A devenit limpede pentru toată lumea corect-politic-civilizată că Franța a basculat de un an încoace într-o teribilă dictatură „neoliberală și fascistă“ (sic!), organizată de un despot feroce: Emmanuel Macron. Noul președinte al Franței a câștigat haut la main pariul său inițial: că dreapta și stânga politică se vor contopi sub umbrela programului său.
Cum opoziția democratică s-a evaporat, demonii din adânc ai Franței, care se simt bine acolo unde e anarhie și haos, ies din nou la lumină, provocați de ritmul amețitor în care se deschid șantierele lansate în primul an de guvernare. În țara care a clocit comunismul vestic timp de decenii și care n-a făcut decât să mimeze reformele de 30 de ani încoace, nu mai stă piatră pe piatră: Codul Muncii, regimurile fiscale pentru companii și privați, imigrația, școala (de la grădiniță până la universități), pensiile, spitalele, căile ferate, statutul funcționarilor și serviciul public – toate totemurile extremei stângi sunt trecute prin foc și sabie.
Reacția este pe măsură, orchestrată de „profesioniști ai dezordinii“ care ocupă, intimidează, simulează majorități de opinie, blochează sistematic – în numele „corectitudinii politice“, al nediscriminării și al respingerii oricărei ierarhii de valori – orice dialog de idei. Episodul universitar relatat în continuare de Teodor Iova din prima linie a frontului e emblematic pentru lupta care se duce în laboratorul ideologic francez. O luptă, desigur, inevitabilă în toată lumea occidentală năpădită de buruienile corectitudinilor de tot soiul. A bon entendeur!(CRISTIAN MUREȘAN)
___________________
8 aprilie 2018
Dragă prietene,
Îți doresc un Paște fericit și sper că sunteți cu toții bine în acest început de primăvară. Profit că am un scurt răgaz ca să-ți povestesc pățaniile mele pariziene și să-ți împărtășesc câte ceva din experiența mea universitară, pe care o găsesc, pe de o parte, pasionantă și, pe de alta, dezolantă.
Bănuiesc că ai aflat că în acest moment există în Franța, mai cu seamă în mediile universitare, un haos monumental, care mă fascinează în aceeași măsură în care mă umple de amărăciune. Abia acum realizez, de când sunt la Paris, că există o ideologie care domnește în mediile universitare, fie că vorbim de Sorbona sau de Sciences Po [1] . Din septembrie, de când m-am întors din vacanță, mi-am dat seama că există o dogmă în vigoare, impusă aproape cu de-a sila de grupuri de activiști radicali, al căror mod de a aborda o dezbatere duce la concluzia clară și general admisă că, dacă îndrăznești să nu fi de partea lor, ești imediat etichetat drept „fascist reacționar“.
Care este această ideologie în vigoare?
Am încercat să mă documentez asupra rădăcinilor ideologice care au dat naștere la această pioasă cugetare, la acest „politically correct“ pe care activiștii îl impun sub flamura „egalității“, a „toleranței“, a „includerii“ și a „nediscriminării“. Și am găsit că acest val are o dublă origine intelectuală. Există, pe de o parte, „bastionul“ intelectualilor francezi ai anilor 1950-’60-’70, cunoscuți sub numele de „postmoderni“. Ei își trăiesc o nouă tinerețe în doctrina celui mai pur relativism (nu există valori general umane, așadar, nici un imperativ de universalitate morală), împletit cu „deconstrucția istorică“, noțiune de la Derrida citire. Aceasta denunță mai întâi „logocentrismul“, „etnocentrismul“ și mai apoi, în fine, „phalo-logo-centrismul“ (dominația intelectuală a bărbaților occidentali), care se traduce astăzi prin ejectarea și discreditarea culturii occidentale.
Studenții blochează intrarea în clădirea Sciences Po
A doua „fântână intelectuală“, dacă pot să mă exprim așa, la care se adapă activiștii din universități este „neomarxismul“. Evident că, odată cu fragilizarea teoriei marxiste propriu-zise, lupta a trebuit să se recentreze: nu mai avem luptă de clasă, ci luptă între „dominanți“ și „dominați“. Iar astăzi dominații sunt legiune: femeile, imigranții, persoanele de culoare, homosexualii, persoanele provenind din clasele populare etc., etc. Lupta decisivă se dă, desigur, împotriva dominanților, nimeni alții decât bărbații de descendență europeană și heterosexuali, care au impus o cultură bazată doar pe raportul de forțe și, deci, profund „eronată“ (destul de des zăresc pe holurile de la Sciences Po afișe cu autori moderni din lumea întreagă purtând ca subtitlu „Mult mai bun decât Mozart“). Umăr la umăr, cele două ideologii formează un soclu foarte prosper astăzi în lumea universitară.
Care sunt deci mijloacele de acțiune ale activiștilor în universități?
Sunt student într-o celebră școală de studii politice, dar, pentru moment, prefer să mă concentrez pe studiu și lecturi și să nu mă anagajez în niciuna dintre asociațiile politice care mișună prin Sciences Po. Mă mulțumesc să observ, de la distanță, dezbaterea politică. Cum de curând au fost alegeri sindicale, am citit și eu din simplă curiozitate programul acestor sindicate. Unele măsuri sunt de-a dreptul surprinzătoare. Redactate, bineînțeles, în „scriere inclusivă“ (nu știu dacă au ajuns până la voi ecouri despre această nouă modă, care constă în a reinventa scrierea franceză îmbibată, vezi Doamne, de prejudecăți discriminante), am găsit acolo măsuri propuse pentru a schimba programa universitară și mai ales pe scriitorii care sunt toți taxați de „masculi albi heterosexuali de descendență europeană“ și ridicând în slăvi un inventar mai diversificat, care include autori din toate țările, toate etniile și toate orientările sexuale (am auzit studenți blamându-l pe Aristotel, considerat rasist, și pe Shakespeare, catalogat ca sexist).
Forțele de ordine după ce au dispersat protestatarii la un campus al Universității Sorbona
Dar în momentul de față problema centrală în universitățile franceze este blocajul din ultimele săptămâni. Motivul? Activiștii de care vorbeam nu acceptă reforma care presupune selecția pentru universități (până acum, în Franța, majoritatea universităților își recrutau elevii prin tragere la sorți, selecția fiind considerată prea discriminantă, sistemul selectiv nefiind aplicat decât „marilor școli“ ca Sciences Po, ENS, ENA[2]etc.). Activiștii au luat cu asalt centrele universitare peste tot în Franța, la Toulouse, Montpellier și chiar la Sorbona, împiedicând ținerea cursurilor, vandalizând clădirile, dedându-se la acțiuni violente față de profesori și de studenții anti-blocaj (acțiuni de o violență pe care găsesc că este indecent să o descriu, atâta ororare îmi inspiră practicile umilitoare folosite). Așa se face că, de săptămâna trecută, din cauza acestor blocaje nu am mai avut cursuri la Sorbona. A venit apoi momentul, firește, ca și Sciences Po să fie confruntată cu aceste probleme. S-a ținut o adunare generală în care trebuia să se voteze dacă, da sau nu, studenții de la Sciences Po vor susține blocajele și, în fine, dacă Sciences Po urma să fie blocată. Aș sublinia aici un minunat paradox: studenții de la una dintre singurele școli din Franța la care există o selecție dură vor să susțină suprimarea selecției la universitate! Constatarea destul de tristă a fost că, deoarece printre studenții acestei adunări generale activiștii înverșunați formau o majoritate zdrobitoare, măsurile luate prin vot erau întărite de cei mai mulți dintre ei, votul fiind doar plebiscitar; pe de altă parte, este evident că această adunare nu era câtuși de puțin reprezentativă. Blocajul de la Sciences Po nu a fost încă votat, dar această perspectivă nefericită mă mâhnește de pe acum. Există un ciudat climat de război civil printre studenți, între stegarii libertății și egalității, pe de o parte, și „fasciști“ (grup în care, cu siguranță, voi fi și eu inclus fără știrea mea), pe de altă parte. Ceea ce mă intrigă cel mai mult este siguranța aiuritoare a acestor cavaleri ai justiției sociale care, din înaltul meterezelor experienței lor (evident, la 18 ani ai și experiența, și expertiza necesare, nu-i așa?), își clamează legitimitatea întru salvarea lumii. Din păcate, prea puțini oameni decid să studieze, să citească și să-și formeze o cunoaștere (ceea ce în sine este foarte greu) înainte de a acționa și prea puțini sunt cei care dau importanță împlinirii intelectuale și efective de sine înainte de a vrea să „zidească o lume mai bună“. Am să-ți povestesc o anecdotă pe care mi-a spus-o un bun prieten. Pe când se pregătea de examenul de admitere la Sciences Po, cineva i-a dat un chestionar pentru a-și evalua gândirea în vederea oralului. Una dintre întrebări l-a intrigat în mod special: „Credeți că scopul educației este: a) cunoașterea, b) egalitatea?“. Întrebarea l-a uluit pentru că lăsa să se înțeleagă că, dacă ai convingerea că scopul școlii este cunoașterea, ești etichetat ca „reacționar“, ceea ce în ziua de azi este perceput ca foarte peiorativ!
Cu drag,
TEODOR IOVA
______________________
21 aprilie 2018
Dragă prietene,
Îți scriu astăzi din nou, la cald, din mijlocul evenimentelor care au luat prin surprindere, încă o dată, din păcate, scena universitară franceză. Mi-ai spus că ultima mea epistolă seamănă cu o scrisoare de pe front. Așa este. Numai că frontul s-a extins și a ajuns până la Saint Germain-des-Prés, iar acum trei zile Sciences Po a fost luată triumfal cu asalt de minoritatea de studenți activiști. Universitatea e blocată. O lovitură în forță (și perversă) a avut loc la orele 23, când, fără să anunțe pe cineva, activiștii s-au adunat în holul central (nu erau mai mult de 100-150 dintr-un campus parizian care numără 6.000 de studenți), au înjghebat un simulacru de adunare generală și au votat în grabă blocarea facultății Sciences Po. Aceiași studenți au invadat sălile de curs, au baricadat intrările și au lansat, într-un elan cvasi-revoluționar, următorul comunicat: „Școala elitelor este blocată. O ocupare pașnică va fi instalată aici“.
Un hol de la Facultatea din Tolbiac
A doua zi de dimineață m-am dus la facultate. Clădirea centrală de la Sciences Po din strada Saint-Guillaume nr. 27 era aproape de nerecunoscut. Drapelul francez și drapelul european fuseseră sfâșiate, iar pe drapelul școlii Sciences Po era desenat „semnul anarhic“. Banderole lipite pe ziduri anunțau: „Macron, școala ta este blocată“. Sau, ceea ce este total inadmisibil, dat fiind că inițiativa aparține, cum spuneam, unei infime minorități: „Studenții/ele de la Sciences Po contra dictaturii macroniste“. M-a luat amețeala. Cu ce ușurință a decretat o mână de studenți că toatăSciences Po era împotriva „dictaturii macroniste“! Total neverosimil era faptul că întrebuințau cuvântul „dictatură“! Ce știau ei despre dictatură? Toți ocupanții facultății erau mascați și strigau de la etajele superioare mesaje anti-Macron și anti-poliție, în timp ce alții, din interior, făceau să bubuie muzica. A doua zi, ocupanții au lansat un comunicat prin care explicau motivele ocupării localurilor școlii. Nu pot să mă abțin să nu-ți trimit comunicatul lor în întregime, dat fiind că eu nu mă simt în stare să reproduc nivelul de rătăcire ideologică al cărui purtător este. Citindu-l, m-am gândit că, dacă am putea trece de drama pe care el o ascunde, ne-am trezi în cel mai pur scenariu comic. Iată cum sună:
Comunicat: Sciences Po intră în luptă
„Studenții/ele de la Sciences Po, reuniți/te în AG astăzi 17 aprilie, au luat în unanimitate decizia de a ocupa în mod pașnic, fără precizarea unui termen, clădirea principală a școlii. Decizia în cauză rămâne în vigoare până la anularea legii ORE [3] și a tuturor legilor antisociale și rasiste promovate de acest guvern (legea azilului și imigrației, a funcțiunii publice…) și pentru care terenul este pregătit de numeroase legislaturi. Având în vedere această vastă acțiune neoliberală și rasistă purtată pe toate fronturile de Macron, considerăm că este esențial să ne mobilizăm în mod concret blocând locurile unde se produce bogăția și știința. În calitate de studenți/te la Sciences Po, unii/le vor spune că nu avem dreptul să ne facem auzită vocea în mișcarea socială studențească actuală împotriva selecției, de vreme ce școala noastră este prin esența ei una selectivă: noi considerăm că școala noastră este un laborator pentru politicile de educație neoliberale și rasiste, cum sunt cele orchestrate astăzi de guvern.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
