Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce noul proiect de lege privind măsurile asigurătorii nu ar trebui promulgat

de     Contributors.ro
Vineri, 20 aprilie 2018, 8:45 Actualitate | Opinii


Camelia Bogdan
Foto: Arhiva personala
Proiectul de lege privind măsurile asiguratorii – adoptat deja de Camera Deputaților – pretinde că realizează o aliniere a legislație românești cu cea europeană. Dar, se pare că lucrurile nu stau deloc așa. Judecatoarea Camelia Bogdan explică într-un articol pe Contributors.ro de ce acest proiect de lege contrazice nu numai directivele europene la care pretinde că se aliniază, ci și normele dreptului procesual.

Proiectul prevede printre altele că durata măsurilor asigurătorii în faza de urmărire penală nu poate depăşi 1 an, iar durata totală nu poate depăşi 3 ani. Dar, impunerea automată a unei durate maxime pentru măsurile asiguratorii nu ține seama de complexitatea investigatiilor criminalității economice și este complet artificială. Legiuitorul nu poate indica care ar fi durata ”rezonabilă” a tuturor proceselor posibile, pentru a putea impune o perioada fixă în care să fie luate măsurile asiguratorii.

Mai mult, noul proiectul introduce dispoziții ce prevăd obligativitatea introducerii unor contestații la instanțele superioare împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de judecător în faza de judecată, chiar și împotriva sechestrelor dispuse prin hotărâri definitive, pronunțate de instanțele de apel: „În acest context, opțiunea legiuitorului de a introduce noi căi de atac împotriva ordinelor de sechestru dispuse de instanțele de judecată nu se justifică în raport cu exigențele europene și nu ar face decât să temporizeze inutil judecata cauzei într-un termen rezonabil” explică Camelia Bogdan.


Succinte observații privind regimul noilor modificări aduse Codului de procedură penală în materia măsurilor asigurătorii

Prezentul demers are obiectiv formularea unor succinte observatii pe marginea Proiectului de lege pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codului de Procedură Penală, prin care apreciem că se urmărește deturnarea procesului de transpunere a Directivei
2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (în continuare Directiva[1])

Ab initio, reamintim că flagelul criminalității economico-financiare nu prezintă valenţe de noutate în peisajul infracţional. Infracţiuni considerate astăzi ca fiind dificil de investigat din cauza complexităţii deosebite nu au scăpat atenţiei juriştilor romani, contemporani cu Cicero[2]. Cu toate acestea, formele de manifestare ale acestui flagel au evoluat astăzi, progresiv cu libera circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor, multidisciplinaritatea fiind o condiţie sine qua non pentru neutralizarea acestuia. Într-adevăr, doar aplicarea unei pedepse fără luarea în considerare a amprentei lăsate de fluxurile produselor infracţiunii asupra economiei legale nu mai poate reprezenta astăzi un deziderat. În acest sens, principiul de bază al personalității represiunii penale trebuie să fie nuanţat în măsura în care se intenționează eradicarea tuturor consecințelor economice și financiare ale acestor infracțiuni: lupta împotriva unui astfel de fenomen nu poate fi redusă la pedepsirea celor ce vor fi găsiţi vinovaţi. Determinantă este ruperea liantului dintre produsul infracţiunilor generatoare de profit şi a beneficiarilor acestui emolument.

Se cuvine să ne aplecăm şi noi, în acest context, asupra unor texte din preconizata legislaţie penală care în opinia noastră împietează atingerea obiectivelor procesului penal, urmând să ne exprimăm serioase rezerve asupra opţiunii legiuitorului configurate în Proiectul de modificare a regimului recuperării produsului infracțiunii, în procesul de transpunere a Directivei nr.42/2014.

La o succintă analiză a dispozițiilor acestuia, ne-au atras atentia o serie de inadvertențe juridice care, neavand nicio justificare legala, după cum vom argumenta, împietează asupra dezideratului înfăptuirii unei justitii transparente, la standarde uniforme, astfel cum acestea au fost agreate la nivelul Uniunii Europene[3].

Astfel, în Codul de procedură penală sunt inserate prin acest nou proiect de lege următoarele amendamente:

La articolul 249, alineatele (4) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

„(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. Măsurile asigurătorii nu pot depăşi o durată rezonabilă şi vor fi revocate dacă această durată este depăşită sau dacă temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii nu mai subzistă. Durata măsurilor asigurătorii în faza de urmărire penală nu poate depăşi 1 an, iar durata totală nu poate depăşi 3 ani. (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. În vederea stabilirii valorii bunurilor asupra cărora se vor institui măsuri asigurătorii, organele judiciare care instituie măsura au obligaţia dispunerii unei expertize evaluatorii sau stabilirii valorii bunurilor în baza grilelor utilizate de Camera Notarilor Publici.”

La articolul 250, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:

„(6) Împotriva măsurii asigurătorii precum şi a modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestatie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la data dispunerii sau a punerii în executare a măsurii, după caz.”

La articolul 250, după alineatul (9) se introduce un nou alineat, alin. (10), cu următorul cuprins: „(10) Suspectul, inculpatul sau orice alta persoana interesată poate formula o nouă contestație ori de câte ori intervin împrejurări noi referitoare la măsura asigurătorie dispusă.”

Legiuitorul menționează că a avut în vedere, în vederea transpunerii Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană urmează a se modifica art. 249, art. 250 și art. 250 ind.1 pe de-o parte prin stabilirea unor evaluări corecte a bunurilor confiscate, iar pe de altă parte, cu privire la termenul pentru care pot fi luate măsurile asigurătorii, procedura de contestare a măsurii, deoarece dreptul de proprietate este grav afectat prin menținerea la nesfârșit a măsurii asigurătorii, astfel că se impune a fi contestată ori de câte ori apar elemente noi, de natură a se schimba soluția. Mai mult, nu se pot sechestra bunuri peste valoarea celor necesare pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiune, deoarece sechestrul nu este o pedeapsă, ci o măsură asiguratorie de natură a ajuta la recuperarea prejudiciului din infracțiunea presupus săvârșită. Or, în actuala situație, deși legea nu permite aceste măsuri nelimitate, pentru a se raporta cifre cu bunuri uriașe ce au fost sechestrate de către o anumită de parchet, aceste sechestre au fost instituite în valoare nelimitată, depășind valoarea presupusului prejudiciu ori produs al infracțiunii. Noile modificări propuse pentru art. 250 și 250 ind.1 permit persoanei să conteste măsura sechestrului, nu doar modul de aducere la îndeplinire, potrivit deciziei CCR nr. 24/2016[4].

Se cuvine observat, ab initio, că textul de Lege care impune revocarea măsurilor asigurătorii dacă depășesc termenul de 1 an în faza de urmărire penală sau o durată totală de 3 ani nu ține cont de dificultățile de efectuare a unor investigații financiare complexe, menite a garanta recuperarea produsului infracțiunii din mâinile oricăror persoane s-ar găsi.

În practică, identificarea produsului infracțiunii ocultat sub parvanul unor societăți fictive înființate, de regulă, în jurisidicții off-shore pentru a fi interpuse în acționariatul unor societăți românești nu este o operațiune facilă.

Or, distinct de recuperarea prejudiciului, organele judiciare trebuie să fie preocupate și de dispunerea unor măsuri asigurătorii, în vederea confiscării speciale/confiscării extinse.

Reamintim că în materia recuperării produsului infracţiunii este obligatorie, în lumina disp. art. 112 alin 1 lit. e C. pen. si art. 112 alin 6 C. pen., atât confiscarea produselor directe ale infracţiunii – bunurile dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, cât si produsele indirecte, rezultate din punerea în valoare a produsului infracțiunii, legislaţia româneasca fiind aliniată, in aceasta privinţă, standardelor internaţionale în lumina cărora trebuie aplicate dispoziţiile din materia recuperării produsului infracţiunii. A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal – fără a fi însă sancţiune penală – caracterul represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrângerii la executare nefiind aplicabil decât pedepselor, singurele sancţiuni penale autentice: pe cale de consecinţă, nici principiul personalităţii răspunderii penale nu este legat indisolubil de sancţiunea de drept penal a confiscării, deoarece această sancţiune nu reprezintă în fapt decât o consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite[5].

Or, dispoziţiile cuprinse în art. 112 alin. (1) lit. e din Cod Penal în vigoare – sediul general al materiei confiscării – nu impun condiția că se poate confisca doar de la proprietar. De lege lata, nicio dispoziţie din legea penală română nu interzice aducerea la bugetul statului a produsului infracţiunii din mâinile oricui s-ar găsi. Având în vedere că în domeniul criminalităţii economico-financiare se apelează, nu de puţine ori, la cele mai sofisticate inginerii financiare, derularea unei investigații financiare devine o sarcină formidabilă ce presupune cooperarea tuturor actorilor implicaţi în procesul de prevenire a infiltrării produsului infracţiunii în circuitul legal[6] : fie că avem în vedere gatekeeperii, chemaţi să utilizeze cele mai adecvate standarde de cunoaştere a clientelei (KNOW YOUR CUSTOMER) în vederea depistării riscului de spălare a banilor cu unităţile de informaţii financiare (FIU-uri)[7], cu organele judiciare, dar şi cu specialişti din spaţiul public sau privat, precum şi utilizarea celor mai adecvate tehnologii în reconstituirea fluxurilor financiare.

Investigaţia financiară, a cărei definiţie o regăsim în Nota interpretativă a Recomandării nr. 30 a Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI/FATF)[8], devine, aşadar, condiţie obligatorie pentru recuperarea produsului infracţiunii.

Întinderea investigaţiilor financiare trebuie să vizeze toate bunurile mobile și imobile ale suspecţilor/inculpaților, inclusiv conturile, acţiunile și activele societăților în care aceștia figurează ca împuterniciți, beneficiari reali, asociați sau administratori, situate în țară sau în străinătate, ale soțiilor/fostelor soții ale acestora, ale rudelor de gradul I și ale altor persoane în posesia cărora există bunuri cu privire la care există presupunerea rezonabilă că provin din faptele penale deduse judecății, cu evidențierea tuturor actelor de dispoziție efectuate asupra acestora care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii.

Decizia privind factorul timp în care trebuie dispuse şi aduse la îndeplinire măsurile asigurătorii cântăreşte cel mai greu în economia dosarului: dacă măsurile asigurătorii sunt instituite prea devreme, există riscul ca infractorului să îi poată fi dezvăluită derularea procedurilor şi să cesioneze bunurile sau activităţile în cadrul cărora manageriază produsul infracţiunii. Cel mai adesea, aceasta se întâmplă atunci când se dispun unele mijloace de supraveghere tehnică, precum percheziţii, interceptări, sau când se desfăşoară anumite acte procesuale precum audierea martorilor, emiterea unor ordine de arestare, aducerea la cunoştinţă a învinuirii.

Însă, deși pledăm pentru înfăptuirea justiției cu celeritate, precizăm că durata rezonabilă a unui proces penal nu poate fi apreciată in abstracto de legiuitor, deoarece s-ar depăși limitele puterii legislative. În acest sens, CEDO a statut într-o jurisprudență constantă că, în ceea ce ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie să fie apreciat în lumina circumstanţelor cauzei şi cu trimitere la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru reclamant.

Conchizând, apreciem că impunerea de plano a unei durate maxime a măsurilor asigurătorii este o instituție străină Dreptului procesual.

Apreciem că proporţionalitatea ingerinţei aduse dreptului de proprietate a reclamantului
trebuie analizată, la luarea măsurii, în raport cu interesul general al statului Având în vedere valoarea deosebit de ridicată a produsului infracţional de recuperat pentru bugetul de stat, apreciem că sechestrele trebuie în mod obligatoriu a fi menținute până la deliberare, judecătorul fiind obligat, în exercitarea atribuțiilor de imperium, ca atunci când dispune prin hotărâre un ordin de confiscare, să îi asigure efectivitatea prin dispunerea/menținerea unui sechestru (în doctrina de specialitate -Rudy Laher, Imperium et jurisdictio en droit judiciaire privé- afirmându-se, de altfel, că doar prin jocul dialectic permanent între jurisdictio și imperium Dreptul procesual poate garanta triumful normelor de drept substanțial). Raționând altfel, am acredita ideea că voința legiuitorului unui stat membru al Uniunii Europene ar fi aceea că recuperarea produsului infracțiunii să se facă doar pe hârtie, Statul român fiind în incapacitate de a recupera banii sifonați la buget.

***

În al doilea rând, ne-au atras atenția dispozițiile care prevăd obligativitatea introducerii unor contestații la instanțele superioare împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de judecător în faza de judecată, chiar și împotriva sechestrelor dispuse prin hotărâri definitive, pronunțate de instanțele de apel.

În ceea ce privește chestiunea obligativității dispunerii unor masuri de sechestru de către instanțele de judecată, precizăm că în practica instanțelor de apel s-a statuat că, în măsura în care organul de urmărire penală și judecătorul fondului nu-și aduc la îndeplinire obligația ce-i incumbă, de lege lata, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (7) C. pr. pen., de a strânge probe în vederea identificării produsului infracțiunii în vederea unei viitoare confiscări speciale/confiscări
extinse, față de împrejurarea că legiuitorul român prevede în termeni imperativi luarea măsurii de siguranță a confiscării/confiscării extinse, este obligatoriu ca instanța de apel să dispună măsuri asigurătorii în vederea unei confiscări speciale sau a unei confiscări extinse: pentru a răspunde în mod argumentat la această chestiune, reamintim că procesul penal nu este guvernat de principiul
disponibilității, neexistând în Codul de procedură penală niciun impediment al trecerii la act în vederea garantării principiului CRIME DOES NOT PAY (Criminalitatea nu produce venituri).
Mai mult decât atât, la deliberare, judecătorul este obligat, potrivit dispozițiilor art. 393 C. pr. pen., să analizeze dacă este necesară luarea unei măsuri de siguranță și să se preocupe și să-i asigure efectivitatea prin luarea unei măsuri asigurătorii: în concepția legiuitorului, reflectată în dispozițiile art. 112 C. pen., este obligatorie confiscarea bunurilor dobândite din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite părții vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, a bunurilor și banilor obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și a bunurilor produse de acestea, aspect ce rezultă din caracterul imperativ al normelor edictate de legiuitor, din modalitatea de redactare a art. 118 C. pen. anterior, respectiv art. 112 C. pen., legiuitorul utilizând sintagmele „sunt supuse confiscării speciale”, „se confiscă”: Regimul juridic al confiscării produselor obiectelor și instrumentului infracțiunii este cel al probațiunii, altfel spus, pentru a obține confiscarea produsului infracțiunii, trebuie dovedit întâi că infracțiunea a generat un profit autorului său, apoi că bunul sau sumele de bani care se cer a fi confiscate corespund acestui produs.

Rezultă că, de lege lata, analiza în cursul judecății (fază în care intră și etapa apelului, potrivit arhitectonicii Codului român de procedură penală) a obligativității luării măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale se justifică față de dispozițiile art. 249 C. pr. pen. raportat la art. 107 alin. (3) C. pen. și art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. ori de câte ori organul de urmărire penală nu dispune aceste măsuri în faza de urmărire penală, mai ales că prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu s-au adus modificări și unor texte din legislația specială care consacră obligativitatea măsurilor asigurătorii.

În prezent, legislatia romana permite analiza cu respectarea tuturor garanțiilor impuse de exigențele respectării dreptului la un proces echitabil a pretentiilor oricărei persoane interesate, inclusiv a tertilor ce ar putea fi lezati prin luarea/aducerea la indeplinire a unui ordin de
sechestru/confiscare dispus de instanta, chiar și faza apelului, nefiind necesară introducerea unor noi căi de atac împotriva măsurilor asigurătorii dispuse de instanță.

Exempli gratia, în practica instanelor judecătorești, instanța supremă a hotărât că sentința prin care prima instanţă a dispus luarea unei măsuri asigurătorii poate fi atacată cu apel sub acest aspect de către orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit prin măsura asigurătorie dispusă de prima instanţă, în temeiul art. 409 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În consecinţă, contestaţia formulată împotriva dispoziţiei cuprinsă în sentinţă, prin care prima instanţă a luat o măsură asigurătorie, este inadmisibilă, o astfel de dispoziţie putând fi cenzurată prin exercitarea căii de atac a apelului.În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în afara căilor de atac prevăzute de lege nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, astfel că recunoaşterea admisibilităţii contestaţiilor ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept. Însă, în principiu, calificarea greşită de către parte a căii de atac exercitate nu poate răpi dreptul acesteia la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menţionate de părţi, ci acelea prevăzute de lege. (Decizia nr. 1533 din 13 decembrie 2016 pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect contestaţie măsuri asigurătorii dispuse prin sentinţă)

In plus, in etapa cercetării judecătorești, în etapa apelului, judecatorul are obligatia de a cita, conform disp art 366 C pr pen, terții a căror bunuri ar putea fi indisponibilizate în vederea unei viitoare confiscări extinse/speciale, acordându-le garanțiile exercitării drepturului la apărare, tertii fiind citati, după luarea sechestrului, avand posibilitatea de a studia dosarul si de a solicita
judecatorului cauzei reanalizarea situatiei lor: daca se constata ca masura de indisponibilizare ar viza patrimoniul unui terti de buna-credinta, masura se ridica de indata.

Nu în ultimul rând, in situatia in care ordinul de sechestru/confiscare s-ar dispune direct prin decizia asupra fondului, in apel, impotriva luarii ordinului de sechestru/confiscare tertii care ar putea fi lezati de luarea sechestrului ar avea deschisa de plano posibilitatea sa formuleze o contestatie la executare vizand o nelamurire la hotararea ce se executa, întemeiată pe disp.art.598 alin.1 litc C pr.pen. Aceasta cale de atac se solutioneaza de catre aceeasi judecatori care au solutionat cauza in apel, orice interpretare contrara care ar permite introducerea unei cai suplimentare de atac impotriva unei hotarari ramase definitive fiind de natura sa lezeze principiul autoritatii de lucru judecat al hotararilor penale ramase definitive.

În acest context, opțiunea legiuitorului de a introduce noi căi de atac împotriva ordinelor de sechestru dispuse de instanțele de judecată nu se justifică în raport cu exigențele europene și nu ar face decât să temporizeze inutil judecata cauzei într-un termen rezonabil.

În textul de lege, modificările preconizate sunt fundamentate pe Decizia Curții Constituționale nr.24/2016, prin care forul nostru constituțional a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.250 alin.6 C.pr.pen, în condițiile în care excludeau posibilitatea exercitării controlului de o instanță superioară asupra sechestrelor dispuse prin deciziile pronunțate de instanțele de apel, rămase definitive.

Prin prezentul demers reamintim că din moment ce procedura de luare a sechestrului nu privește „temeinicia” unei acuzații penale în sensul art. 6 par. 1 din Convenție, nu există nici un argument de ordin logico-juridic care să impună obligativitatea exercitării unei căi de atac împotriva dispoziției de indisponibilizare: de altfel, că existența dublului grad de jurisdicție nu figurează printre garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrate în disp.art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului și îndatoririlor fundamentale[9] recunoaște și forul nostru de contencios constituțional, după cum rezultă din Decizia nr. 207 din 31 martie 2015. Pentru a conchide altfel, trimitem, din nou, la explicațiile noastre exhaustive privind natura juridică a sechestrului și confiscării în sistemul nostru de drept, cu cuvenitele referiri la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a demonstra lipsa de fundament a susținerii hative a autorului excepției de neconstituționalitate a împrejurării că standardele CEDO asimilează confiscarea cu o pedeapsă, fără nicio trimitere la jurisprudența CEDO relevantă[10].

După ce am exclus, ab initio, justificarea Curții Constituționale potrivit căreia dreptul la o cale efectivă de atac este inclusă printre garanțiile unui proces echitabil, am verificat în ce măsură rezistă testului logico-juridic cealaltă explicație oferită de Curte pentru a legifera o cale de atac împotriva sechestrului asigurător atunci când măsura se ia în vederea garantării unui ordin de confiscare, am justificat și de ce măsurile de siguranță a confiscării speciale și a celei extinse nu sunt pedepse în sensul art.7 CEDO, așa cum argumentează în mod contrar realității Avocatul Poporului într-un document public, apt să producă consecințe juridice, forțând interpretarea forului de contencios constituțional care a ridicat standardul peste cel stabilit de CEDO și a precizat expres acest lucru în paragrafele 27-28 a Deciziei.

Pornim de la premisa că a nu confisca, cu titlu de confiscare specială sau cu confiscare extinsă, bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor deduse judecății sau a a altor activități infracționale, după caz, înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale/confiscării extinse în sistemul nostru de drept penal: sancţiuni de drept penal – fără a fi însă sancţiuni penale – caracterul represiv transpus, inter alia, prin posibilitatea constrângerii la executare nefiind aplicabil decât pedepselor, care sunt singurele sancţiuni penale autentice: pe cale de consecinţă, principiul personalităţii răspunderii penale nu este legat indisolubil de sancţiunea de drept penal a confiscării, deoarece această sancţiune nu reprezintă în fapt decât o consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, putând fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite.

Vom arăta ca de lege lata sistemul nostru de drept în materia recuperării produsului infracțiunii este dotat cu garanţiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului: este nepotrivit a se concluziona, pe cale de consecinţă, că încalcă dispoziţiile constituţionale judecătorul care oferă posibilitatea persoanei asupra bunurilor aflate în posesia/detenția căreia s-a dispus măsura sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse să-şi formuleze apărările pe care le consideră necesare încalcă art.44 alin 8 din Constituţie; la fel de nepotrivită este aserţiunea potrivit căreia produsul infracţiunii nu poate fi sechestrat prin decizie de către instanța de apel, de vreme ce dispunerea măsurii de indisponibilizare a sechestrului este obligatorie ori de câte ori legea dispune, inclusiv în vederea confiscării speciale/confiscării extinse, cu condiția respectării garanțiilor prevăzute în articolele 6 paragraf 1 latura civilă şi articolul 1 din Primul protocol adiţional la Convenția EDO, deoarece a devenit deja un truism afirmaţia că doar o represiune penală desfăşurată în condiţiile prevăzute de lege şi cu stricta respectare a garanţiilor procesuale duce la realizarea rolului civilizator pe care Justiţia şi Dreptul îl au în societatea umană.

În fapt, de lege lata, se impune a se observa, contrar mențiunilor inserate în Decizia Curții Constituționale nr.24/2016, criticată de noi în doctrină, Codul român de procedură penală oferă cadrul legal și garanțiile necesare instanțelor ca la deliberare să poată analiza dacă se mai impune menținerea unui sechestru dispus de completul de judecată în vederea recuperării produsului infracțiunii și totodată, corolar al împrejurării că au fost citați terții în posesia/detenția cărora se aflau bunuri sechestrului în vederea confiscării speciale/confiscării extinse, în cadrul prevăzut de disp.art.366 alin.3 C.pr.pen., le-a fost asigurat dreptul la apărare, le-a fost acordată posibilitatea să ofere o explicație plauzibilă modalității în care au dobândit bunul vizat, cu respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil conținute în art. 6 par.1 la Convenția Europeană a drepturilor omului și a Primului protocol adițional la Convenție, nimic nu împietează instanța de apel să dispună sechestrul asigurător direct prin decizie definitivă.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






















982 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version