Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Acest pustiu numit depresie

de Andrada Ilisan     Contributors.ro
Marţi, 8 ianuarie 2019, 10:32 Actualitate | Opinii


Andrada Ilisan
Foto: Arhiva personala

Două lucruri sunt tulburătoare în depresie. Pierderea dragostei de viață și absența strigătului de ajutor. Depresia nu piuie. Cum piuie, de pildă, frigiderul dacă i-ai uitat ușa deschisă. Un om e mort pe dinăuntru și nimic dinspre el nu trage semnalul de alarmă. Depresia nu strigă după ajutor. Omul firesc, omul de viață a fost înlocuit de omul mort. Are exact aceleași trăsături, dar nu mai e viu pe dinăuntru. Imbracă aceleași haine, are aceeași formă a degetelor și a trunchiului, are aceleași gînduri (nu s-au dus nicăieri) dar s-a lăsat vălul. Face toate gesturile de sub văl. Umblă, rîde, ia decizii, bea apă, se întinde pe pat sub văl. E mecanic ca un picior de masă, ca un cauciuc de mașină. De asta e șocant cum un om își poate lua viața după ce a fost la o întîlnire cu prietenii (“dar părea ok!”).

În depresie sunteți doi. Tu cel cuprins de depresie și tot tu, cel care vrei să ieși (să scapi) din depresie. Tu care nu ai nicio tragere de inimă și tu care vrei fii viu. Să trăiești. Sunteți doi, dar de fapt ești unul singur. Depresia ta e a ta și, în același timp, e împotriva ta. Depresia ta e despre însăși viața ta și te doare, dar, în același timp, te împiedică să îți trăiești viața cu adevărat. Depresia e ca zmeul din tărîmul de dincolo din Prîslea cel voinic și merele de aur. Depresia-inamic cu care trebuie să mă lupt, s-o strîng în brațe, s-o ridic pe sus și s-o bag pînă la genunchi sau pînă la brîu în pămînt, exact cum a făcut Prîslea cel voinic. Mai mult decît orice, depresia e împotriva ta, ceva adăugat ție, ceva care îți denaturează firea. Depresia nu e însăși firea ta, ci abatere și deturnare.

Depresia e a neputinței și a vinovăției. Depresivul se simte inutil, și gol, și ratat, și lipsit de valoare. Colac peste pupăză, toate acestea sunt înecate în vinovație. În depresie (structura depresivă), e vorba foarte tare de vocile punitiv-(auto)distrugătoare. Imagini ale celor semnificativi adînc internalizate pînă devin una cu mine. De ce? Fiindcă personalitatea depresivă are la bază sensibilitate si suprapercepție a celuilalt. O interioritate fin granulată care capteaza cu fidelitate amprentele interpersonale. Cu atît mai mult va fi internalizată vocea/autoritatea punitivă. Interioritatea sensibilă nu o poate respinge, o ia în serios, crede în adevărul ei. Iată un uriaș devotament înnăscut pentru interpersonalitate, devotament pe care ulterior se va clădi disfuncționalitatea interiorității mele: “dacă spui că sînt rău”, “dacă spui că sunt oribil”, “dacă spui că sînt prost și incapabil”, înseamnă că așa e.

Eu voi fi tu.

Am practicat mereu verificarea omului deprimat prin cel nedeprimat (care a fost păzit in mod constituțional/natural de deprimare/akedia). M-am uitat mereu cu mare interes la amîndoi. Și am văzut “strînsoarea” psihică a celui dintîi în comparație cu “libertatea” psihică a celui de-al doilea. E remarcabil să vezi cum optimismul lasă liberă vederea, te face pragmatic, descurcăreț. Optimistului i se deschid opțiuni nenumărate, vii, pline de prospețime. Optimistul are viitor. În depresie/disforie, omul e împotmolit în el însuși; timpul e vag, fără direcție și îl sufocă neîncetat. Înăuntrul minții vs în afara mintii. Optimistul umblă prin lume, ăstalalt e în temniță. E o binecuvîntare (sună ciudat) să vezi (prin această verificare, a omului deprimat prin cel nedeprimat) cum depresivul e captiv la el în minte. Cum se hrănește cu gîndire pură. Depresivul crede ca este cel mai lucid (suprainformat) om de pe pămînt. Într-un fel e (vom vedea în rîndurlle ce urmează). Și că depresia lui e asumarea totală a acestei lucidități. Însa depresia e agravarea/vicierea lucidității. Depresivul nu poate fi “dus cu zăhărelul”. Și unde nu e măcar puțină dulceață (indulgență), intervine cinismul.

Pentru ca depresivul să iasă din depresie, ar trebui ca lumea (realitatea) să fie perfectă. Și depresivul să fie perfect. Un depresiv perfect nu ar mai fi depresiv. Ar fi mulțumit. Întregul ar fi întreg. Depresia nu e falsă. Nu e mincinoasă. Depresia contabilizează lipsa de perfecțiune a lumii. Contabilizează carențele. Lipsa de unitate. Depresia se naște pe fondul unui atașament adînc pentru unitate. Paradisul pierdut, știm. Depresia e varianta clinică a nostalgiei. A pierderii iremediabile. A căderii. Cînd privim spre un pahar plin pe jumătate – nu putem spune că cel care e înclinat să vadă jumătatea goală a paharului “greșeste”. Paharul e concomitent pe jumătate plin, pe jumătate gol. Depresia are partea ei de adevăr (și va profita la maxim de această situare a sa de partea adevărului negativ). Însă – dacă mă întrebați pe mine – e un adevăr care nu folosește la nimic. Sau, mai bine spus, un adevăr care folosește Nimicului.

Depresia e o suferință a lipsei de sens care numai și numai pe fondul lipsei de perfecțiune a lumii ajunge să devină profund elocventă. Lumea e așa cum e și depresivul vede tot. Depresia se însușește pe premise foarte legitime. Depresivul vede ce lipsește. Prin durerea lui el completează (consacră) în permanență ceea ce lipsește (lumii, lui însuși). Ceea ce lipsește marelui întreg. Vede tot ce nu merge, tot ce e bulit, tot ce e tras de coadă, tot ce e pretenție falsă, tot ce făcătură. Vede mereu cusătura de pe dos. Toate nodurile. Vede realitatea în toată mecanicitatea sa. Ăsta e pustiul din depresie. Primul pustiu din depresie. Fiindcă mai urmează unul. Pustiu în pustiu. O matrioșcă mare în care, în loc să se găsească, în mod consecutiv, matrioșce tot mai mici care să umple matrioska dinainte, există una singură mică care joacă în spațiul acela larg. Sună a gol (a pustiu) în matrioska mare fiindcă înăuntrul ei nu e decît ultima matrioskă, cea mai mică.

Materialitatea acestei lumi – fără suflu viu în ea – nu poate decît depresivă. Doar o simplificare dramatică a vieții (a lumii, a realității) l-ar scoate spontan pe depresiv din depresia sa. Dar noi știm că nu există o simplificare dramatică a vieții, știm că această pretenție e voința turbată și viciată din depresie. Știm prea bine că de răzbit trebuie să răzbim în aceste condiții. Nu în lipsă de condiții. Tu trebuie să răzbești în condițiile lumii tale. Iar eu trebuie să răzbesc în condițiile lumii mele. Doar depresia reușește să te convingă să crezi că ești în depresie din motivele cele mai obiective. Și că dacă le-ai da de capăt TUTUROR acestor (miliarde) de motive, ți-ar merge bine. Nu există așa ceva, să simplifici viața pînă la sînge. O viață capabilă de a fi simplificată pînă la sînge ar fi o viață perfectă. O viață pentru care soluțiile sunt mereu în altă parte nu e viață, e doar gîndire disforică (nostalgică la bază). Gîndirea din depresie e o gîndire absolutistă. Numai depresia ta îți gășește 200 (sau 10 sau 15) motive pentru care viața ta nu merge bine, 200 motive clare pentru care tu te simți așa terminat. Numai depresia e capabilă să se cramponeze într-o astfel de numărătoare mecanică și într-o astfel de luciditate seacă. Depresia e domeniul mecanicului și secului. Ăsta e pustiul din depresie. Cînd vezi tot. Dar nu cu indulgență. Cînd înregistrezi tot. Cînd nu îți scapă nimic. Cînd contabilizezi în mod absolut fiecare aspect, fiecare carență a vieții tale. Sufletul e amorțit și a preluat conducerea contabilitatea minții.

Revenind la Prîslea.

Față de frații cei mari, care au privegheat pînă s-au lăsat cuprinși de somn și au ratat hoțul merelor de aur, Prîslea, voinicul mic dar deștept, a știut că, pe lîngă hoț, trebuie luptat cu somnul care îl va cuprinde în toiul nopții. Așa că, pe lîngă arc și tolbă cu săgeți pentru ochirea hoțului (inamicul din afară), s-a echipat și arme și pentru somn (inamicul dinăuntru). Două cărți de citit și două țepuse pe care le-a bătut în pămînt și apoi s-a pus între ele, socotind că așa cum o tepușă îi vine din spate și alta dinainte, dacă îi va veni somnul și va moțăi, se va lovi cu barba în parul ascuțit dinaintea lui și dacă va da cu capul pe spate, se va lovi cu ceafa în parul ascuțit dinapoia lui. Nu s-a tratat pe sine cu indulgență, a privit cu luciditate pragmatică acea parte din el ca și cum i-ar fi împotrivă, ca și cum ar putea să îi saboteze șansele de reușită. Mi se pare că așa e și depresia. Te răpune dacă nu ești pe fază. Și te reține de la merele de aur. Depresivul își tratează propria depresie cu indulgență (Eu, depresivul), însă nu se tratează pe sine cu indulgență (Eu, dincolo de propria mea depresie).

Care sunt dușmanii depresiei? Capul e cel mai mare dușman al depresiei. Căpățîna. Gîndirea căpățînii. Și atașamentul depresivului de propria lui depresie, care tot gîndire e, pînă la urmă.

Și care sunt armele împotriva depresiei?

Regîndirea gîndurilor. Toate gîndurile acelea care au fost gîndite cu cea mai mare naturalețe anii la rîndul. Dezlipirea de propria depresie.

Lucrurile.

Și dragostea.

În depresie omul trăiește mai ales la el în cap, la el în minte, simte în permanentă că îi e rău, că îi e lehamite, că îi e greu să se ridice din pat, că nu are tragere de inimă spre nimic, că e neputincios. Capul lui e plin de o realitate mentalizată dureroasă. E asaltat in permanență de psihicul lui. Dacă s-ar simti bine, nu ar trăi la el in cap, ar trăi în lume, ar fi aproape una cu lumea. Viața noastră psihică prinde contur cînd e tulburată. Seninătății nu îi trebuie psihic. Psihicul e apanajul apatiei, indispoziției, disforiei, tulburării, agoniei. Oamenii senini nu sunt ființe psihologice. N-au psihic, iată. Psihologia le este inutilă. Numai individul indispus e psihologic, numai lui îi trebuie ceva cu care să își palpeze starea proastă.

Epistemologia afectivității negative e parșivă. Starea de rău ajunge să aibă valoare mai mare de adevăr (psihologic) decît starea de bine. Lucrurile cu adevărat reale sunt cele care dor. Viitorul “meu” e cel care îmi rezervă ceva rău. Binele în viața mea e ceva tranzitoriu. Binele nu are putere să îmi furnizeze certitudini interioare. Nu e chimie între mine și starea de bine (speranță). Mă simt pe mine abia cînd mă doare.

Există în deznădăjduit o aptitudine în a-l demobiliza pe optimist. (Atașamentul de deprimare). Există în toți deznădăjduiții un talent în a-i demobiliza pe optimiștii din jur. “Lasă, nu mai contează”. “Lasă, nu mai e nimic de facut.” “Asta e”. Optimismul pare inoportun. Cum să insiști pe lîngă deznădăjduit cînd el e expert în dezastru fiindcă trăiește în plin dezastru? Cei apropiați se tem, le e groază, nu indraznesc să il abordeze pe suferind. “Ce să îi spun?”, “Cum să îl abordez”? Le este jenă să se bage în dezastru. Le trebuie un limbaj special, manevre interpersonale speciale. “Nu știu ce să îi zic.” Suferindul lucrează/ține de un alt regim existențial acum. Dar adîncirii în sine, mentalității grave și impotmolite îi trebuie taman mentalitatea opusă (complementară): pragmatismul, exterioritatea, ușurătatea, acțiunea. Autoexilatul refuză tot, respinge planurile, respinge acțiunea. Deznădăjduitul teoretizează. E capturat întru totul vieții abstracte. Perspectiva din care izvorăște refuzul lui e una pur mentală. Va spune “Nu” fiindcă viitorul-din-minte e divorțat de realitate (stimuli vii) și prin urmare mai ușor de menținut în negație. Cînd mintea ta e plină de optimism, tu nu mai apuci sa stai in minte, tu ai trecut deja de partea lumii. Acționezi, participi. Optimistul e viu. Nu mai are legătură cu mintea, ci cu viața.

Vorba aceea “toți cunoaștem bartlebi, ființe bîntuite de profundul refuz al lumii”. Pînă la urmă Lumea iti ofera foarte multe motive pentru care să o refuzi. Deci putem pleca de la o prima premisa ca pesimismul (depresia) se clădește pe o carență reală. A lumii, în primul rînd, și apoi a subiectului. Dar apoi intervine zelul autoconservarii. Ce e carență ajunge sa fie cultivat cu încăpățînare (narcisism). “Voi nu intelegeți că așa sunt eu (depresiv)?”, “Eu sunt îndreptățit să nu pot fiindcă…”. Mă conserv așa cum sunt, bun, rău, cu 4 picioare sau 6 picioare depresive. Să schimb, să modific, să “umblu” la această homeostază ar necesita o energie, un elan vital pe care eu, depresivul, nu îl detin, sorry. Si așa ajungem la perseverența-în-deficiență, la pesimismul asumat în mod narcisist și capricios. La deprimirea activistă. Se știe ca îndărătnicia e unul dintre chipurile cele mai de preț ale negației.

Dar gîndirea nu poate rezolva durerea gîndirii. Uneori, cea mai bună soluție atunci cînd suferi lăuntric e să schimbi o perdea, să dai cu aspiratorul, să sapi în grădină, să strîngi frunzele, să speli vasele, să mergi pe stradă, să îți speli părul, să alergi, să ordonezi șifonierul. Să ieși din minte, așa cum ieși din casă. Să schimbi regimul, să nu mai consumi conținuturile pe care mintea le generează prin specificul ei. Vocația minții sunt gîndurile. Nu poți cere mărului pere și minții non-gînduri. Întrebarea care se pune e: de unde îi vin minții gîndurile? Din ce se trag ele? Cum se formează gîndurile în minte? O minte atotcreatoare, atotsuficientă ar trebui să fie capabilă să contramandeze durerea psihică. Dar știm cu toți, ca nu îi poți ordona durerii psihice: “Oprește-te!“. Nu poți răzbate spre starea-de-bine pe căi exclusiv mentale. Binele nu e apanajul exclusiv al mentalului. Gîndirii dureroase îi trebuie realitate materială, finită. În loc de stări, fapte. Nu “Ce simți?”, ci “Ce faci?”. Cînd ți-e bine, îți convine la tine în minte, cu binele multiplicat la infinit (prin aptitudinea minții de a genera neîntrerupt conținut abstract). Extazul e bun, ai putea să stai în extaz la nesfîrșit. Cînd ți-e rău, infinitul e insuportabil. Omul “zace”. Stă nemișcat, ori ghemuit în pat sau fotoliu și de fapt aceasta imobilitate înseamnă că de fapt omul stă blocat în el insuși, stă la el în cap, unde sufera in continuu. De aici recomandarea de a-și părăsi mintea, de a se ridica în lume. Trebuie ieșit de acolo. Cum ieși? Prin fapte. Sentimentul soluției îți parvine mai ușor după un număr x de fapte decît după un număr x de gînduri. Lipsa de “substanță” a psihicului e simultan pacoste și avantaj. Ca să lupți împotriva acestei volatilități (acestui neant) investești în gesturi materiale. Cînd devine autoimun, psihicul trebuie “aruncat” în lume.

Investiția în gesturi materiale (nu în produse materiale) contrabalansează investiția în abstracțiune, investiția în gînduri. Mintea depresivă e în definitiv o minte obsesivă. Mintea eo ipso are înclinații obsesionale. Există gînduri care odată ce au fost înregistrate, confruntate și acceptate, continuă să revină. Această revenire iar și iar a unor gînduri e un nărav, nu un semnal. E ca la regimul alimentar: luăm decizia să ținem regim alimentar fiindcă unele alimente (deși sunt irezistibile) ne fac rău. “Sunt nefericit, sunt nefericit, sunt nefericit, sunt nefericit” iar și iar. “Nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot”, “Nu mai suport, nu mai suport”. Regîndirea gîndurilor înseamnă disciplinare, reținere de la obsesie. În loc de imobilizare prin supraconsum, mobilizare prin refuz. Refuz să mai consum gîndurile fără niciun aport de “calorii”, fără utilitate psihică sau sufletească. Și acest refuz îmi deschide perspectiva.

Am citit la un moment dat un articol ce se chema “Extreme Athleticism Is the New Midlife Crisis” și am găsit acolo mărturia unui supraalergator depresiv. El spune: “Dacă o clipă ceva din structura/rutina asta super bine pusă la punct se destramă, simt că merg în jos”. Nu aleargă ca să atingă fericirea. Aleargă ca să nu îl mănînce vidul de viu. E un paradox interesant. Depresia e o caznă. Și nu o poți înlocui decît cu o altă caznă, daca stai bine să te gîndești. Pe depresivul cronic nu îl ajută o simplă alergare, ci o supraalergare. O altă suprarutină, însă una care să nu se desfășoare în ruminație sau lipsă de vitalitate, ci dimpotrivă, la lumină (odată cu răsăritul soarelui). Taman depresivul e capabil de superalergare fiindca superalergarea e silnicie, și el a trăit în regimul silniciei mentale, știe cum e să îi dedici ore și ore stării rele. Odată montat în direcția opusă, poate dedica ore și ore intregi rutinei alergatului.

Pe de altă parte, să ieși singur din depresie e ca și cum ai reuși să te gîdili singur. Ca să ieși din depresie, trebuie să acționezi în numele și de dragul altcuiva. Cineva care e, dar nu e tu. Abia obiectivele și nevoile celuilalt sunt intacte și pot scăpa necontaminate de interioritatea ta depresivă. “Ce pot face pentru celălalt?” e intrebarea pe care trebuie să și-o pună cel căzut în depresie. Nicidecum “Ce pot face ceilalți pentru mine?”. Pentru că, indiferent și oricît ar face și produce ceilalți pentru tine, acele servicii, acea înțelegere, acel sacrificiu, acea empatie, acel ajutor vor fi contaminate în cele din urmă de morbul depresiei. Orice primește depresivul din afară devine depresie. Abia cînd depresivul hotărăște să se mute din sine în altul (să îl mute pe celălalt în sine), are o șansă să scape de depresie. Abia cînd decide să facă din celălalt un scop personal, are parte de o miză reală, curată. Această cedare de sine e singurul act real de voință de care se poate achita depresivul. Și din depresiv să devină viu.

Dar tocmai voința este viciată la depresiv, ar spune cineva.

Depresivii de cursă lungă știu la ce sunt înhămați: au experiența silniciei depresiei și stiu că depresia nu dispare. Cele care trec sunt depresiile reactive. Dar depresiile endogene țin. Acest depresiv știe ca nu poate scăpa definitiv de depresia lui. Nu știe cît din el e depresie, și cît interioritate curată pervertită de depresie. Să ne imaginam o noua zi (proastă) a imobilizatului. Încă o zi în care se trezeste năclăit în veșnica neputință, silă și lehamite. Ar vrea să traiască, ar vrea sa fie viu (acest orizont al speranței există doar în cazul fericit al depresiei, cînd persoana încă mai are ceva instincte ontice rămase intacte și nu e complet virusat de “nimic nu are sens, totul e vid”), dar nu are cu ce. Nu are în el unelte să lupte cu lipsa de putere, cu lipsa de vitalitate. “Cu ce” să fie vital? Vitalitatea (și forța ei motivatoare de la sine înțeleasă) ar trebui să îl facă să trăiască, să îi dea energie. Ori la el e taman invers. Inert fiind trebuie să își facă singur respirație gură la gură. Însă, să nu pierdem ceva esential din vedere: DACĂ NU E MORT, înseamnă totuși ca e VIU. Morții nu au depresii. Dincolo de aceasta neputință, silă și sleire, se găsește sufletul lui. Are un suflet cu care resimte toată această “moarte” interioară care e însăși depresia lui. Și fix din pozitia lui de ființă însuflețită trebuie să se scoale din pat pentru a face ceva pentru el dar mai ales pentru alții. El va ști (din lupta lui cu depresia) ca acțiunea generează vitalitate. Atît doar ca depresia devitalizează / rade tot. Rade și memoria ieșirii din depresie. Și depresivul căzut iar în depresia lui nu poate accesa decît amintirea rece și neconvingatoare a metodei de ieșire din depresie. El “știe” (teoretic) că dincolo de țintuirea lui la pat, stă viața. Însă ca să dea de viață, trebuie să se scoale din pat. În acest paradox sta toată salvarea. Dacă el știe (chiar dacă această știință este asumată inițial în manieră mecanică și sterilă, cum spuneam) că dacă începe să “facă”, să acționeze în lume, starea lui se va schimba, atunci i se cere acest unic și esențial pas. Sigur că el se găsește într-o mare strîmtoare: trebuie sa acționeze în absența oricărei motivații. Corp sleit + memoria sleită a soluției. “Știu că există o soluție, însă AMINTIREA acestei soluții nu e prezentă și vie în mine cel deprimat”. Nu sînt conectat în mod real la memoria acestei soluții. Aici intervine și joacă un rol esențial experiența îndelungată a depresivului cu depresia sa. Aici e punctul critic în care depresivul e azvîrlit iar și iar: să acționeze împotriva lui însuși, împotriva non-voinței sale de viață și a voinței sale de moarte, împotriva corpului care îi spune “Las-o balta, nu ai energie pentru făcut duș, mers la cumpărături, făcut mancare”. “Las-o baltă și rezumă-te la soluții de avarie: stai în continuare in pat, nu face niciun duș, comandă ceva de mîncare prin telefon”. “Las-o baltă, nu ai energie să fii viu”. Dacă depresivul se poate spăla pe păr, își poate face duș și își poate face ordine în casă ca și cum ar spăla pe altcineva pe păr și i-ar face altcuiva duș și altcuiva curat în cameră, atunci are o șansă. Cînd se ridică din locul său și se mișcă în lume – chiar și în mod depresiv - făcînd treabă “reală”, observă ca a pierdut o parte din pieile grele care îl trăgeau în jos. Observă ca sleirea se transformă încet în vitalitate. Și amintirea mecanică și rece a soluției împotriva depresiei se transformă în trăire vie: da, funcționează! E mirat și multumit că “Uite, încă o dată, am depășit paradoxul depresiei.”

Atunci cînd vine vorba de suferința psihică, e prioritar ca realitatea general valabilă să devină marea sursă de informație (de perspectivă), depășind interioritatea. Cînd suferi, ești sătul de suferință. Adică ești sătul de propria interioritate. Ești suprainformat cu tine. Spui „nu mai pot”. Spui „vreau să scap”, spui „vreau să nu mai doară”, spui „vreau să se termine.” Mi se pare că singura scăpare e să te dai pe tine în schimbul realității exterioare. Trebuie să îți cedezi din îmbolnăvire, oricît de greu îți va veni să te desparți de propria îmbolnăvire.

Ce vreau să spun cu asta? Că trebuie să faci pactul cu celălalt. Numai celălalt îți poate furniza realitatea exterioară (perspectiva/viitorul) la care tu nu mai poți avea acces, blocat fiind in prea multă subiectivitate (vom vedea — suferința psihică e un exces de subiectivitate). Cine e celălalt, the Other? Cel care merită dragostea ta. Cel care are încredere în tine. El te poate vedea cu alți ochi, despărțindu-te astfel de propria durere. Tu și el. Relația buberiană.

Tocmai fiindcă depresia e hranită din interior (cu ocazia asta nu poate fi niciodată „perfect” justificabilă, cum s-ar întâmpla dacă ar fi impusă în totalitate din afară), ea poate crește nelimitat. Poate ajunge una cu cel care o trăiește. Trăind deprimarea, omul o instituie ca realitate la care trebuie apoi să se adapteze. De aici încolo nu se va mai ști cît e din afară (distrugere), cît dinăuntru (autodistrugere). Pe acest fond al nediferențierii sursei suferinței proprii, prezența străinului e crucială. Deși în general străinătatea înseamnă separarea noastră, a unora de ceilalți, aici ne va fi de folos. Străinul e imun la substanța proprie a chinului meu, fiindcă vine in contact cu el dinspre exterior. Nu poate „contracta” substanța unică, esența unică a subiectivității mele: numai „eu” știu cum e să fiu „eu”.

Dar tocmai acea dominație (suveranitate) a subiectivității mele e cea care mă îmbolnăvește. Deci trebuie să găsesc căi prin care să provoc o deplasare între mine și trăirea mea îndurerată ca să mă pot debarasa de durere. Revenind la relația dintre străin și subiectivitatea exterioară lui — înseamnă că ce îl acaparează (întemnițează) pe subiect, nu îl poate acapara pe observator. Prin această deplasare devine posibil să acceptăm că disperarea, deși e trăită ca reală, ea nu există în realitatea comună. Disperarea e un văl. O temniță autoimpusă. Omul bolnav psihic tinde să se autodistrugă. Vedeți, e această situație că: pe om îl doare („nu are niciun rost”, „mi-e frică, frică” etc), dar dacă nu face ceva, durerea îl va păpa de viu, îi va hali mințile. Paradoxal, cu cît acceptăm că disperarea e foarte subiectivă, cu atît devine posibil să luptăm cu ea: înțelegînd ca funcționează ca o „adăugire”, ca o denaturare, ca o abatere. „Simt că mă doare de nu mai pot” — oricât ar fi de reală suferința mea, trebuie să acceptăm că trăirea proprie conține și multă eroare. Și scopul nostru e să ieșim din această eroare. E riscul major pe care îl poartă cu sine subiectivitatea: acela de au-to-sa-bo-ta-re: de la un punct încolo, subiectivitatea pierde contactul cu realitatea și se transformă în circuit închis: „îmi amorțește spatele, e clar că am cancer la coloană” — cu cît cred mai tare în gînd, cu atât îmi amorțește spatele mai tare confirmând temerea ca am dreptate/ “m-a părăsit M., nu pot trăi fără ea, o să mă omor” — în ambele cazuri, realitatea mentală se substituie realității general valabile, furnizoare de informație “proaspată”; subiectivitatea devine ca o cameră care nu mai primeste aer din afară și atunci trebuie să producă singură aer, însă nu are cum să facă asta (aerul nu poate veni decît din afară), așa că îl recicleaza pe cel deja existent, îmbîcsindu-l, răpindu-i orice înzestrare originară — aceea a respirabilității, a curățeniei. Numai prin relația cu cineva din afara ta poți descoperi că lucrurile tale pot fi văzute altfel (adică într-o altă lumină). Numai relația îți deplasează centrul (bolii), detașîndu-te de tine însuți. Fiindcă atunci cînd sufăr eu, sunt și suferind și sănătos totodată, trebuie să mă îndepărtez de mine cel suferind. Detașarea e pozitivă, denotă funcționalitate, aptitudine pentru viață. Trebuie să ajung să mă investighez, să lupt cu mine, să mă pun la îndoială. Întreaga argumentație e construită plecînd de la premisa că persoana vrea să iasă din propria temniță, că vrea să traiască într-o altă atmosferă psihică. Odată ce ne-am văzut lucrurile noastre prin alți ochi (ochii străinului), chiar și în cuprinsul unei clipe, începem să ieșim din suferință.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro













Citeste pe MedLife.ro
Mituri despre colesterol










5137 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version