Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Pisica neagră, pisica albă, urgența și oazele

de Lucian Bondoc     Contributors.ro
Joi, 5 decembrie 2019, 9:00 Actualitate | Opinii


Lucian Bondoc
Foto: Arhiva personala
Uneori, pentru a identifica mai ușor cele mai potrivite opțiuni și abordări politice, ajută să schimbi sistemul de referință. De exemplu, dacă transpunem spectrul politic în lumea pisicilor, parcă devine mai ușor de observat că există mai multe perspective de analiză și variații ale acestora.

Una dintre aceste perspective este aceea că nu sunt diferențe fundamentale între pisici, culorile diferite nerelevând vreo varietate notabilă de natură, instincte sau comportamente. De obicei, această abordare tinde spre o generalizare și nivelare “în jos”, de tipul sunt toți “o apă și un pământ”. Desigur, aceasta este o poziționare contraproductivă, măcar prin prisma faptului că întotdeauna există un rău mai mic, dar care este încă împărtășită pe o scară destul de largă în România.

O altă perspectivă tinde, dimpotrivă, spre o opoziție majoră, de tip alb-negru, în care « pisicile » (partidele politice) sunt văzute ca foarte diferite în sine, prin simpla culoare afișată. Aceasta este alimentată și de tactica destul de comună la nivelul oricărui partid, de diferențiere de “brand”, precum și de prezentare a propriei tabere într-un alb luminos, cel puțin prin opoziție cu adversarul principal descris mai mereu, în bloc, ca o catastrofă întunecată.

Și numărul celor tentați de această poziționare (care implică susțineri sau opoziții aproape fără rezerve sau excepții) pare destul de mare. Pe lângă strategiile partidelor de comunicare, au contat în această privință și evoluții mai largi (și nu doar de la noi) care au împins de ani buni spre emoțional și simplificări. Chiar și culorile politice intermediare tind să fie categorisite tot prin raportare la (mai) alb și (mai) negru.

O a treia abordare este aceea că “nu contează dacă pisica este albă sau neagră – dacă prinde șoareci, este o pisică bună“. Aceasta a fost urcată la începutul anilor 70” la rangul de teză politică majoră de Deng Xiaoping, cel care a introdus in China reformele economice care au stat la baza succesului chinez din ultimii 35 de ani. Accentul e pus aici pe diferențierea pe bază de acțiune și rezultate tangibile – ce se declară și ce s-a făcut în trecut, nefiind suficient.

O ultimă perspectivă pe care aș menționa-o e ilustrată oarecum[1] de filmul lui Emir Kusturita din 1998, « Pisica neagră, pisica albă » (« Pisica neagră, motanul alb » în versiunea originală). E o comedie plină de viață și hazard, dar în care pisicile apar, de fapt, mai mult în titlu și la final, ca martori la o cununie. Adică, un fel de actori în lumea lor, dar care, deși domină titlul filmului, sunt mai mult spectatori ai vieții societății umane reale, nereușind cu adevărat să contribuie la progresul acesteia, dar putând împiedica unele împliniri.

Deși toate cele de mai sus sunt observabile în România, este, cred, totuși, evident că abordarea promovată de Deng Xiaoping e cea mai focusată pe necesitățile interesului general chiar dacă și culorile politice au importanța lor intrinsecă.

Desigur, este fundamental de înțeles că acesta se referea la politici publice ca produs al analizei și deciziei unor partide, nu la partide ca atare. Pot fi partide care să prindă “șoareci”, dar pentru ele însele și în moduri care să lase puțin loc pentru ca statul, în ansamblu, să mai “prindă” vreun rezultat pozitiv.

Pe cale de consecință, ar trebui analizat tot timpul cine se comportă doar ca un politician și cine ca un om de stat, diferența esențială fiind exact cea de mai sus – ce face și în folosul cui, raportat la interesul general, mai ales în privința mizelor mari.

Aș adăuga că România nu numai că nu-și mai prea permite să divagheze altfel decât ca joc politic prin celelalte trei abordări menționate, dar, ca orice țară destul de mică și aflată într-o lume în reașezare, are un interes major și în privința felului în care se “prind șoarecii”. La pisici, nu prea contează, dar la oameni, fără atenție la valori și echilibru, chiar și o abordare pragmatică va avea mult timp de acum încolo o problemă, fiind important ca puterea simbolică să fie o prioritate constantă a oricărui decident politic.

În orice caz, având în vedere o serie de pasive acumulate în ultimii 30 de ani, precum și complicarea din ultimii ani a peisajului global, interesul României, atât pentru a prinde din urmă alte state, cât și pe plan valoric, reclamă schimbarea sau ajustarea a numeroase politici publice.

Din păcate, timpul nu mai (prea) are răbdare, cum ar spune Marin Preda, configurarea unui stat modern și inclusiv[2] apropiindu-se de zona urgențelor. Timpul curge, astfel, în prezent mai degrabă în defavoarea României, riscurile economice și chiar securitare fiind în creștere.

Nu numai că perioada rămasă până la unele schimbări semnificative care vor reduce marja de manevră nu este mare, dar următorii 3-4 ani vor fi afectați de evoluții deja lansate care nu prea permit un progres masiv în anumite zone (chiar dacă s-ar lua decizii bune). Este însă, foarte important să fie luate decizii bune acolo unde se poate și să nu fie adâncite dezechilibrele în rest.

Pe lângă destule alte aspecte, cel puțin 5 elemente ar necesita, cred, o atenție majoră din partea decidenților politici și societății în general, o parte cu componentă internațională, altele pur interne.

1. Uniunea Europeană a intrat deja într-o situație economică ternă spre dificilă și nu va ieși cel puțin 3 ani din ea

Raportul european de prognoză economică publicat în noiembrie 2018[3] anticipa o scădere a creșterii economice a zonei euro de la 2,4% în 2017 la 1,9% în 2019 și 1,7% în 2020.

Cel pe 2019,[4] publicat pe 7 noiembrie, anticipează că anul acesta se va finaliza cu o creștere de 1.1%, relevant mai slabă decât prognozat anul trecut (1,7%) și actualizează „în jos” și prognozele pentru 2020 și 2021 la 1,2% pe an. De asemenea, sugerează scepticism și pentru perioada imediat de după.

Cu aproximativ 75% din exporturi către alte țări din Uniunea Europeană, România are o creștere economică destul de facilă ori de câte ori UE merge bine, ceea ce s-a confirmat și în ultimii ani. Creșterea a fost procentual chiar mai mare decât a UE, în principal, pentru că punctul de plecare este mult mai jos și ponderea producției în economie încă este peste cea din UE (aprox. 25% față de aprox. 18%), această activitate fiind cea cu un potențial de creștere a productivității mai mare.

Când însă UE intră în perioade slabe, efectul asupra României este, de asemenea, supra-dimensionat. În astfel de situații și costul îndatorării devine mai mare, agravând bilanțul. De aceea și este foarte important pentru România să promoveze politici contra-ciclice în perioadele de creștere economică, pentru a avea din ce trece ușor peste perioadele proaste.

Pentru că ultimii ani nu au fost folosiți contra-ciclic (de altfel, rar s-a procedat altfel în ultimii 30 de ani), cheltuielile pur de funcționare a statului crescând semnificativ, iar consumul fiind stimulat deconectat de productivitate, perioada economică slabă europeană care urmează va prinde România din nou pe picior greșit.

Scăderea producției industriale a României din primele 9 luni ale lui 2019[5] a fost mai puțin vizibilă, creșterile de salarii susținând pentru moment consumul ce ține de alte ramuri economice, dar este o consecință naturală a celor de mai sus și unde ar trebui atenție pentru o gestiune cât mai eficientă. Știrile recente despre magnitudinea deficitului bugetar prognozat pentru anul acesta și următorul arată deja limitele cumpărării de creștere economică în parte cu proprii bani.

Sprijinirea investițiilor și a mediului de afaceri în general va fi foarte importantă.

2, Creșterea tensiunilor dintre SUA și UE riscă să intre într-o fază de termen lung, greu reversibilă, iar un Brexit confirmat nu ar ajuta

Se spunea, cred că de către Valentin Naumescu, că suntem în situația paradoxală în care, in cadrul UE, atât Vestul Europei, cât și Estul consideră că au fost cumva păcăliți de către ceilalți, care au profitat mai mult decât trebuia.

Creșterea tensiunilor dintre SUA și UE adaugă fondului de mai sus complexități delicate pentru România, mai ales dacă se intră într-o fază de termen lung. Dacă până la urmă are loc, Brexit-ul ar pune și el un umăr la reașezări care pot costa în România în următoarea decadă.

Și aici trebuie multă grijă și să nu se piardă din vedere că, așa cum România a învățat de pe vremea războiului rece, economicul încă urmează politicul.

3. Aproximativ 14% din PIB-ul României și 26% din exporturi sunt legate de industria auto, aflată în plin proces de regândire strategică la nivel global

Cifrele de mai sus au fost confirmate atât dinspre sectorul public, cât și dinspre cel privat[6]. Ele reflectă un atu foarte important pentru România, dar și o expunere potențială pe măsura procentelor respective.

Or. evoluțiile anticipate la nivel global în industria auto sunt majore și destul de rapide, liderii actuali ai unora dintre acestea fiind localizați în afara continentului european.

Dacă nu a avut loc deja, o analiză strategică vizând menținerea României și în viitor în zona de referință a ceea ce se întâmplă în domeniu ar fi mai mult decât necesară în acest context, cu un plan de acțiune holistic și de termen lung. Abordările de imagine și de concurență politică nu numai că sunt mult mai puțin eficiente, dar chiar pot să neliniștească și să descurajeze. Subiectul ar merita și un grup de lucru interministerial permanent, precum și unul de dialog constant cu sectorul privat și poate chiar unul mixt politic la nivelul Parlamentului.

4. Pe lângă slaba pregătire pentru a face față următoarei crize economice, mai sunt doar aproximativ 13 ani până la ieșirea masivă la pensie a generațiilor „decrețeilor”.

„Decrețeii” au „apărut” începând cu 1967, an în care, raportat la datele INS, s-au născut în România circa 526.000 de copii, aproape dublu faţă de anul 1966. În anul 1968 s-au născut aproximativ 512.500 copii, iar în 1969 puţin peste 460.000 copii, etc. Prin comparație, numărul de nașteri în România în anul 2017 a fost de aproximativ 192.000.[7]

Cu alte cuvinte, generațiile respective care vor ieși la pensie vor fi mai mult de duble numeric față de generațiile care le înlocuiesc. Practic, în aproximativ 10 ani de la ieșirea la pensie a primei astfel de generații, numărul de pensionari din România va crește cu peste 2 milioane de persoane.

Consecințele asupra finanțelor publice, și așa sub presiune, precum și asupra marjelor politice și investiționale mai largi sunt de așteptat să fie majore. Măririle de salarii generează flexibilități interesante în zona de pensii, dar temporare, evoluții de tipul de mai sus necesitând mult realism și pregătire.

Or, o bună pregătire pentru acel moment, inclusiv o eventuală lungire a vârstei de pensionare necesită un climat politic mult mai rezonabil și aliniat decât cel cunoscut de România de ceva ani. Speranța în descoperiri tehnologice care să genereze bogăție pentru toată lumea nu au suport, cel puțin în următoarele decenii și riscă doar să alimenteze tendințe spre comoditate și dezangajare.

Japonia analizează, de exemplu, mărirea vârstei de pensionare la 70 de ani. Dacă o țară aflată în avangarda roboticii, cum este Japonia, nu consideră realist să aștepte un corn al abundenței tehnologic și se gândește la asta, pensionările românești la 45 de ani (privind unele categorii profesionale) și majorarea punctului de pensie pentru mai toată lumea cu 40% dintr-un foc par cu atât mai defazate și riscă să ducă la o rostogolire a unui bulgăre mult mai mare în viitor, chiar dacă speranța de viață a japonezilor este cu câțiva ani buni peste cea a românilor.

5. Nu în ultimul rând, lupta unor segmente din elita de facto demarată în 1989 nu s-a încheiat și riscă să coste în continuare, inclusiv în timp pierdut

Fragmentarea elitelor de facto din România este excesivă și evidentă, depășind nivelul pur politic. Dincolo de fundamentul absolut legitim al unor diferențe și de faptul că România nu este singura țară cu probleme în acest sens, din păcate, este un fapt statistic că țările care nu reușesc să dezvolte o elită de facto preponderent unitară în viziunea pe valorile cheie și pe marile teme acumulează decalaje și slăbiciuni serioase.

Câștigarea unor alegeri este insuficientă în această privință, ciclurile electorale din România confirmând din nou și din nou că nicio zonă politică nu a reușit încă să dobândească o platformă suficient de largă și de profundă în stat și societate încât concurența politică să nu implice lupte mult mai la propriu decât ideal și alocarea unor energii enorme spre altceva decât problemele reale de interes general.

Deși premisele s-au mai îmbunătățit, fără ajustări de strategie nu par să fie șanse de reglare suficientă a acestui aspect pe termen scurt, cele două rânduri de alegeri de anul viitor riscând să ducă la pierderea cel puțin a unui an (prin amânarea sau sub-calibrarea unor decizii necesare, dar nepopulare).

Ca o concluzie la partea de urgență, nu numai că un viitor prosper necesită o modificare substanțială a unor abordări, dar ar trebui și acționat destul de rapid și realist (și fără a renunța la principii).

Aici aș ajunge la partea de oaze din titlul articolului. Cred că trebuie conștientizat atât că politicile de dezvoltare larg inclusive sunt o necesitate umană și politică în România, cât și că ele trebuie construite, de fapt, destul de neinclusiv, în sensul supra-implicării oazelor de expertiză și experiență relevantă. Motivul fundamental este acela că România este deja o țară de oaze în tot ce implică aspecte dificile.

Nu este vorba de elitism, ci de complexitatea lumii actuale care face ca politicile publice să necesite grupuri de lucru diversificate, cu persoane cu expertiză și experiență reală în ce fac și care pot efectiv să aducă valoare adăugată discuției respective. Nu trebuie făcut apel la proverbe orientale pentru a se înțelege că atunci când plantezi un petic de iarbă în deșert, va trece puțin timp până când deșertul va acoperi și acel loc.

În lumea politicilor publice, o oază de expertiză poate genera mecanisme care să stimuleze dinamici pozitive în numeroase alte zone, în timp ce a încerca un mixt excesiv în faza de concepție sau cea de standardizare a implementării va duce la decizii „șchioape”, sau deturnări cu totul, ceea ce va descuraja implicarea de calibru și acolo unde ea ar fi posibilă.

Fără o schimbare reală a politicilor publice cheie, concepută și standardizată ca implementare în grupuri de lucru compuse predominant pe baze meritocratice, România riscă să fie și peste 30 de ani o țară cu zone întinse de subdezvoltare și doar cu oaze de progres (peisagistice, economice, profesionale, educaționale, medicale, etc).


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















2519 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by