Este noiembrie, sezonul răcelilor și al viziunilor politice. Ca profesor mă tem mai ales de răceli, deoarece studenții nu prea sunt infectați de viziuni. Deși mediul IT este adesea descris ca tehno-optimist, fascinat de proiectarea unor soluții tehnologice pentru orice problemă umană, tinerii pe care îi cunosc, studenți și absolvenți, sunt mai degrabă pragmatic – sceptici, dacă nu chiar cinici.
Mă întreb ce anume ar mai putea inspira energia stârnită acum 130 de ani de campania „Dați un leu pentru Ateneu”? În doar trei ani, între 1886 și 1888, Ateneul Român a devenit realitate, o fundație a culturii, științei și identității naționale.
Astăzi suntem adesea mișcați mai degrabă de indignare decât de entuziasm. Capra vecinilor este reală și normală, capra noastră este răpciugoasă, formă fără fond și coruptă. Ce ne-ar putea inspira să ardem etape, să sărim pârleazul, să ne mobilizăm spre un ideal cu tentă românească?
Pe de o parte, avem fascinația pentru valoarea și frumusețea lucrului împreună – de la prieteniile grozave ce au creat giganți precum Apple sau Google, la echipe și comunități solidare. În același timp, suntem adesea descurajați și suspicioși față de potențialul românilor de a coopera. Acțiunile colective pe care le-am înfăptuit în ultimele decenii, mai ales marile demonstrații populare, sunt printre puținele dovezi pe care ni le aducem nouă înșine că putem colabora. Ne agregăm greu în asociații profesionale, civice sau de alt fel, rămânând mai bine atomi singuratici.
Mai des întrezăresc în rândul tinerilor un sâmbure de speranță și admirație pentru potențialul României în zonele culturale precum muzica, cinematografia, filozofia, arta. Suntem la a 24-a ediție a Festivalului George Enescu, ne bucurăm de premiile filmelor românești. Cu coada ochiului spre istoria recentă, persistă încrederea că România (mai) poate produce cultură profundă, precum Eliade, Cioran, Ionesco, Noica sau Brâncuși. Observ cu regret că Palade, Coandă, Racoviță sau Cantacuzino nu inspiră nici pe departe același entuziasm într-ale științei și ingineriei. Chiar și în umor avem mai multă încredere, de la Caragiale, Birlic și Caragiu încoace. Dacă spui că faci stand-up în București, reacția este „wow!”; dacă spui că faci cercetare, reacția e… „pe bune?”
Cu riscul de a caricaturiza un profil al ambiției tinerilor din jurul meu, aș spune că „inovarea”, „știința” sau „cercetarea” sunt privite de regulă ca sloganuri și dezamăgiri, mai degrabă decât ca provocări personale. Nu-i de mirare, cât timp finanțarea cercetării în România este o sursă de umor amar. Totuși, o altă cauză a lipsei de entuziasm pentru știință și inovare cred că se află în neîncrederea că putem urma cu disciplină un drum bătut, un drum „mainstream”. Suferim de sindromul impostorului, ni se pare că oriunde în Europa cercetarea este mai tare și învățarea este mai mare, că suntem doar imitatori care transformă fonduri în formulare.
Colac peste pupăză, comparațiile cu ceilalți ne zdrobesc, mai ales cele de forma topurilor. Tânjim dar nu credem că putem ajunge în top pe traseele pe care urcă și ceilalți, mai ales dacă performanțele sunt și măsurate. Suferim deoarece suntem etern „la coada topurilor” europene, retrăind revelația „mai bine cap de pisică decât coadă de leu”. Având fascinația olimpicilor și a vârfurilor, căutăm doar valoare extraordinară și nu mai vedem valoarea ordinară. Acea valoare adăugată de cercetătorii și doctoranzii români care împing cunoașterea mai departe, fără premii Nobel, rămâne invizibilă, învălmășită în confuzie și chiar ironizată. Acea valoare adăugată adusă de startup-uri românești cu produse creative, validate de piață și de utilizatori, este considerată minoră, praf în ochi, dacă nu intră în topul unicornilor. Din fericire avem acum un unicorn român, am intrat pe harta globală a creaturilor magice din capitalismul digital, ceea ce stârnește curiozitatea pentru ecosistemul românesc de inovare.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
