Din 1989 și până acum: ce (nu) s-a întâmplat
Nu este întâmplător faptul că Revoluția din 1989 a izbucnit la Timișoara, după cum probabil că nu este întâmplător nici faptul că revolta muncitorilor din 1987 a avut loc la Brașov, și nici faptul că rezistența anti-comunistă a fost atât de îndârjită și de stoică în Munții Apuseni. Da, probabil că nu este întâmplător faptul că Revoluția a început la Timișoara, pentru că scăpărarea scânteii revoltei a avut nevoie de un context cultural și social favorabil, care să permită acest lucru. Aș aminti în acest sens caracterul multicultural al locului, atât cu dimensiunea sa ecumenică, cât și cu cea de coexistență și împărtășire reciprocă între diversele grupuri etnice – ceea ce a făcut posibil ca acei credincioși baptiști români, și ceilalți etnici romăni (și nu numai) din Timișoara, să se alăture veghii grupului de enoriași maghiari ai unui pastor reformat, transformând apoi acel act de solidaritate într-un protest general îndreptat împotriva regimului. Nu mă voi apuca să recit aici numele celor căzuți la Revoluție, la Timișoara, și care au aparținut tuturor grupurilor etnice și religioase – dar care au fost, mai întîi și întîi, timișoreni și solidari unii cu alții. Dar aș aminti aici și caracterul cultural ”deschis” și racordat la lumea largă al acestei regiuni, caracter facilitat pur și simplu de apropierea de – și de schimburile culturale cu – culturile țărilor vecine. Astfel, nu a fost întâmplător faptul că revoluționarii timișoreni au ales să transmită petiția cu doleanțele lor consulului Iugoslaviei la Timișoara, informându-l și despre evenimentele petrecute în oraș – pentru că aveau încredere în acesta (și, implicit, în vecinii de la sud), fiindcă noi toți am crescut expuși la cultura vecinilor slavi (ca de exemplu, posturile de televiziune iugoslave). Cu alte cuvinte, specificul Timișoarei și al regiunii Banatului a oferit terenul prielnic pentru ca toate acestea să se întâmple, pentru ca oamenii locului să aibe curajul și conștiința civică de a se ridica împotriva regimului, precum și conștiința solidarității cu ceilalți concetățeni. Iar scânteia aprinsă la Timișoara s-a transformat într-o vâlvătaie ce a cuprins întreaga țară, odată ce localitățile din Banat, Ardeal, și din celelalte regiuni ale țării – precum și Bucureștiul – s-au ridicat, la rândul lor, fiecare aducându-și propria contribuție la revolta comună, națională. Da, fiecare regiune și-a adus contribuție proprie, specifică, mai mult sau mai puțin intensă – și cu toții am beneficiat de aceasta.
Darurile și înzestrarea specifică a Timișoarei și a Banatului, deci, au contribuit în mod decisiv, și și-au adus aportul unic, la binele și la libertatea întregii țări – și au putut face acest lucru, tocmai fiindcă Timișoara și Banatul dețin o cultură specifică, după cum și Oltenia, Dobrogea sau Bucovina dețin cultura lor unică și specifică, și așa mai departe. Dar nu întâmplător s-au ridicat orașele din Ardeal, precum și centrele urbane și universitare, printre primele; și nu întâmplător a fost Bucureștiul orașul decisiv, pentru obținerea victoriei finale a Revoluției. Și întreaga țară a beneficiat de acest aporturi specifice, izvorând din specificul regiunilor respective. Acest specific socio-cultural regional, această bogăție a diversității regionale, au prilejuit contribuții esențiale în timpul Revoluție, și au rămas înzestrări fundamentale ale țării și până astăzi; și totuși, în cei treizeci de ani care au trecut de la Revoluție acest patrimoniu unic al țării a fost în cea mai mare parte neglijat și ignorat. Oare de ce?
La ce mă refer, însă, atunci când vorbesc de acest ”specific regional”? Mă refer de exemplu la faptul că Aradul, deși aflat la doar 50 de kilometri distanță de Timișoara, este (și se simte ca) un oraș care aparține unei culturi diferite (nu radical, însă perceptibil diferite). Iar această cultură diferită are și un nume aparte, ținând de o regiune distinctă, numită Crișana. Ba mai mult, chiar și în interiorul Banatului (ca regiune) vom observa că atmosfera și tipicul Reșiței, de exemplu, sunt diferite de atmosfera Timișoarei (ori a Lugojului, ori a Jimboliei); iar aici vorbim de diferențe culturale intra-regionale, și anume între cultura Banatului de pustă și a celui montan (care sunt parte a aceleiași culturi regionale, reprezintând însă variațiuni diferite ale acesteia).
Faptul că un oraș aflat la doar 50 de kilometri distanță (adică 30 de mile) reprezintă și este parte a unei culturi regionale notabil diferite este ceva cvasi-incomprehensibil – sau reprezintă cel puțin o raritate – în alte spații culturale (de exemplu, în America de Nord). Însă această diversitate culturală este un atribut specific al statului numit România, stat care pare însă să sufere, din păcate, de prea mulți ani, de un fel de miopie privind această resursă unică a sa. Cum aminteam și în eseurile precedente, Revoluția din 1989 ne-a deschis și ne-a oferit numeroase posibilități și oportunități, pe plan social, economic, politic, chiar personal; Decembrie 1989 ne-a oferit șansa de a fi liberi, și de a ne cultiva, manifesta și exploata pe deplin potențialul – ceea ce suntem, și ceea ce putem fi. Și totuși, una dintre dimensiunile esențiale, constitutive chiar, ale statului numit România, și anume bogăția și resursele regiunilor sale socio-culturale, a rămas una dintre potențialitățile cel mai firav fructificate în perioada trecută de la Revoluție și până acum.
Bogăția regiunilor
Această diversitate regională reprezintă una dintre bogățiile unice și specifice ale României – pentru că este de ajuns să mergi de la Timișoara la Arad, pentru a te găsi într-o altă cultură, și anume pentru a întâlni moduri de gândire și feluri de a funcționa diferite, deși înrudite. La fel la Oradea, un oraș splendid (cum este și Aradul, de altfel), și pe care eu îl pot ”înțelege”, ca timișorean, dar care totuși nu este ”același” ori la fel cu Timișoara; și tocmai această diferență specifică, adăugată dimensiunilor culturale care-mi par familiare și apropiate, fac din Oradea un oraș atât de atractiv. Mergând mai departe, ajungem după ceva timp în regiunea Maramureșului – și poate că nici nu ar trebui să explic foarte pe îndelete cât de aparte și cât de specifică este această regiune. Vacanțele de vară pe care le-am petrecut cu familia prin părțile Maramureșului, vizitând satele, cascadele și cimitirele regiunii, minunându-ne de obiceiurile locului (animale ținute în partea anterioară a curții, și nu în spate; ori produsele lactate păstrate ”sub pământ” timp de ani de zile) și plecând de acolo cu suveniruri specifice (precum cergile de lână care ne-au decorat camerele timp de decenii) – toate acestea sunt mărturii ale plăcerii asociate cu descoperirea acestei diversități regionale. Și putem merge mai departe pe hartă, și pe teritoriul României, descoperind și afirmând specificul Bucovinei, apoi al Moldovei, și așa mai departe. Toate aceste peregrinări demonstrează experiențial același lucru – și anume resursa enormă reprezentată de diversitatea regională a țării numite România.
Iar acestei cunoașteri experiențiale i se adaugă și cea teoretică – de exemplu ceea ce știm despre istoria și traiectoria diferită a acestor regiuni, atât pe plan politic, cât și cultural, social și economic. Iar dacă vorbim de specificul cultural, poate că ar trebui să începem ”de jos”, de la cultura populară – adică de la folclorul popular manifestat prin muzica, arta, manufactura, bucătăria și tradițiile regiunii. Dar tot aici trebuie să amintim și cultura înaltă, manifestată prin instituții formale și informale (școli, reviste, cercuri), și prin reprezentanții săi notabili, și care exprimă de asemenea specificul regiunii – de la Cenaclul Junimea al Moldovei, la Școala de Pictură de la Baia-Mare, la grupul A Treia Europă de la Timișoara. Iar acest specific cultural regional reflectă desigur și influențele culturale diferite – pe linie franceză, austriacă, maghiară, otomană, germană, rusă; vestică, estică, balcanică sau central-europeană ș.a.m.d. Și tot o expresie a culturii locului sunt și arhitectura și urbanismul; și de aceea Bucureștiul nu este la fel ca Sibiul, și nici Constanța ca Iașiul – și este bine așa, și este foarte bine așa. Dar revenind la cultura ”adâncă”, putem aminti aici și dialectele regionale, fie în variantele lor rurale, mai ”groase” și mai distincte, fie chiar și în variantele urbane, mai diluate și mai împănate cu neologisme, dar totuși specifice regiunii (”servus!”, ”ciau!”, ”pa!”). Dar când vorbim de acest specific regional poate că ar trebui să mergem și mai adânc, către straturile cele mai fundamentale – și anume felul de a trăi, de a ne împărți ziua, de a ne relaționa social, de a ne organiza gospodăria, casa și curtea – și acestea făcând parte din (și determinând) specificul regiunii.
Într-adevăr, modul în care (ne) gândim – despre noi, despre ceilalți, despre viață, despre ceea ce se cuvine ori nu se cuvine să facem, determină și modul în care societatea respectivă funcționează, precum și ritmul, felul și intensitatea dezvoltării acelei societăți. Într-adevăr, straturile cele mai adânci ale specificului regional produc efecte directe și notabile și pe plan social, economic și politic. De unde și diferențele politice ori economice dintre regiuni, pe care le cunoaștem cu toții.
Să fim însă bine înțeleși: scopul meu nu este emiterea unor judecăți de valoare; dimpotrivă, focusul este pus pe evidențierea specificului regional, privindu-l ca pe o resursă și ca pe o bogăție unică a României. Pentru că această multiplicitate a modurilor în care înțelegem lumea și ne relaționăm la ea, în care ne petrecem zilele și ne exprimăm plăcerile, durerile, și relațiile sociale – această diversitate regională deci, este de fapt realitatea cotidiană a ceea ce numim ”România”.
Obstacole ce țin de procesele de construcție statală
Și totuși, cu toate că această diversitate socio-culturală este realitatea fundamentală a țării numite România, se pare că în continuare ne este teamă să privim această realitate în față, să o vedem așa cum este, și să ne folosim de ea. Altfel nu ne putem explica de ce, din 1989 și până astăzi, o asemenea resursă esențială a țării a fost neglijată, nefolosită, aproape uitată. De unde însă această teamă, care ne împiedică să o apreciem și să o folosim? De unde această – pare-se – anxietate?
Una dintre sursele acestei temi este probabil legată de procesele de construcție națională și statală. Mă refer aici la procesele de secol XIX și început de secol XX, prin care identitatea națională a fost construită, afirmată și promovată, ca mijloc și mecanism de construcție statală – și anume pentru a putea afirma și solicita dreptul la formarea unui stat distinct și independent. Asemenea procese de construcție națională și statală (procese diferite, dar legate) au avut loc în acea perioadă (și mai devreme) pe întregul continent, iar mai apoi pe întregul mapamond. În cazul României, procesul de construcție statală și națională a implicat și necesitat unirea administrativă și politică a unor state sau provincii care în decursul istoriei existaseră în mod distinct și separat – proces acompaniat, desigur, de dificultățile și de conflictele inerente. Orice discuție actuală despre rolul și locul regiunilor socio-culturale, deci, poate părea a pune sub semnul întrebării (ori al îndoielii) aceste procese de construcție națională și statală; iar cum identitatea națională este adeseori o componentă fundamentală a identității individului, reacția negativă (instinctivă) este explicabilă. Da, explicabilă – îmsă acest lucru nu poate să ne împiedice să privim realitatea așa cum este, și nu trebuie să ne conducă să ignorăm beneficiile acestui dat esențial. Cum am putea deci să depășim sau să tratăm această reacție instinctivă, acest teamă ce funcționează ca un obstacol în calea dezvoltării regiunilor României – și deci a țării întregi?
În primul rând, clarificând faptul că regiunile socio-culturale despre care vorbim aici nu corespund, și nu reprezintă același lucru, cu cele trei principate (state) originare. Acele state originare au fost formate din (și au inclus) regiuni diferite; de exemplu, regiunile Banat, Crișana și Transilvania (mă refer la regiunea intracarpatină) au făcut parte din același stat (principat) numit Ardeal (sau Transilvania); însă ele au fost și rămân regiuni diferite (deși înrudite) cultural, iar subiectul discuției noastre sunt tocmai aceste regiuni, bogăția și diversitatea acestora, și nu principatele (statele) originare.
În al doilea rând, este cel puțin straniu că, la peste 150 de ani de la prima unire, și la peste 100 de ani de la a doua, identitatea statală pare a fi încă atăt de vulnerabilă; poate că ar fi cazul ca această dimensiune a identității să ajungă la un anumit grad de maturitate, comfort și încredere în sine. Iar una dintre căile prin care această maturitate poate fi atinsă este tocmai prin asumarea realității faptice a statului numit România – și anume, o asumare a faptului că România este o țară constituită de și din această bogăție și diversitate regională, și că acest lucru este de fapt unul dintre atuurile importante ale sale.
Și legat tot de procesul de construcție națională și statală (care, cum spuneam, sunt două lucruri diferite, deși legate), va trebui să ne referim aici și la un alt posibil obstacol, și anume la o înțelegere a ”diversității culturale” ca referindu-se exclusiv la dimensiunea etnică. Și totuși, și iarăși, nu acesta este subiectul discuției noastre; ba chiar din contră, specificul multora dintre aceste regiuni (de la Banat la Bucovina, de la Crișana la Dobrogea) este dat tocmai de și prin caracterul lor multietnic, și nu mono-etnic. Cu alte cuvinte, gândirea în parametri regionali este tocmai una dintre căile prin care putem depăși o discuție fixată patologic pe parametrii etnici – parametri care, de altfel, sunt inaplicabili în acest context, pentru că niciuna dintre regiunile amintite nu este mono-etnică; pentru că atunci când vorbesc despre Crișana eu vorbesc de fapt despre români, maghiari, germani, romi etc. – pentru că aceștia sunt Crișana.
Desigur, unele regiuni – precum Muntenia – nu sunt definite prin caracterul lor (multi)etnic, ci prin alte aspecte culturale; însă ceea ce încerc eu să evidențiez aici este faptul că ”regiunea” nu înseamnă și nu este sinonimă cu ”etnia”; cu alte cuvinte, subiectul discuției este realitatea identității regionale, care decurge din specificul acelei regiuni qua regiune (și nu din specificul unei etnii anume; cum spuneam, caracterul multora dintre aceste regiuni este dat tocmai de compoziția lor multi-etnică).
Dar cum ramâne cu Ținutul Secuiesc, care este o regiune a Transilvaniei aproape mono-etnică? Ținutul Secuiesc se află în Transilvania, iar Transilvania se află în România (ba chiar în centrul acestui stat). Astfel, evident și inescapabil – dacă este să ne credem ochilor – Ținutul Secuiesc este o regiune constitutivă a statului; și astfel, ca și celelalte regiuni, reprezintă o resursă de bogăție pentru acest stat; desigur, dacă și numai dacă acest stat știe și vrea să se folosească de această resursă unică a sa. Cu alte cuvinte, soluția rezidă tocmai în asumarea și afirmarea regiunilor care constituie România, ca fiind părți constitutive – prețioase, distincte, și importante – ale acestui stat, și surse a unei bogății unice pentru acest stat.
Obstacole ce țin de modelul administrativ al statului
Un alt motiv pentru care această resursă fundamentală a României a fost neglijată și ignorată se leagă (probabil) de modelul administrativ care a fost urmat în construirea și organizarea statului român, și anume modelul centralizat și centralizator de inspirație franceză. În acest sens, este important să notăm faptul că modelul unitar al statului (deci nu federal ori confederal) nu este același lucru și nu este sinonim cu hiper-centralizarea administrativă. În al doilea rând, trebuie să notăm sursa de inspirație pentru construcția statală a României (și anume, Franța), pentru că nu a existat și nu există un singur model în acest sens, ci au existat și continuă să existe modele diferite, toate eficiente și de succes: de la modelul unitar și centralizat al Franței, la cel unitar decentralizat al Italiei; și de la statul federal decentralizat al Germaniei, la modelul federal centralizat (!) al Indiei, și până la modelul (aproape) confederal al Elveției. Iar aceste modele diferite au produs, iată, state stabile și funcționale (uimitor, chiar și India!); deci nu există și nu a existat o singură cale de urmat. Dar scopul nostru aici nu este să ne întrebăm dacă modelul statal franceza fost de fapt modelul cel mai potrivit pentru construcția statală a României; acelea au fost circumstanțele istorice și sursele de inspirație culturală și politică, și așa s-a întâmplat.
Însă ar fi util, poate, să clarificăm termenul ”unitar”, înainte de a-l pune deoparte (acesta nereprezentând subiectul în sine al discuției noastre). La ce mă refer? Cuvântul ”unitar” pare să genereze o anumită confuzie în mentalul comun, fiind înțeles și utilizat de (prea) mulți ca un sinonim al cuvîntului ”unit” (sau ”unificat”). Realitatea statului român (”unit”,”unificat” – deci formarea acestui stat) devine astfel sinonimă cu forma ”unitară” de organizare administrativă. Însă ”stat unit” nu înseamnă și ”unitar administrativ”, pentru că unirea (sau formarea) unui stat se poate face (și s-a făcut) în feluri diferite. De exemplu, ”federalizarea” reprezintă tocmai procesul prin care elemente distincte și separate s-au ”unit” (!) pentru a forma un stat comun (”statul federal”) – precum în cazul Republicii Federale Germania (unde landurile s-au ”federalizat” într-un stat comun) ori al Statelor Unite ale Americii. De aceea, pentru americanul de rând cuvântul ”federal” înseamnă automat ceva ”național”, central, ”American”; iar același american de rând se va referi la guvernul României ca fiind ”guvernul federal” al acestei țări (întrucât pentru el aceasta înseamnă ”unificat”, ”central”, ”național”). Astfel, termenii ”unitar”, ”federal” și ”confederal” se referă pur și simplu la moduri diferite de distribuire a responsabilităților și puterilor administrative în cadrul aceluiași stat, reprezentând în același timp modele diferite de unificare a acelui stat.
Cu toate acestea, și acestea fiind spuse, organizarea administrativă pe model ”unitar” (ori federal, ori confederal) nu reprezintă de fapt subiectul discuției noastre. Ce ne preocupă pe noi nu este modelul administrativ în sine, ci impactul și semnificația acestuia în mentalul colectiv – și mai ales modul în care anumite neînțelegeri sau confuzii pot avea un efect negativ asupra utilizării și dezvoltării resurselor regionale ale statului. De exemplu, mentalul colectiv tinde să pună (în mod inconștient) semnul echivalenței între existența ”statului unit” și ”modelul unitar” de administrare a statului. Deși aceasta este o echivalență falsă, nu aici se află problema principală, ci la următorul pas – și anume atunci când același mental colectiv pune semnul echivalenței între existența acestui stat (”unit”) și necesitateacentralismului administrativ (acel impuls centralizator). Și aici apar într-adevăr probleme, pentru că centralismul este astfel asociat cu însăși construcția statală, deci cu existența în sine statului, ducând la o atitudine (conștientă sau inconștientă) conform căreia România nu poate exista ca stat decât dacă este și hiper-centralizat, decât dacă nivelul administrativ central sustrage și monopolizează toate capacitățile regionale. În acest context, simpla discuție a realității regionale a României va fi percepută ca fiind direcționată (implicit) împotriva acestui impuls centralizator, și astfel (datorită confuziei amintite) împotriva statului în sine (a existenței statului). Nimic mai greșit – pentru că aici vorbim de regiunile care de fapt constituie România, care sunt de fapt acest stat. Pentru că realitatea socială și culturală a Romăniei este, cum am mai spus, aceasta: că România este formată din regiuni diferite, diverse, și fascinante; și că aceste regiuni constituie o resursă unică de bogăție și de dezvoltare pentru România.
Obstacole ce țin de teama de tribalism și inegalitate
O altă sursă de anxietăți este legată de ideea că orice afirmare a unei identități regionale este îndreptată în mod necesar împotriva altor – ori a celorlaltor – identități regionale. Dacă Oltenia, atunci nu Moldova! și dacă Maramureș, atunci nu Dobrogea! Să ne referim mai întîi la aspectul economic al acestor temeri. Realitatea, după cum știm, este că unele regiuni sunt mai bine dezvoltate economic, iar altele mai puțin dezvoltate. Aceasta înseamnă că ar fi nevoie de o solidaritate între regiuni, pentru ca cele mai puțin dezvoltate să poată să beneficieze de gradul de dezvoltare al celor mai avansate. Într-adevăr, o asemenea solidaritate este necesară, și este chiar o datorie (și este într-un fel naturală – vezi solidaritatea care a existat la Revoluție între diferitele regiuni și orașe ale țării). Pe de altă parte, această solidaritate trebuie orientată către sursele de dezvoltare ale acelei regiuni, către valorificarea potențialul său specific, și nu către subvenționarea subzistenței; după cum la nivel individual sprijinul cel mai eficace nu este asistarea socială, ci stimularea capacităților individului, pentru a putea exista și prospera în mod independent. Din perspectivă regională, aceasta înseamnă descoperirea, sprijinirea și promovarea acelor aspecte care reprezintă resursele unice ale regiunii respective, acel plus regional. Pentru că ceea mai mare resursă este ceea ce deja există acolo – oamenii, societatea, cultura, rezervele naturale, inițiativele locale; ei bine, exact aceste resurse specifice regiunii trebuie utilizate pentru a pune bazele dezvoltării regiunii respective.
În același timp, principiul solidarității (care este, cum spuneam, o datorie) nu poate fi abuzat în scopul unei nivelări artificiale a diferențelor dintre regiuni (”sărăcirea unora spre beneficiul altora”), ci trebuie îndreptat tocmai către stimularea diferențelor (adică a resurselor) specifice ale fiecărei regiuni (pentru că ce are Moldova, nu are Oltenia, și așa mai departe).
Vorbind însă despre identitatea regională (sau despre orice altă dimensiune identitară) o altă teamă ce-și ițește capul este legată de ”tribalism”, și anume de formarea unor identități de grup închise și izolate, și îndreptate împotriva tuturor celor din afară. Însă oricare dimensiune a identității unei persoane poate fi manipulată și abuzată în acest mod – de la identitatea de cartier, la cea a clasei a II-a A (împotriva clasei a II-a B). Mai mult chiar, observăm astăzi că și vârsta (tineri împotriva bătrânilor), și sexul (femeile împotriva bărbaților, ori viceversa), și orice alt atribut ”natural” poate fi transformat (abuziv) în criteriu de separare și de formare a unui in-group îndreptat împotriva tuturor celor diferiți de mine (și care reprezintă out-group-ul). Deci faptul că o dimensiune identitară poate fi deformată, abuzată, chiar patologizată, este un dat nefericit al condiției umane; acest fapt nu poate și nu trebuie să ducă însă la negarea existenței acestor caracteristici identitare.
De exemplu, faptul că eu sunt de sex masculin, și asumarea acestei dimensiuni identitare, nu înseamnă că eu voi considera membrii celuilalt sex ca fiind mai prejos ori mai puțin importanți. Dimpotrivă, tocmai asumarea identității de bărbat mă va face să mă bucur de existența celuilalt sex, și să îi afirm valoarea și importanța unică. Tocmai această asumare a masculinității, ca manifestare specifică a genului comun care este ființa umană, mă va ajuta să înțeleg, respect, și apreciez existența celuilalt sex, care este cealaltă manifestare, complementară, a acestui gen comun împărtășit. La fel, înțelegerea și asumarea identității și bogăției culturale a Banatului este exact ceea ce mă face să fiu atent la (și să apreciez) bogățiile culturale ale Crișanei (atât în ceea ce privește aspectele comune, cât și în diferențele sale specifice). Astfel, unul dintre modurile de a depăși ”tribalismul” este tocmai prin înțelegerea și asumarea faptului că diversitatea rezultă din existența unor manifestări diferite ale aceluiașigen comun; și că aceste manifestări diferite sunt o sursă de bogăție pentru acest gen comun. Astfel, faptul că există atât bărbați cât și femei, și că aceste diferențe sexuale sunt asociate cu înzestrări diferite (dar și împărtășite), constituie un dar și o bogăție a existenței umane (a lui homo sapiens). Și de aceea este important să înțelegem și să asumăm realitatea diversității regionale a României, a acestei Românii a regiunilor, pentru că o asemenea perspectivă va confirmă valoarea și importanța tuturor regiunilor, și anume afiecărei regiuni în parte.
Ce putem face: asumarea realității
Ce putem face, și ceea ce trebuie să facem, am și început să facem, în acest eseu – și anume, să începem să înțelegem cu adevărat, și să asumăm și să afirmăm, realitatea diversității regionale a României. Nu este vorba aici de a ”inventa” ceva nou, ci pur și simplu de a lua cunoștință de starea de fapt; ba mai mult, de o stare de fapt care reprezintă o bogăție și o resursă unică pentru acest stat.
Odată ce realizăm acest lucru, odată ce deschidem cu adevărat ochii, odată ce ne schimbăm astfel mentalitatea, vom putea începe să punem în valoare resursele acestei realități, potențial unic al acesteia. Care ar fi însă modalitățile practice de a face acest lucru? Voi prezenta mai jos două idei practice – dar nu înainte de a nota faptul că scopul principal al acestei discuții nu este să propună măsuri concrete, ci pur și simplu să pună în evidență valorile și resursele pe care le deținem, dar de care nu am știut să ne folosim (de fapt) în ultimii treizeci de ani.
Ce am putea face: reforma sistemului bicameral
Asumarea și valorificarea caracteristicilor specifice ale egiunilor țării înseamnă integrarea dimensiunii regionale a României în cadrul proceselor prin care politicile naționale sunt create și implementate. Cum s-ar putea face acest lucru? Întrucât principalul organ legislativ național este Parlamentul, dimensiunea regională ar trebui să fie reprezentată și să aibă o voce și în această instituție. Situația actuală ne poate fi de folos, în acest sens, pentru că în momentul actual Parlamentul României suferă în mod clar atât de o redundanță decizională, cât și de o inflație a principiului reprezentării parlamentare.
Mă refer aici la faptul că în actualul sistem bicameral rostul camerei superioare este neclar, atât din punct de vedere al specificității rolului, cât și a ceea ce reprezintă de fapt Senatul. Mai precis, conform sistemului electoral actual ambele camere reprezintă aceeași populație generală a României, ele fiind alese în același timp, în același fel, și de aceeași categorie de constituenți (populația generală). Acest caracter inflaționar (în care valoarea intrinsecă a fiecărui membru al Parlamentului este redusă de faptul că numărul parlamentarilor este prea mare, în raport cu ceea ce ei trebuie să reprezinte) a fost în mod clar perceput și de populația României, lucru indicat prin votul dat la referendumul privind reducerea numărului de parlamentari (referendum ale cărui rezultate nu au fost implementate nici până astăzi). Pe de altă parte, rolurile și funcțiile Senatului și a Camerei Deputaților sunt (în mod esențial) similare și nespecifice, ceea ce duce la acea redundanță funcțională (implicit confirmată de același referendum, mai precis de votul privind trecerea la sistemul unicameral).
Ce ar fi de făcut, în acest sens? În primul rând, eu aș sugera că principiul bicameralității este util și potrivit României – dacă este implementat cu sens și cu un scop clar. Dincolo de motivul aplicării principiului ”frânelor și contraponderilor” (checks and balances – și anume că existența a două camere este utilă, pentru că astfel una dintre ele poate modera excesele și derapajele celeilalte camere), majoritatea țărilor care au un sistem bicameral au ales acest model pentru că cele două camere reprezintă dimensiuni diferite ale statului respectiv (constituenți diferiți). De exemplu, în Regatul Unit camera superioară reprezintă elementul aristocratic (incluzînd aici și aristocrația de merit, deci cei numiți pe viață pentru meritele lor); în Irlanda și în Slovenia a doua cameră reprezintă grupuri de interese specifice (pe modelul breslelor medievale – deci reprezentând domeniul educațional, industrial, agricol etc.); iar în Germania, SUA și Russia camera superioară reprezintă provinciile (landurile, statele) ce compun statul ”unit”. Până și în Franța, unde Senatul are puteri limitate și o vagă utilitate, membrii acestuia sunt aleși nu de populație ci de către autoritățile locale, reprezentînd astfel dimensiunea regională și locală a statului.
Pe scurt, membrii acestei camere superioare sunt de obicei aleși sau numiți astfel încât să reprezinte o dimensiune constituentă diferită a statului, alta decât cea a populației generale (care este reprezentată deja în camera inferioară). În concordanță cu acest principiu de reprezntare diferit, și rolurile și funcțiile acestei camere sunt diferite și distincte de cele ale camerei inferioare; iar unde nu sunt diferite, precum în Statele Unite, acest lucru este datorat tocmai intenției de a da statelor (reprezentate în Senat) o putere egală cu cea a populației generale (reprezentată în Camera Reprezentanților).
Aș sugera astfel că principiul de reprezentare pe baza căruia este ales și constituit Senatul, în cadrul Parlamentului României, ar putea fi schimbat astfel încât acesta să reprezinte regiunile României (încă o dată, aici ne referim la regiunile socio-culturale discutate, și nu la principatele originare, și nu la grupurile etnice, și nu la niște împărțiri administrative arbitrare). Tranformând Senatul într-o cameră de reprezentare a României regiunilor, legile trecute de Parlament ar integra în mod inerent această dimensiune regională; în același timp, regiunile ar fi direct implicate în procesul de concepție și de construcție a politicilor naționale. Întrucât aceste regiuni socio-culturale ale Romăniei sunt de mărimi diferite, pentru a asigura că interesele tuturor regiunilor sunt respectate, și că principiul solidarității este aplicat, fie numărul de senatori alocat fiecărei regiuni, fie majoritatea necesară pentru a trece o lege în Senat ar putea fi ajustate astfel încât deciziile Senatului să reprezinte întotdeauna o supermajoritate (adică mai mult de 50%+1) a regiunilor și a populației.
Acestea fiind zise despre nivelul administrativ național, cum rămâne cu nivelele administrative inferioare?
Ce am putea face: principiul subsidiarității
Unul dintre subiectele aprig dezbătute în perioada post-revoluționară a fost cel al descentralizării administrative. În cadrul acestor dezbateri, reacțiile negative (la acest principiu) au avut a face cel mai probabil cu aceleași sensibilități discutate anterior – ținând de procesul de construcție statală și națională, și de confuzia conceptuală dintre existența statului în sine (”unificat”) și hiper-centralizarea administrativă. Dar nu descentralizarea este subiectul efectiv al discuției noastre – pentru că nici descentralizarea și nici centralizarea nu reprezintă scopuri în sine. Înainte de a vorbi de descentralizare, adică de transmutarea responsabilităților de la nivelul central, la nivelele regionale ori locale, trebuie mai întâi să ne întrebăm – de ce am face acest lucru? în ce scop? și în ce măsură? și privind care aspecte jurisdicționale? Mai întâi, deci, ar trebui să clarificăm rațiunea aflată la baza unor asemenea reforme administrative.
De aceea conceptul de la care pornim nu poate fi nici cel al descentralizării, și nici cel al centralizării; avem nevoie în schimb de un concept prealabil, care poate să ordoneze și să dea sens acestei regândiri privind distribuția responsabilităților administrative. Iar conceptul potrivit în acest sens este cel al subsidiarității. Principiul subsidiarității are ca scop creșterea eficienței și calității actului administrativ, prin acordarea fiecărui nivel administrativ (de la cel local la cel național ori supranațional / UE) a acelor responsabilități și resurse care i se cuvin și care i se potrivesc în mod ”natural” (intrinsec). Ideea centrală este că fiecare problemă trebuie dată în grija acelui nivel administrativ care se află cel mai aproape de problema respectivă; astfel, dacă problema este locală, atunci nivelul local trebuie să o administreze; dacă problema este de dimensiuni regionale, atunci nivelul regional; iar dacă ea este de nivel național, afectând întregul stat, ori regiuni multiple, atunci structurile administrative naționale trebuie să o atace. Logic, și potrivit bunului simț, fiecare nivel administrativ este în măsură să cunoască cel mai bine, și astfel să administreze în modul cel mai eficient, problema aflată cel mai aproape, deci la nivelul său – nu mai sus, și nu mai jos. În acest fel acest principiu al distribuirii responsabilităților și resurselor răspunde atât cerințelor eficientizării și măririi impactului actului administrativ, cât și cerințelor bunului simț (common sense; că doar cine o ști ce-i mai bine, decât cei în cauză?), precum și ideii fundamentale că actul decizional trebuie să fie plasat, pe cât se poate, cât mai aproape de cetățean.
Conform principiului subsidiarității, deci, responsabilitățile și resursele vor fi distribuite în ambele direcții: atât în jos (descentralizare) cât și în sus (centralizare), în conformitate cu nevoile concrete și cu problemele reale. Astfel, nu vor fi centralizate sarcini care pot fi îndeplinite mai bine și mai eficient la nivel local ori regional, și nu vor fi descentralizate responsabilități pe care nivelele inferioare nu le-ar putea îndeplini întrucât dimensiunile problemei sunt mult prea mari pentru capacitățile acelui nivel administrativ.
Aplicând principiul subsidiarității la subiectul discuției noastre, pornim de la faptul că, după cum am discutat, fiecare dintre regiunile socio-culturale ale României își are caracteristicile, resursele și potențialitățile proprii. În mod necesar, deci, vor exista probleme, oportunități și căi de dezvoltare care vor fi specifice fiecărei regiuni – și numai acelei regiuni. În concordanță cu principiul subsidiarității, deci, regiunilor ar trebui să li se ofere atât cadrul legal și instituțional necesar, cât și accesul la resursele corespunzătoare, pentru a putea să îndeplinească responsabilitățile ce le revin în mod unic și specific, și care țin de caracteristicile, nevoile și resursele lor specifice. Scopul ultim este, desigur, valorificarea pe deplin a diversității și bogăției regionale a României – pentru că înflorirea și dezvoltarea regiunilor înseamnă de fapt înflorirea și dezvoltarea țării.
Cum am putea aplica acest principiu, în mod concret? Cum nimeni nu este interesat de crearea de noi și noi structuri birocratice redundante, modalitatea cea mai simplă și directă ar fi crearea unui cadru instituțional în care autoritățile existente (de nivel local și județean) din județele care formează o anumită regiune, să poată conlucra și să poată utiliza resursele necesare pentru atingerea scopurilor comune, regionale. Un astfel de cadru ar permite – de exemplu – autorităților locale și județene din județele Arad, Bihor și Sălaj să creeze și să implementeze politici comune, în scopul valorificării potențialului uman, social, cultural, economic și geografic specific regiunii Crișana. (Consiliile pentru Dezvoltare Regională existente în acest moment pot reprezenta modelul embrionar al unui asemenea cadru instituțional.)
Am enumerat mai sus câteva modalități concrete prin care această resursă unică a României, reprezentată de diversitatea socială, culturală, economică etc. a regiunilor sale, ar putea fi valorizată și valorificată. Cu toate acestea, ceea ce este mai important în acest moment nu sunt aceste propuneri concrete (mai mult sau mai puțin fezabile), ci, înainte de toate, înțelegerea, afirmarea și asumarea acestei realități, a României regiunilor. De ce ne-am bate capul cu acest lucru? Pur și simplu pentru că aceasta este realitatea – o realitate pe care cu toții o cunoaștem, la nivelul cotidian, dar pe care am ignorat-o, neglijat-o, chiar negat-o, din varii motive, chiar și în aceste trei decenii în care deveniserăm liberi (prin sacrificiul lui Decembrie 1989) să valorificăm tot ceea ce suntem și ceea ce putem fi.
Din 1989 până acum, și de acum înainte
După cum spuneam la începutul acestei discuții, probabil că nu este întâmplător faptul că Revoluția a început la Timișoara, caracteristicile și atmosfera locului făcând posibilă această ridicare comună, aprinderea acelei vâlvătăi care mai apoi a cuprins toate regiunile țării – Banatul, Crișana, Transilvania, Muntenia, Moldova etc. Și în multe dintre aceste regiuni cuvântul de ordine care i-a mobilizat inițial pe oameni a fost ”Timișoara!”, slogan ce exprima atât solidaritatea cu acel oraș, cât și, implicit, participarea într-un act de revoltă comun, solidar, național. Și fiecare oraș ori regiune care s-a ridicat și-a adus propria contribuție, fără de care Revoluția nu ar fi reușit; și de aceea ne-am bucurat enorm când am văzut că Bucureștiul s-a ridicat, ori când am aflat că și Aradul, Clujul, Brașovul, Sibiul, Alba Iulia etc. s-au ridicat, în acele zile.
Citeste intrg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
