a 5-a” a “cotropitorilor străini”, a “distrugerii tradiţiei” de către promotorii “libertăţilor” etc. care – la vremea lor – s-au întrupat deplin în ideologia anti-Soros. “Cioloş, fiul lui Soros” nu a fost doar o aberaţie sau un joc de cuvinte, ci şi conştiinţa “sistemului” că nou-apărutele formaţiuni politice se ancorează în reţeaua rizomială a relaţiilor (de încredere) a celor care au lucrat în sau au fost sprijiniţi de ONG-uri. Un individ, oricare ar fi el, poate fi discreditat uşor. Însă tocmai opacitatea partidelor şi a administraţiei înfeudate acestora i-a obligat pe tinerii cu studii şi/sau întreprinzători să se asocieze şi să acţioneze în grup – devenind, în felul acesta, nu doar eficienţi, ci şi vizibili. În beneficiul lor au fost şi noile medii, în particular cele ale reţelelor sociale, care au permis crearea de forumuri de discuţii care, pe de o parte, au diseminat într-o sferă mult mai largă problemele dezbătute, pe de alta, au făcut cu putinţă contacte (neutre) dincolo de raza de acţiune al fiecărui grup. Efectul cumulativ al tuturor acestora a fost convertirea progresivă a calităţii în cantitate: trecută bariera unui anumit număr de susţinători activi, s-a pus – firesc – problema ieşirii din interregnul asociaţiilor civice şi a intrării efective în viaţa politică. Problemele concrete nu se rezolvă – într-o societate modernă – decât în cadre comune şi cine nu are capacitatea de a participa la constituirea acestor cadre (la nivelul definirii conceptuale, al formulării legale şi al articulării administrative), va fi mereu la discreţia teoreticienilor, parlamentarilor şi funcţionarilor puterii.

Atunci când s-au constituit, noile partide – USR, PLUS (şi DEMOS) – au vrut pe de-o parte să depăşească limitele vechilor partide, pe de alta să impună un nou stil în politica internă. Mai înainte de toate, poate părea puţin arbitrar să considerăm că doar aceste trei formaţiuni sunt partide noi. Am văzut, în ultimele două decenii, o mulţime de alte partide, dintre care unele – PMP, NOUA REPUBLICĂ, FORŢA CIVICĂ, mai nou PRO ROMÂNIA – conduse de tineri, apărând (şi unele dispărând, după un traseu meteoric) pe scena vieţii noastre publice. Ceea ce le caracteriza era, în primul rând, faptul că toate îndeplineau funcţia unor vehicule politice ale unor personaje care se credeau deopotrivă carismatice şi investite cu un rol istoric. Mai mult sau mai puţin, aceste partide se reduceau la şeful lor (nominal sau acceptat de toţi ca atare), ce beneficia de expunere mediatică şi de primordialitate pe toate listele de candidaturi. Structuri piramidale prin excelenţă, create din interesul şi voinţa unui om, aceste partide au durat (sau durează) atât cât omul în cauză a avut/are beneficii de pe urma lor. În momentul în care “strategia politică” îi impune o altă alegere, le părăseşte (la propriu sau “prin fuziune”) fără nici un scrupul. Asemenea “partide” folosesc, cel mult, ca monedă de schimb în negocierile liderilor lor. În fapt – oricât de trist ar suna – ele nu sunt cu nimic deosebite de ALDE sau de diversele partide create de Teodor Meleşcanu. Singura diferenţă o fac naivii seduşi de retorica şefului carismatic. Spre deosebire de aceste formaţiuni, USR, PLUS şi DEMOS au pornit “de jos în sus”, de la oameni cu profiluri similare şi de la convergenţa intereselor şi opiniilor lor, nu de la lideri marcanţi (cei mai cunoscuţi: Nicuşor Dan şi Dacian Cioloş sunt oameni eficienţi, însă departe de carisma în măsură a susţine – prin ea însăşi – o structură politică). Mai mult decât atât, tributare originilor lor, aceste trei partide au încercat – din mers şi, oarecum, “în orb” – să îşi instituţionalizeze formula care le-a adus la lumină: forum de dezbateri, dialog fără tabuuri, critică internă, decizii consensuale. Există – în fiecare din cele trei partide – o susţinută efervescenţă internă datorată faptului că Nicuşor Dan (cât a fost în fruntea USR-ului) nu părea a fi în stare să cristalizeze cloud-ul din care s-a născut partidul, Dacian Cioloş (la PLUS) e mult prea prins de afacerile de la Bruxelles pentru a (mai) acorda atenţie vieţii zilnice a propriei organizaţii, iar DEMOS-ul pare a avea şi o uşoară componentă anarhică. Această dinamică e, neîndoielnic, creativă – căci aduce în discuţie o mulţime întreagă de probleme – şi, mai ales, cool – căci le lasă tuturor impresia că “vocea lor contează”, însă, aşa cum se vede mai ales în ultima vreme, are limite destul de clare.

Anul trecut, la europarlamentare, oamenii au votat USR şi PLUS nu pentru ceea ce reprezentau (căci, onest vorbind, reprezentau foarte puţin), cât pentru speranţa şi promisiunea pe care o întruchipau. Problema ambelor formaţiuni era aceea de a articula această speranţă şi promisiune în politici clare – care, graţie unei prezenţe publice vizibile – să fie traduse în măsuri eficiente la scară socială. Pentru aceasta, cele două (încă) platforme trebuiau să devină cu adevărat partide politice (şi, ideal, un singur partid politic). Un partid adevărat este o armată în ordine de luptă. Dacă într-un forum de discuţii suntem cu toţii egali şi opinia fiecăruia are “drept de capitul”, într-un partid libertatea de expresie funcţionează doar până la adoptarea deciziei majoritare. De-acolo, opiniile încetează şi toată lumea face ceea ce s-a hotărât. Nu e ceva prea plăcut, căci, semănând atât de mult cu armata (şi cu Biserica) partidul riscă să-şi piardă – de la un anumit nivel – tocmai caracterul “civil”, care-i e atât de esenţial. Iar în nişte “societăţi ale egalilor”, precum cele ale noilor partide, tentativa de a pune capăt dezbaterilor interne (care, cum bine ştim, au marele dar de a se autopotenţa) printr-o decizie – ce are, mereu, neajunsul că nu-i mulţumeşte pe toţi – duce la dizidenţe, erezii şi, fatal, la excomunicări.

E ceea ce s-a întâmplat în USR, mai ales din momentul în care Dan Barna s-a hotărât – probabil “condamnat” de candidatura cu care fusese investit – să transforme partidul într-o maşinărie electorală. Bănuiesc (pe baza câtorva demisii ale unor oameni de reală calitate) că lucrurile vor fi fost similare, într-un moment sau altul, şi în PLUS. Nu ştiu cum stau lucrurile la DEMOS, însă după tăcerea ultimelor luni, mi se pare că şi acolo lucrurile s-au oprit, blocate de ideea transformării ideologiei anti-sistem în structura – inevitabil rigidă – a unui partid. Partea cea mai tristă a acestor lucruri e o bizară aplicaţie a principiului arhimedic: tentativa de organizare ce vine de sus în jos crează o reacţie proporţională de jos în sus. Lucrul acesta e perfect vizibil mai ales la USR: după ce a început atât de bine, Dan Barna – care nu e un grand meneur d’hommes – se vede acum contestat din toate direcţiile. Orice tentativă a lui de a pune capăt unei contestaţii nu face decât să activeze altele şi, inevitabil, acuzele de “dictatură” şi de “confiscare” a proiectului partidului. Într-un anume fel, dificultatea cea mai mare e, acum, pe umerii USR-ului şi, în particular ai lui Dan Barna. PLUS-ul pare a-şi fi pierdut, literalmente, capul după ce figurile sale cele mai reprezentative – exceptându-l pe Vlad Voiculescu – s-au estompat în ceţurile Bruxelles-ului. Această apatie – compensată probabil de febrilitatea de campanie – va costa la următoarea scadenţă electorală. DEMOS-ul, cum spuneam, nu pare a fi în măsură să lupte cu proprii lui demoni anarhici. Aşa că, dacă va fi în măsură să rezolve problema raportului dintre “sus” şi “jos”, dintre organizare şi dezbatere, USR-ul va avea şansa de a crea un model funcţional care să adune măcar PLUS-ul alături de el. Dacă nu, fie se va dezagrega (urmând DEMOS-ul), fie va ajunge un partid de buzunar al unui lider cu veleităţi mesianice (ce se va topi într-altul, mai mare, pentru o funcţie de vizibilitate şi/sau un loc pe liste pentru şef).

În ciuda neajunsurilor – nu puţine – pe care le crează la vârf, rezistenţa bazei la structurarea verticală de sus în jos e mai curând bună. Căci, avem sub ochi – la PNL – efectul pervers al acestei formule. Faptul că, într-un cerc restrâns, se adoptă hotărâri precum cea de învestire a maşinii electorale a partidului în susţinerea lui Nicuşor Dan la Primăria Capitalei sau (mult mai problematic) a lui Mihai Chirică la Iaşi crează – în ciuda “pragmatismului” invocat – probleme serioase celei mai vechi formaţiuni politice din România. Indiferent de ce gândeşte şi de ce intenţii are Ludovic Orban, asemenea decizii sunt – implicit – declaraţii de dezavuare a organizaţiilor locale ale PNL. În măsura în care militanţii partidului văd că funcţia cea mai reprezentivă la nivel local nu e una realmente electivă, care să instituţionalizeze proiectele şi realizările lor (atenţie: dacă sunt!), ci una în care e numit “de la centru” cineva (adversarul de ieri!), ei se demobilizează, devin apatici şi – practic – partidul îşi pierde capilaritatea la nivel de stradă şi de sector. Adică îşi pierde contactul cu oamenii. Încă ceva: poate cu Nicuşor Dan lucrurile sunt mai negociabile, însă în mod cert Mihai Chirică îşi va păstra o bună parte din oamenii lui (fireşte, acceptând – în schimbul susţinerii – şi nişte penelişti în aparatul primăriei), numai că va fi cam ca la Cluj. Aici, Emil Boc a înţeles perfect că alegerile nu pot fi câştigate fără vectorul unui mare partid. Doar că – formal sub sigla PNL – Emil Boc candidează, de fapt, în nume propriu. Probabil că, de atâţia ani, mecanismul instituţional al Primăriei din Cluj e format şi formatat de oamenii dânsului de aşa manieră încât participarea PNL-ului local e mai curând decorativă (asta nu înseamnă că şefii clujeni ai formaţiunii lui Ludovic Orban nu se îmbogăţesc pe seama funcţiei sau a contractelor cu statul. Doar că tocmai acest lucru îi poate fi de folos – la o adică – lui Emil Boc, dacă într-o zi va decide să candieze de unul singur sau să schimbe barca politică). Astfel că, la localele ce se apropie, PNL-ul poate sfârşi în tragi-comica situaţie în care va câştiga primăriile celor mai importante trei oraşe ale ţării, însă – practic – nu va avea puterea în niciunul dintre ele (în cel mai bun caz, va miza pe alianţe în Consiliile locale). Cum se spunea pe vremuri: va domni, dar nu va guverna. Ceea ce va avea costuri şi la vârf, deoarece e uşor de bănuit că argumentul cu care îşi convinge Ludovic Orban oamenii e acela că, odată “ajuşi la butoane” vor beneficia de funcţii şi vor avea acces la resurse. Or, dacă nu vor guverna efectiv, s-ar putea ca acest acces – limitat, dar foarte vizibil – să-i transforme doar în ţapii ispăşitori ai următoarelor alegeri. Pe de altă parte – trebuie spus şi acest lucru – decizia lui Ludovic Orban e cât se poate de raţională: cred că dânsul e conştient de faptul că PNL-ul a pierdut – din diverse motive (mediocritatea conducerii, disputele interne ale diverselor “aripi”, lipsa de viziune, nivelarea opiniilor interne etc.) – ultimii patru ani. În loc să profite de stagiul de opoziţie şi să-şi formeze, pe “banca de rezerve”, o generaţie de oameni competenţi care să fie învestiţi progresiv cu autoritate (şi care acum să fie “scoşi la înaintare”), marele partid a făcut profil bas şi s-a bâlbâit incoerent acolo unde ajungea să arate cu degetul. Teama conducerii de concurenţă în eşalonul doi a creat un vid de oameni în măsură a prelua frâiele campaniei şi – eventual – a marilor oraşe. Astfel că această formulă, a susţinerii unor candidaţi din afară se poate dovedi cea mai valabilă, nu atât în perspectiva localelor (căci s-ar putea ca, după acestea PNL-ul să se lovească de problemele evocate mai sus), cât – prin reuşita la acest scrutin – în crearea valului de încredere care să permită câştigarea alegerilor generale din toamnă. Calculul lui Ludovic Orban poate fi acesta: dacă reuşeşte să creeze impresia unei “victorii de neoprit” a PNL-ului şi obţine o majoritate parlamentară clară – şi, implicit, un guvern monocolor – va avea posibilitatea de a controla “de sus” şi primăriile cu aleşi din afara partidului. Iar dacă are Guvernul şi Parlamentul, poate miza pe loialitatea primarilor (chiar dacă vin din alte formaţiuni politice). În sine, nu e un calcul rău, doar că – încă – depinde de prea mulţi “dacă”. Şi s-ar putea ca o “lebădă neagră” – ivită de niciunde – să strice totul.

Acesta e riscul de care se cuvine a se feri USR-ul la ora actuală: oricât de bine intenţionat ar fi, Dan Barna trebuie să evite tentaţia de a fi “şahistul” partidului, cel care gândeşte – de unul singur – cu şapte mutări înainte. Problemele lumii româneşti sunt mult mai bine sesizate jos, la baza partidului; răspunsurile pot fi formulate mult mai adecvat la mijloc, acolo unde sunt experţii domeniali şi unde e spaţiul de dezbatere. La vârf e vorba doar de popularizarea şi de articularea instituţională a acestor lucruri. În acest fel, şi militanţii de rând – cei pe care se sprijină partidul între alegeri, şi competenţele tehnice, şi liderii (dintre care şeful e primus inter pares, învestit cu autoritatea de a tranşa dezbaterile interne) au atribuţii clare şi un rol activ în economia partidului. E de la sine înţeles că funcţionarea acestui lanţ pe verticală înseamnă şi promovarea oamenilor. Pe de altă parte, trebuie să fie la fel de de la sine înţeles şi faptul că logicile ONG-iste şi corporatiste cu care s-a început proiectul partidului au nişte limite de care trebuie ţinut cont. Mai înainte de toate, politica nu se rezumă la “implicare”, “dialog” şi “consens” – aşa cum pot sta lucrurile într-un club de discuţii, sau într-o mobilizare caritabilă. Şi asta dintr-o raţiune foarte simplă: omul nu e – aşa cum ni-l descriu “psihologiile motivaţionale” şi cursurile de coaching – doar o fiinţă raţională şi animată de bune intenţii, pe care o organizare friendly le scoate la lumină şi le pune la lucru. Omul e, din păcate, o făptură în care se luptă spaime şi aprehensiuni, adesea fără chip şi nume (de pildă obsesia de “a se asigura”, ce-l împinge să acumuleze diverse, în mod particular tot soiul de lucruri care – într-un moment sau altul – dau conţinut ideii de bogăţie), un amalgam de încrederi şi de reactivităţi fără motiv, o înţelegere (întotdeauna) limitată şi – în primul rând – o voinţă absolută, pe care nu o poate inflexa nici un argument. Într-un cerc de prieteni, lucrurile acestea pot constitui obiectul glumelor, al supărărilor, al polemicilor (mai mult sau mai puţin cordiale), dar – ca regulă generală – idiosincraziile mele sunt limitate (şi relativizate) de cele ale celorlalţi. Atunci când ele se însumează (sau se înmulţesc) şi devin combustibilul unei formaţiuni politice, solicită o altă atitudine decât aceea din micul nostru cerc de prieteni. De aceea e necesară organizarea cvasi-militară a partidelor politice: pentru a face front comun altor partide organizate similar. Din păcate, viaţa publică e o luptă, nu un “mediu prietenos” în care se poate ajunge la consens pe baza dezbaterii raţionale şi argumentate. Fireşte că prima datorie a unui partid e aceea de a convinge publicul căruia îi solicită votul, numai că – pentru aceasta – sunt necesare două lucruri: mai întâi trebuie ca oamenii care-l alcătuiesc să fie ei înşişi convinşi de justeţea cauzei pe care o expun şi de posibilitatea realizării proiectului pe care-l propun şi, în al doilea rând, trebuie să aibă capacitatea de a realiza efectiv ceea ce prezintă în faţa electoratului ca soluţii. Or, acestea toate presupun determinarea deciziei asumate, nu lipsa de sfârşit a unei dezbateri în care zăngăne orgolii şi scârţâie scrupule. Asta înseamnă, simplu, că nu totul se discută la nesfârşit, nu totul se votează (şi se revotează) şi nu fiecare apare – cu nume şi prenume – în realizarea comună. Şi când spun “nu fiecare”, mă gândesc în primul rând la şefi. Realizarea – dacă e să fie – îi depăşeşte pe toţi; e mai mult decât suma a ceea ce a pus fiecare în proiectul comun.

Încă ceva: politica trebuie să fie pragmatică, dar fără a eşua în cinism. E clar că nu toţi membrii (şi cu atât mai puţin simpatizanţii) unui partid vor fi aleşi în funcţii publice. Dar e necesar ca cei care nu au această şansă să ştie că participă la viaţa partidului şi – implicit – la viaţa socială. Ei, ancoraţi în cotidianul comun, sunt cele mai fine “organe de simţ” de care poate beneficia “creierul” partidului. Ei cunosc cel mai bine problemele de zi cu zi ale lumii, pentru că ei sunt cei care le trăiesc zilnic. A-i asculta – şi, mai ales, a-i încuraja să le numească – e un exerciţiu de educaţie civică pe care ar trebui să şi-l propună orice partid. Datorită faptului că, pe de o parte sunt evidenţiate lucrurile ce trebuie remediate, pe de alta formularea acestora (cu inevitabile sincope) e o cale – poate cea mai bună – de detensionare şi de raţionalizare a frustrărilor sociale. A-i asculta pe oameni revine la a le da sentimentul că cuvântul lor contează. Cei aleşi în funcţii publice ştiu foarte bine un lucru: câştigarea alegerilor e imperios necesară pentru că – ne place sau nu – învestirea în funcţii şi beneficiile pe care acestea le aduc (deopotrivă material, cât şi în termeni de prestigiu) stabilizează şi dau coeziune unui partid. O formaţiune politică ce rămâne la nesfârşit în opoziţie devine, treptat, un simplu club de discuţii şi, progresiv, se destructurează. Iarăşi, ne place sau nu, în centrul vieţii politice e puterea. Numai că puterea nu e un idol, capricios şi crud, ci chiar ceea ce spune cuvântul: capacitatea de a face, de a articula în concret proiectele din vremea opoziţiei. Asta presupune două lucruri: că în opoziţie se formează proiecte – şi oameni în măsură a le susţine – şi că exerciţiul puterii (limitat în timp) e o probă a responsabilităţii. Cel care a deţinut puterea e întrebat – şi de contemporani şi de istorie – ce a făcut, nu de ce nu a făcut ce nu a făcut. Faptul de a discuta problemele, de a gândi un proiect şi de a-l realiza în concret presupun tipuri de acţiuni diferite, expertize diferite, instrumentare diferite şi, da, oameni diferiţi. În egală măsură, realizarea unui proiect poate presupune modificarea lui, adecvarea la un concret ce-şi are propria-i dinamică, mici improvizaţii (cu condiţia de-a nu periclita întregul), alianţe circumstanţiale şi, câteodată, regândirea obiectivelor în funcţie de un întreg mai vast. Explicate clar şi nepierzând din vedere finalitatea propusă, lucrurile acestea nu vor fi percepute ca “trădări” ale unei scheme, mai frumoasă în idealitatea ei decât orice realizare concretă.

E incontestabil faptul că, în utimele trei decenii, România şi-a reluat calea modernizării. Atâta doar că, în lumea atât de agitată în care trăim, nu modernizarea e aspectul definitoriu (aceasta fiind, graţie tehnologiilor globale, aproape o fatalitate), ci ritmul ei. Problema României de azi e aceea că e departe de a atinge ritmul susţinut al dinamicii europene. În epoca de optimism dinaintea crizei, la fel ca şi în cea de perplexitate de după, acest lucru a putut fi trecut cu vederea. Dar s-ar putea ca, din perspectiva provocărilor viitorului, încetinirea ritmului modernizării să devină – aşa cum l-au perceput toţi cei plecaţi din ţară – adevărata graniţă dintre noi şi Europa. Şi s-ar putea – ferească-ne Dumnezeu! – ca o Europă împinsă în corzi de propriile ei probleme (pe care noi nu le cunoaştem şi la care nu participăm) să transforme această graniţă într-o frontieră reală. Dezbaterea noastră internă – atâta câtă e ea – are loc doar în măsura în care “umbrela europeană” ne menajează un spaţiu (şi un timp) al nombrilismului propriu. În ziua – pe care nu vrem s-o vedem venind – în care Europa îşi va retrage garanţiile, problemele noastre le vor tranşa alţii. De aceea, acum mai mult ca niciodată, viaţa de partid din România ar trebui să capete conştiinţa unei finalităţi clare şi cu termene precise: deciziile cu privire la ritmul dezvoltării în timpul ce vine. Puterea care nu e în stare a aduna oamenii în numele acestui proiect, a-l defini clar şi a-l susţine în paşi concreţi va fi, pentru noi toţi, ca o boală autoimună.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3970 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by