Cineva care ar lua de bună ficțiunea legală care stă la baza autorității Curții Constituționale, că pronunțările ei sunt strict în interpretarea constituției a cărei supremație e chemată să o garanteze, ar ajunge inevitabil la concluzia că avem una foarte stranie. O dată pentru că e volatilă, se schimbă de la un an și o decizie la alta. Apoi pentru că este, dacă nu contradictorie, cu siguranță contraintuitivă.
Astfel conform unor decizii recente se pare că legea noastră fundamentală dă dreptul președintelui statului să blocheze numirea cuiva în postul de ministru al Justiției la o remaniere, dar îl obligă apoi să-i fie un simplu notar, să contrasemneze automat propunerile acestuia de numire și revocare în și din înalte funcții publice de la conducerea Parchetului, altfel decât în cazurile în care ministrul uită, de exemplu, dosarul cu șină.
Acum, în textul constituției acest cineva ar putea căuta mult și bine prevederile interpretate în felul de mai sus. Mai rău, ar găsi prevederi care spun de-a dreptul contrarul: guvernul este o echipă alcătuită de premier, care răspunde solidar și e învestită de parlament. În schimb, președintele are o atribuție expresă privind numirile în funcții publice, altele decât cele prevăzute de constituție – și putem presupune că prevederea asta nu vizează conducerea Biroului de Carte Funciară Pașcani, ca să dau un exemplu. Iar între puterile statului trebuie să fie echilibru, nu competiție și decizii unilaterale. Dincolo de bizarerii punctuale, la acest nivel avem se pare și un sistem de drept original, în care interpretarea pune în valoare acel spirit particular al unei legi care-i contrazice textul.
În câteva decizii de mare impact, președintele Curții Constituționale se comportă ca și cum n-ar fi trecut niciodată de la instituția de reprezentare politică la cea de contencios constituțional. „Dacă e oportun, este și constituțional. Iar dacă textul și precedentul zic altceva atunci cu atât mai rău pentru ele.” Vorbeam eu de un anume motto marxist de pus pe frontispiciul instituției. Însă dl Dorneanu n-ar fi reușit să ducă instituția după el fără să aibă alături suflete pereche. Dna Pivniceru, a cărei adevărată vocație trebuie să fi fost postul vremelnic ocupat de ministru al Justiției, aripa Fenechiu. Sau dl Varga Attila. Acesta a reprezentat UDMR vreme de 22 ani, la Camera Deputaților, iar din 2016 reprezintă UDMR la Curtea Constituțională. E ceva mai aerisit acolo, plata e mai bună și mandatul mai lung, plus că vine cu titlu și robă. Dar altfel dl judecător funcționează fix după tipicul disciplinei parlamentare a Uniunii: este invariabil de partea majorității. E semnificativ că în cele două cazuri când a opinat distinct, în minoritate, unul a fost privind o lege de înființare a unui liceu maghiar, promovată de UDMR. Principiul pe baza căruia a fost dată decizia majorității (prin lege se poate doar crea cadrul general, puterea executivă îl aplică în cazuri individuale) a fost invocat și aplicat repetat de Curte, înainte de decizia asta. A fost invocat și aplicat de Curte și după, într-o decizie unanimă, incluzându-l pe dl Varga. Doar cu liceul respectiv a făcut dl judecător o excepție, principiul i-a devenit neplăcut, cine știe de ce, și l-a schimbat cu altul.
Și în celălalt caz în care dl judecător s-a separat de majoritate, cel puțin la nivel de motivare a unei decizii, ceva îmi spune că tot deputatul UDMR a motivat opinia. Însă, confirmând zicala că și un ceas stricat bate de două ori pe zi ora exactă, în acest caz eu cred că dl Varga are dreptate.
În 2008 la Curtea Constituțională a ajuns un conflict pe numirea ministrului Justiției, la o revizuire, între premierul de la acea dată (dl Tăriceanu, susținut de UDMR) și președinte (dl Băsescu, combătut de UDMR). Judecătorii de atunci au tranșat conflictul cu reținere, cumințenie și echidistanță. Și cu sapa. Într-o decizie care a încercat să dea satisfacție ambelor părți din conflict, uitând de legea fundamentală, Curtea a decis că președintele poate respinge o singură propunere de numire în guvern, dar e obligat s-o accepte pe a doua, cu condiția să nu fie aceeași persoană.
Ghinion, Norica Nicolai, 2008. Ghinion, Olguța Vasilescu, 2019.
Da, Curtea a avut același caz recent, și a reiterat decizia de acum zece ani. Ironia face ca actuala Curte să nu fi avut vreo problemă sau jenă să-și facă praf în mod sistematic precedente solide, fără să ofere vreun temei pentru asta, de multe ori fără să înregistreze măcar faptul. Or, iată, avea acum prilejul să schimbe unul în care chiar ar fi avut merit și temei. L-a ratat. Dl judecător Varga a fost singurul care a pledat ca rolul prezidențial la revizuirea guvernamentală să fie restrâns la verificarea legalității numirilor, fără să le poată cenzura pe motive de oportunitate.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
