Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Scrisoare de suflet românilor indignați despre români și unguri, puțin altfel

de Szilagyi N. Sandor     Contributors.ro
Sâmbătă, 10 noiembrie 2018, 19:12 Actualitate | Opinii


Szilagyi N. Sandor
Foto: Hotnews

Așa cum vedeţi și din titlu, scrisoarea mea nu e adresată tuturor românilor, ci numai celor care se indignează mereu, uneori se revoltă chiar, dacă noi, ungurii din România, în anumite situaţii ne comportăm altfel decît cum ar crede ei că s-ar cădea. Poate era mai frumos să le fi scris fiecăruia cîte o scrisoare particulară, dar mi-am dat seama că ar fi cam mulţi să pot face asta, așa că am ales această cale, lăsînd ca fiecare să decidă singur dacă se poate număra printre cei adresaţi sau nu. Cred totuși că vor fi numai puţini care vor zice că, nefiind ei adresaţii, au citit-o degeaba, fiindcă sper să înţeleagă și ei mai bine anumite lucruri despre care n-au avut prilejul pînă acum să se gîndească mai adînc și, să zic așa, mai omenește. Deci luaţi-o ca o scrisoare adresată numai unora și destinată tuturor. (Vă spun de la bun început că va fi cam lungă, dar v-aș ruga ca măcar de data asta să-mi acordaţi și mie atîta timp să mă ascultaţi și pe mine.)

Dragii mei indignaţi!

Sper să nu fie cu supărare dacă vă voi tutui. Nu din lipsă de respect faţă de voi, nici vorbă de așa ceva, dar la o asemenea scrisoare, de la om la om, așa simt eu că parcă se potrivește mai bine.

Apropiindu-ne de 1 Decembrie, prilej tocmai potrivit pentru a vă indigna iarăși, m-am gîndit să vă scriu și eu ceva pentru ca dacă ar fi să fie așa, s-o puteţi face în cunoștinţă de cauză. Vă spun asta nu fără orice fond, îmi amintesc bine cît de rău v-aţi indignat anul trecut, după ce într-un interviu apărut în ziarul clujean „Szabadság” la 4 august 2017, liderul UDMR, dl Kelemen (și nu „dl Hunor”, cum scria în unele articole) a îndrăznit să spună așa: „Iar românii vor trebui să accepte că noi nu vom putea și nici nu dorim să sărbătorim anul 1918. Asta ar trebui să fie terenul înţelegerii reciproce și al respectului reciproc. Din cînd în cînd mă tem că din moment ce România nu va putea să prezinte mari realizări în anul centenarului, vor acoperi cei 100 de ani cu o retorică naţionalistă de prost gust.” A urmat un val de reacţii indignate (spre regretul meu chiar și de la cineva de la care m-aș fi așteptat la ceva mai multă înţelegere), cu concluzii care mai de care mai aiurite: că asta ar dovedi că noi am refuza să sărbătorim Ziua naţională a ţării şi să respectăm Constituţia (deşi el nici n-a pomenit de Ziua naţională, el a vorbit de Centenar și a zis „anul 1918” care-i altceva), că n-am fi cetăţeni loiali, că noi n-am accepta nici pînă astăzi actul Unirii din 1918, că nu ne-am purta cu respectul cuvenit faţă de români, că i-am dispreţui, și bineînţeles, că fără asta nu se poate, că noi n-am vrea să renunţăm niciodată la acel „vis milenar” al nostru să le furăm românilor Ardealul și am lucra zi și noapte la realizarea acestuia (un „plan” neexistînd de altfel decît în capetele unora, dar acele capete nu le purtăm noi, ungurii, ci numai unii dintre voi). Citind reacţiile voastre, mi-am dat seama cu amărăciune că cei 100 de ani nu v-au fost suficienţi să ajungeţi la acel punct unde să începeţi a înţelege cît de cît măcar ceva din condiţia și starea de spirit a ungurilor care trăiesc de atîta timp nu undeva pe Marte, ci chiar aici, cu voi împreună.

Dar să lăsăm acum povestea asta penibilă. Voi însă poate aţi rămas cu o întrebare: oare nu cumva aș vrea și eu să sugerez aici că pentru noi, maghiarii, aceasta n-ar fi o zi de sărbătoare? Ca să nu rămîneţi nedumeriţi, vă spun acum că e întocmai așa cum vă temeţi voi să nu fie: pentru noi ziua de 1 Decembrie nu e ce e pentru voi, și prin urmare adevărul e că oricît aţi forţa voi asta, noi nu prea avem cum să sărbătorim împreună cu voi.

Nu cumva să mă-nţelegeţi greșit: nici vorbă că noi, încăpăţînaţi cum sîntem, sau poate și mai răi, n-am recunoaște și n-am accepta nici pînă astăzi ce s-a întîmplat atunci, la 1 decembrie 1918. Fiţi liniștiţi că dacă ar fi vorba, recunoaștem și respectăm noi tot ce trebuie. Problema e că dacă voi aţi știut de la bun început că veţi aștepta de la noi să sărbătorim și noi, cu voi împreună, Ziua naţională a României, și dacă, știind asta, n-aţi putut fi absolut siguri că veţi avea măcar atîta înţelegere să nu luaţi drept ofensă dacă noi totuși n-am fi cumva acolo, atunci trebuia să gîndiţi mai bine asta în 1991 și pentru Ziua naţională să alegeţi data unui eveniment istoric care să aibă aceeași însemnătate și rezonanţă tuturor. Și nu puteţi zice nici măcar că n-ar fi fost nimeni să vă atragă atenţia la asta atunci cînd trebuia, fiindcă eu îmi amintesc bine că la acea dezbatere în parlament a proiectului de constituţie au fost mai multe luări de cuvînt, și nu numai din partea UDMR-ului, care au avertizat că această zi, dacă e să fie într-adevăr Ziua naţională a României, trebuie să fie aleasă în așa fel încît să includă toţi cetăţenii acestei ţări, și să-i includă la fel, și la care să poată sărbători cu toţii cu aceleași sentimente.

Așa cum văd eu istoria României de azi, cred că alegerea cea mai bună putea fi data de 22 decembrie, la care noi toţi împreună am trăit în 1989 euforia acelor momente înălţătoare cînd am scăpat în sfîrșit de comunism și de coșmarul epocii Ceaușescu. Dar ce e și mai important: această zi a fost un moment absolut unic în întreaga istorie a ţării, cum nu era nici înainte și din păcate nici după, cînd într-adevăr toată ţara, cu mic, cu mare (pe securiștii lăsîndu-i afară din socoteală, dacă nu s-ar supăra), a fost unită „în cuget și simţiri”, și la această unitate nu conta cîtuși de puţin dacă ești român sau ungur, dimpotrivă: români și unguri s-au îmbrăţișat, unii chiar lăcrimînd de bucurie că s-au putut în sfîrșit regăsi ca fraţi, și de acum încolo nimeni nu-i va mai aţîţa contra celuilalt. Își făceau săracii speranţe mari, fiindcă în acea euforie le-a scăpat un amănunt ce îi putea readuce la realitate imediat: că chiar dacă de Ceaușescu am scăpat, de politică cu siguranţă nu, și asta va face foarte curînd ravagii, distrugîndu-le toate speranţele.

Și au și fost atunci parlamentari care au propus 22 decembrie de ziua naţională, avînd și o anumită susţinere. Altora însă nu le-a plăcut ideea, fiindcă în ochii lor această zi trebuia să fie cu adînci rezonanţe istorice în sufletul românilor, amintindu-i de istoria lor zbuciumată, voiau deci să aleagă un eveniment înălţător din această istorie, iar 22 decembrie nu li s-a părut a fi istorie, că nu era îndeajuns din trecut. S-a hotărît deci prin vot majoritar ca Ziua naţională să fie 1 Decembrie, și asta s-a putut întîmpla așa fiindcă în acea ameţeală a discursurilor elevate, parlamentarii pur și simplu au scăpat din vedere pentru ce anume erau ei acolo de fapt. Sarcina lor era să stabilească o zi care să fie Ziua naţională a României, dar duși de frumuseţea vorbelor, nici nu și-au dat seama că pînă la urmă ei au făcut altceva: au luat o hotărîre asupra datei Zilei naţionale a românilor, la care se sărbătorește unirea românilor (ca neam), dintre care însă eu, dacă n-ar fi cu supărare, nu fac parte, deși sînt tot cetăţean român ca și voi, și să nu-mi spuneţi că și pentru asta tot eu aș fi de vină.

Urmarea este că România e o ţară în care ziua naţională a ţării să nu fie sărbătorită de nimeni, așa că să nu vă mai miraţi dacă nici noi, ungurii, n-o sărbătorim, dacă nouă nu ne-aţi lăsat niciun loc acolo, noi fiind excluși din capul locului, din moment ce istoria voastră ca neam nu e aceeași cu a noastră (dar noi mai avem și un motiv mai serios la care voi reveni imediat). Și înainte de a mă contrazice, spunînd că voi sărbătoriţi în fiecare an, și încă cu mare însufleţire cîteodată, mai bine vă gîndiţi puţin la ce se întîmplă acolo de fapt, și atunci vă veţi da seama singuri că la data de 1 Decembrie, zi definită prin art. 12 alin. 2 al Constituţiei ca fiind „Ziua naţională a României” (că acolo așa scrie), voi în loc de asta sărbătoriţi Ziua naţională a românilor, care prin natura ei nu e destinată cinstirii ţării, ci pentru a vă reîmprospăta sentimentul apartenenţei voastre la acest neam și pentru a vă umple de mîndria naţională de a fi români, sărbătorire cu care eu n-aș avea absolut nimic, credeţi-mă, și aș accepta-o ca atare fără nicio reținere, asta fiind ceva ce vă privește pe voi, și atunci de ce n-aţi sărbători și voi spre bucuria voastră, dacă asta nu s-ar manifesta uneori din păcate și în forme mie nu prea simpatice. Și acum spuneţi-mi voi: dacă noi, nefiind implicaţi, n-o sărbătorim, și dacă voi sărbătoriţi altceva în locul ei, atunci mai vedeţi voi pe cineva în ţara asta să sărbătorească Ziua naţională a României?

Poate-mi veţi zice că chiar dacă voi nu mai aveţi cum s-o sărbătoriţi, am putea eventual măcar noi, ungurii să facem abstracţie totală de la acel eveniment istoric, amintirea căreia pe voi vă însufleţește atît de mult, încît uitaţi din prima secundă pînă și pentru ce anume trebuia să fiţi acolo de fapt, și să sărbătorim măcar noi tocmai Ziua naţională a României, așa cum s-ar cuveni, ca și cum data ar fi numai o coincidenţă întîmplătoare. M-am gîndit și eu la asta, dar pînă la urmă am ajuns la concluzia că nici asta n-ar fi posibil. Cum am putea noi sărbători altceva decît voi, cînd voi așteptaţi de la noi să sărbătorim împreună cu voi? Problema mai spinoasă însă nu e asta, ci faptul că acel eveniment istoric de care voi vă bucuraţi atît de mult, ne-a afectat și pe noi. Vă asigur că noi n-avem nicio îndoială că românii ardeleni n-au făcut Marea Unire împotriva noastră, numai ca să ne asuprească pe noi, ci pentru ei înșiși. Acel act istoric însă, independent de intenţiile celor care l-au înfăptuit, pentru noi a avut consecinţe adiacente („collateral damage”) de care noi nu prea avem de ce să ne bucurăm, și de la care noi nu putem face abstracţie nici măcar de dragul sărbătoririi Zilei naţionale a României. Iar partea dureroasă pentru noi sînt tocmai consecinţele asupra vieţii noastre și mai puţin actul în sine de la 1 decembrie 1918, cum mulţi dintre voi poate aţi fi tentaţi să credeţi.

Problema cea mai mare este deci cu însăși sărbătorirea. Ce înseamnă de fapt „sărbătorire”? În românește există mai multe verbe pentru a exprima comportamentul cultural la împlinirea a unui număr de ani de la un eveniment mai important. Dacă evenimentul respectiv nu implică conotaţii emoţionale mai deosebite, atunci spunem că aniversăm. Se poate aniversa, să zicem, 250 de ani de la înfiinţarea Institutului Naţional Pentru Cercetarea Extratereștrilor. Dacă aniversarea are și o încărcare emoţională, amintindu-ne de un eveniment trist sau tragic, atunci comemorăm acel eveniment. De pildă, în acest an, la 9 mai puteam comemora 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului George Coșbuc. Iar dacă acel eveniment a fost de natură să ne umple încă și astăzi de bucurie, atunci și numai atunci zicem că sărbătorim.

Voi, desigur, puteţi sărbători la 1 Decembrie, chiar dacă nu Ziua naţională a României, fiindcă aveţi de ce să vă bucuraţi, și chiar puteţi alege din mai multe opţiuni în a decide ce anume să sărbătoriţi.

(1) Dacă nu sînteţi și n-aţi fost niciodată români ardeleni, puteţi sărbători cucerirea Transilvaniei de către Regatul României, fiindcă pentru bunicii sau străbunicii voștri tocmai această victorie a fost momentul cel mai înălţător la vremea aceea, care i-a umplut de mîndrie și bucurie. Desigur, pentru a suna ceva mai frumos, puteţi formula asta și altfel, într-o formă mai elevată: eliberarea fraţilor voștri de peste Carpaţi de sub asuprirea pe care trebuiau s-o îndure în Monarhia Austro-Ungară. Pentru a documenta asta, vă puteţi referi la discursurile politice și propagandistice ale vremii, și veţi găsi dovezi destule. Atîta numai că dacă nu vreţi să vă îmbătaţi cu apă rece, nu strică să aveţi în vedere și faptul că politica era și atunci cam ca și astăzi, iar discursurile elevate erau și atunci nu numai pentru a arăta realităţile vremii, ci de multe ori și pentru a le acoperi cu vorbe frumoase.

(2) Dacă sînteţi români ardeleni, puteţi sărbători în primul rînd, și pe bună dreptate, eliberarea bunicilor voștri de sub asuprirea din timpul Ungarei dualiste.

(3) Dacă credeţi că cele precedente n-ar exprima îndeajuns ideea unităţii, puteţi sărbători toţi împreună înfăptuirea visului milenar al românilor de a se uni și a trăi cu toţii într-un singur stat independent care să fie al lor. Asta chiar că sună foarte frumos, și poate fi sărbătorită ca idee fără a mai pune alte întrebări, de pildă dacă a existat într-adevăr acel vis milenar, sau asta e mai degrabă o credinţă populară foarte răspîndită astăzi printre români, datorită și manualelor de istorie din vremea lui Ceaușescu (dar poate și de după, n-am verificat asta). În acea vreme, această sintagmă de „visul milenar al românilor” era canonizată ca o formulă (re)comandată în discursurile despre Marea Unire, umplînd apoi cu ea capetele românilor pînă la refuz, cînd intenţia s-a cam întors pe dos, mulţi români plictisindu-se de ea în așa măsură, încît au început s-o ia în bășcălie (vă dau doar un singur exemplu, titlul unui articol: Visul milenar al românilor pe cale de înfăptuire: Pleacă Piţurcă). Am căutat și eu acest vis, și am ajuns la concluzia că pentru anul 1918 nu numai „milenar”, dar chiar și „secular” ar fi cam exagerat în istoria ideilor. Dar asta să nu vă deranjeze cu nimic: pentru a te putea bucura de ceva, acel ceva nu trebuie să fie neapărat ceva real, important e numai să crezi în existenţa lui.

Eu vă asigur că, în ce mă privește, oricare aţi alege voi dintre cele de mai sus, pe mine nu m-ar deranja cîtuși de puţin, mai mult, eu vă înţeleg perfect, și nu mă supără deloc dacă voi vă bucuraţi, de ce nu? Bucuria e a voastră, prin urmare și sărbătoarea e a voastră, a românilor numai, eu n-am nicio treabă acolo, din moment ce, dacă aţi observat, eu nu apar acolo nicăieri și nu e nici măcar un locșor unde aș putea să-ncap și eu. Acum spuneţi-mi sincer: cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi, cînd românii ardeleni se pot bucura într-adevăr că începînd cu acea zi memorabilă ei au scăpat de asuprire (deși, cum îi văd eu, la asta ar avea și ei ceva de adăugat), pe cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?

Nu m-ar mira deloc dacă acum aţi sări la mine indignaţi: cum îmi permit eu să spun așa ceva, cînd oricine știe că românii n-au asuprit niciodată pe nimeni? N-ar fi mare minune, cam așa zic și majoritarii indignaţi ai tuturor naţiilor, vă asigur. Dar în loc să vă indignaţi, mai bine vă gîndiţi puţin: ce înseamă de fapt asuprirea? Spre norocul nostru, înţelepciunea limbii române ne ajută foarte mult și aici: dacă aţi observat, a asupri vine de la asupra. Dacă vă gîndiţi bine ce înseamnă asta, vă veţi da seama poate fără să vă mai spun eu că pentru a fi asuprit, nu trebuie să fii neapărat și oprimat sau persecutat: e de ajuns numai ca cineva să se plaseze asupra ta și să-și aroge dreptul să-ţi dirijeze viaţa așa cum îi place lui, și nu așa cum ţi-ai dori tu.

Iar acum spuneţi-mi, cu mîna pe inimă, dacă nu cumva tocmai asta este relaţia la noi între majoritatea română și minorităţile etnice la ora actuală? Sper să mă credeţi că a fi asuprit nu e o bucurie pentru nimenea. Dar cînd asuprirea ia o formă atît de grosolană încît unii dintre cei de asupra mea ar vrea să-mi prescrie pînă și cînd și de ce să mă bucur și de ce să mă supăr, asta, să fie cu iertare, mie mi s-ar părea cam prea de tot.

Între anii 1972–1990 am fost redactor de carte la Editura Kriterion în București. Ţin minte că undeva în anii ’80 am primit la redacţie un manuscris, în românește, scris cu pixul într-un caiet cu pătrăţele, cam 70 de pagini, cu titlul „Istoria judeţului Sălaj”. Pentru a nu rata începutul absolut, pornea de la Big Bang și formarea universului. S-a văzut imediat că pe undeva e bai mare, dar răsfoind caietul, pe la mijloc am dat de ceva absolut memorabil. Zicea așa: „Doctorul mi-a zis să nu mă supăr. Dar eu nu mă supăr cînd îmi zice doctorul, ci cînd se dă ocazie.” Cam așa zic și eu, dragii mei. Nici eu nu mă bucur cînd îmi ziceţi voi, ci cînd mi se dă ocazie. Dar vă-ntreb, și vă-ntreb foarte serios, deci gîndiţi-vă bine înainte de a-mi răspunde: voi chiar credeţi că ocazia cea mai potrivită pentru a mă bucura și a sărbători împreună cu voi ar fi aceea cînd îi văd pe mulţi dintre voi mărșăluind în grupuri mari pe străzile orașelor ardelene la 1 Decembrie, fluturînd tricolorul României îmbătaţi de mîndria naţională (dar poate și de altceva), sub ochii vigilenţi ai jandarmeriei ca nu cumva să păţească ceva, și cînd ei nu sărbătoresc niciuna dintre cele trei de care v-am spus mai sus că nu m-ar deranja deloc, ci profanînd fără jenă Ziua naţională, își exprimă triumfător bucuria pentru faptul că românii au reușit să facă din noi o minoritate asuprită? Și pentru ca noi, ungurii să n-avem niciun dubiu că ei sărbătoresc tocmai asta și nimic altceva, ne aduc la cunoștinţă prin sloganele scandate cu entuziasm, spre luare aminte, că „Noi sîntem acasă!” și prin cîntecele cum ar fi acela cu „Noi sîntem români, Noi sîntem aici în veci stăpîni!” (apropo: stăpînii cui?), iar noi, nefiind acasă, ci numai chiriași rău-platnici în ţara lor sau poate niște intruși nedoriţi, să le fim recunoscători pentru faptul că ne putem bucura de ospitalitatea lor mărinimoasă. Iar dacă noi, umiliţi în halul ăsta, cu demnitatea noastră umană călcată în picioare, îndrăznim să ne exprimăm dezacordul cu o asemenea sărbătorire, ni se oferă imediat și soluţia prin sloganul strigat în gura mare: dacă nu ne-ar plăcea în România, atunci „Cui nu-i place-n ţară, să poftească-afară!”, dar ar fi și mai bine dacă, chiar dacă ne-ar plăcea aici, am șterge-o de aici cu toţii, să nu mai trebuiască să repete de atîtea ori „Afară, afară cu ungurii din ţară!”. Uitaţi-vă numai la acest scurt video, după care vă-ntreb încă odată: voi chiar credeţi că numai pentru a ne dovedi loialitatea faţă de ţară și Constituţie ar trebui să fim și noi cu toţii printre acești indignaţi, scandînd sloganele lor împreună cu ei contra noi înșine, și încă cu inima plină de bucurie?

După cum vă știu eu, aici ar urma probabil, pentru a ocoli cumva răspunsul, să încercaţi să bagatelizaţi toată problema și să mă sfătuiţi să nu iau totul chiar așa, fiindcă acestea sînt numai „cazuri izolate”, fleacuri neînsemnate, pe baza cărora n-ar trebui să trag concluzii. S-ar putea să aveţi ceva dreptate, că într-adevăr, asta nu se întîmplă zilnic, ci numai într-o singură zi din an, la 1 Decembrie, dar asta așa a fost în fiecare an de la 1990 încoace, chiar dacă nu în toată ţara, ci numai în orașe cu mai mulţi unguri, dar televiziunile au avut grijă ca mesajul să ajungă și la ceilalţi. Iar dacă asemenea manifestări sînt sau nu doar fleacuri, asta v-aș ruga să nu încercaţi să spuneţi voi și în locul meu. Admit că pentru voi acestea s-ar putea să fie niște chestii haioase, pe noi însă ne rănesc pînă în adîncul sufletului, și asta ne doare, rău de tot.

Poate veţi zice că cei care sărbătoresc în halul ăsta, sînt numai puţini, o mînă de „capete înfierbîntate”, și n-ar trebui să le acord mare atenţie, fiindcă ei nicidecum nu-i reprezintă pe români. Bun, așa să fie. Dar atunci spuneţi-mi și mie cum să apreciez eu totuși ce s-a întîmplat de pildă în anul 2001, cînd în luna noiembrie Parlamentul României a hotărît ca în acel an Ziua naţională să fie sărbătorită oficial nu la Alba Iulia, un loc firesc pentru a sărbători oricare dintre cele trei variante pe care vi le-am spus, eventual cu accente pe eliberarea românilor ardeleni, și nici în București, municipiu care, fiind capitala României, putea fi de asemenea un loc firesc pentru sărbătorire, poate cu anumite accente pe prima variantă, ci tocmai la Miercurea Ciuc, un municipiu care, istoric, nu se leagă nicicum de niciun eveniment, fie și cel mai nesemnificativ, al Unirii, alegerea căruia fiind deci justificată numai și numai în cazul în care cei care au luat și au votat această hotărîre prin vot majoritar (!) se pregăteau ca tocmai la data de 1 decembrie, o zi care calendaristic coincide cu Ziua naţională a României, să sărbătorească nu asta, ba nici măcar Ziua naţională a românilor și conţinutul adevărat al acesteia, ci bătîndu-și joc de aceasta la modul cel mai ordinar, să-și etaleze cît mai spectaculos și mai triumfător supremaţia și dominaţia în faţa a cît mai multor maghiari asupriţi, transmiţîndu-le mesajul fără echivoc, că sîc, sîc, sîc, acum „noi sîntem stăpîni” pînă și la voi acasă, și noi sîntem aceia, nu voi, care „sîntem acasă” pînă și la Miercurea Ciuc, și dacă asta nu v-ar conveni, deși nu înţelegem, de ce, fiindcă aici noi v-am dat (!) mult mai multe drepturi decît cele cuvenite, atunci luaţi-vă frumos catrafusele și căutaţi-vă o altă ţară, ca să scăpăm odată unii de alţii. Dar și pînă atunci, dacă nu vreţi să punem sub semnul întrebării loialitatea voastră faţă de România și de Constituţie, binevoiţi să fiţi și voi acolo cu toţii, fiindcă asta e datoria voastră de cetăţeni români, și bucuraţi-vă împreună cu noi, dîndu-ne și nouă satisfacţia să vă vedem mutrele cînd românii cu adevărat patrioţi, veniţi din altă parte, vor scanda „Afară cu ungurii din ţară!”.

Revenind la întrebare: spuneţi-mi acum ce să fac eu cu asta? Să accept răspunsul vostru cum că nici cei care au crezut de cuviinţă să organizeze sărbătorirea în acest fel, nu i-ar fi reprezentat pe români? Eu, din partea mea, așa cum îi cunosc pe români și știind cît de mult contează la ei bunul-simţ, sînt dispus să cred și asta, dar atunci ce mai căutau ăștia în parlament? Cred că n-ar strica dacă aţi fi și voi ceva mai atenţi la alegeri, să trimiteţi acolo români care să vă reprezinte, și nu care să vă facă de rușine.

Sper că cu asta am reușit să preîntîmpin ceea ce, după scenariul obișnuit, ar fi urmat acum, adică să vă indignaţi rău de tot, spunîndu-mi răspicat că nu permiteţi așa ceva să se spună asemenea lucruri despre români, cînd, așa cum știe toată lumea, românii sînt blînzi și buni la suflet, au și bunul-simţ să nu umilească niciodată pe nimeni, și nici prin cap nu le-ar trece să vrea vreodată să facă vreun rău cuiva, iar faţă de alte etnii se știe de asemenea că sînt cei mai toleranţi dintre toate naţiile pămîntului.

Dacă cineva dintre voi ar crede că n-ar fi rău totuși să-mi atragă atenţia la asta, apoi să afle de la mine că eu, în linii mari, sînt de acord cu asta, și nu de ieri (cu o singură remarcă la care voi reveni mai jos), deci cu siguranţă nu sînt eu acela pe care ar trebui să-l convingă. Mai mult, tot eu am fost acela care într-un articol (despre obsesia cacofoniilor, deci într-un context care nu impunea neapărat să spun așa ceva) am scris așa: „[...] eu am o părere mult mai bună despre români decît au ei despre ei înșiși”. Deci, pentru a ajunge la un consens perfect între noi, eu v-aș ruga atîta numai să admiteţi și voi că așa cum nici pădure nu e fără uscături, pot fi și aici, hai să le zicem, excepţii, cum e și normal. Marea mea întrebare, încă de la începutul anilor ’90, dar care nu are nici pînă astăzi un răspuns, nu se referă deci la asta, ci sună în felul următor: va reuși oare vreodată acest popor, blînd, înţelegător și bun la suflet să cîștige măcar odată și alegerile parlamentare, ca acolo să ajungă într-adevăr cei care îl reprezintă cu adevărat, și nu mai mult excepţiile? Nu știu voi ce părere aveţi, eu, sincer, cu greu aș putea fi prea optimist, din moment ce, după cum văd eu, excepţiile formează nu numai majoritatea în parlament, dar sînt prezenţi într-o proporţie destul de mare și printre formatorii de opinie. Or eu cred că observaţia mea din 1990 în nr. 7 (2 martie) al revistei „22” rămîne valabilă și astăzi: „acest popor, cu oamenii săi minunaţi, e în stare să facă pînă și binele, dacă-i spune cineva. Dar, putînd fi foarte ușor manipulat [...], e în stare să facă și răul (fiind convins că face binele), dacă este indus în eroare.”

Dar hai să mai revenim puţin la toleranţă. Voi susţineţi că românii ar fi cei mai toleranţi din lume cu celelalte etnii. O fi așa sau nu, aici n-are nicio importanţă. Ce mă dezamăgește e faptul că voi vă lăudaţi cu asta. V-aţi gîndit voi vreodată ce înseamnă asta? Dacă nu, atunci vă recomand cu respect definiţia din Noul dicţionar explicativ al limbii române (2002):

A TOLERÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A accepta admițând în apropiere și făcând abstracție de neajunsuri; a suporta; a suferi; a răbda. 2) (fapte supărătoare nepermise) A admite în mod conștient și tacit; a suporta; a suferi; a îngădui. [...]

Aţi înţeles acum care-i problema mea? Acest cuvînt se folosește exclusiv referitor la ceva rău: există ceva sau cineva în apropierea ta care te deranjează, te supără, chiar te enervează, care ar fi mai bine să nu fie, dar dacă n-ai nicio cale cum să scapi de el, te resemnezi și zici: ce să facem, asta este, trebuie să tolerăm cumva și asta că n-avem încotro. Cam așa arată toleranţa voastră faţă de mine din perspectiva voastră. Din perspectiva mea arată puţin altfel: ori de cîte ori vă lăudaţi cu toleranţa voastră exemplară, eu din asta înţeleg imediat că eu pentru voi sînt cel puţin indezirabil, dacă nu cumva ceva și mai rău. Tocmai de aceea vă rog eu din suflet să reţineţi asta: cu mine și cu noi, maghiarii să nu mai fiţi toleranţi, că la asta simt cîteodată că încep și eu să mă indignez, deși asta mi se întîmplă foarte rar, în cazuri excepţionale numai, fiindcă spre norocul meu așa-i firea mea. Pe mine să nu mă mai toleraţi, că mă supăr: eu îmi doresc să mă acceptaţi ca atare, așa cum sînt eu, cu etnia mea, cu limba mea, cu obiceiurile mele și cu tot ce-mi aparţine și care n-au cum să vă aducă niciun prejudiciu din moment ce mie nici prin cap nu mi-ar trece să vă oblig să le preluaţi de la mine (dar fiţi liniștiţi că nici nu v-aș opri să învăţaţi eventual și limba mea dacă doriţi, e treaba și libertatea voastră). Și credeţi-mă că dacă mă ascultaţi pe mine și mă acceptaţi, atunci nu numai eu mă voi simţi mai bine, dar și voi veţi avea o viaţă mai ușoară. Atîta timp cît vă mulţumiţi cu toleranţa, asta vă apare ca o povară pe care trebuie s-o suportaţi, așa cum și pe mine. Dar din moment ce m-aţi acceptat și aţi trecut la ordinea zilei asupra faptului că eu sînt cine sînt și luaţi asta ca ceva absolut firesc și normal, cu mine nu mai aveţi nicio treabă, că nu vă mai sînt povară, și puteţi să vă vedeţi liniștit de treburile voastre.

Poate veţi zice acum că n-ar trebui să mă supăr, fiindcă termenul toleranţă este general folosit și în discursul de specialitate pe plan internaţional. Așa e, am văzut și eu asta de nenumărate ori. Dar învăţătura pe care mi-am tras-o nu era că asta ar fi deci exemplul de urmat, ci să constat cu regret că iată, așa se întîmplă cînd în acest domeniu pînă și terminologia este făcută în cea mai mare parte de majoritari, cu mintea lor majoritară, care înţelege prea puţin din tainele sufletul minoritar.

Și ca să mă și credeţi că această idee cu acceptarea este nu numai posibilă, dar și incredibil de simplă, să vă povestesc ceva. Ne zbatem aici de o sută de ani cu problema asta dintre români și unguri, devenită atît de încîlcită încît oricum încercăm s-o dregem cu legi, reglementări și convenţii care mai de care mai sofisticate, pe principiul toleranţei, tot nu facem nicio treabă, fiindcă cum reușim să reparăm ceva undeva, se strică în altă parte. Dar dacă aţi zice că din asta n-ar mai fi deci nicio cale de ieșire, atunci aflaţi acum de la mine că mama mea, care nu era decît o ţărancă unguroaică cu numai șase clase și prin urmare nu s-a luat după teorii, ideologii și principii generale ale drepturilor omului, ci numai după sufletul ei, a rezolvat toată problema asta odată pentru totdeauna cu o singură frază, și asta i-a fost de ajuns pe toată viaţa, nemaitrebuind să-i facă nicio revizie vreodată. Fraza suna așa: „Bunul Dumnezeu are și copii maghiari, și copii români, și noi toţi sîntem copiii lui Dumnezeu.” Atît. Și n-a mai avut nicio problemă pe chestii etnice nici cu unii, nici cu alţii (așa cum, fiind crescut de ea, n-am avut nici eu), fiindcă asta este de fapt principiul sufletului: acceptarea, care dacă ar sta și la baza soluţionării problemelor mai complexe decît cele pe care le-a întîmpinat ea la nivelul ei, lucrurile s-ar simplifica mult și acolo imediat.

Cu toleranţa însă treburile se complică rău de tot, fiindcă asta fiind percepută ca ceva neplăcut, ca o povară, ca un sacrificiu chiar, îţi impune o perspectivă din care simţi nevoia imediat să stabilești anumite limite pentru a-ţi întări sentimentul confortului propriu, adică: bine, fraţilor, tolerăm noi cît tolerăm, dar pînă unde? Și limita se trage de obicei așa încît disconfortul celui tolerat crește peste măsură, sau încep negocieri penibile fără sfîrșit asupra limitelor, ajungînd pînă la urmă la un compromis cu care nu vor fi mulţumiţi nici unii, nici alţii.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





















5256 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version