Recent, domnul Eugen Teodorovici, noul ministru de finanțe, a făcut următoarea declarație: „Nu exclud revenirea la impozitarea progresiva, daca are o logica. Nu se aplica daca nu este mai buna pentru români.”
În opinia mea, declarația domnului ministru este echilibrată. Din ea rezultă că impozitarea progresivă se va introduce numi după o atentă cântărire a avantajelor și dezavantajelor. Această abordare mi se pare corectă. Vom vedea la ce concluzie va ajunge, în cele din urmă, domnul ministru.
Intru și eu în această dezbatere pentru a arăta că, în viziunea mea, impozitarea progresivă nu este ceva necesar. Se poate trăi foarte bine și fără ea. Mai precis, se poate trăi mai bine fără ea. Pe baza unor fundamente referitoare la comportamentele umane, cred că impozitarea progresivă nu ajută ca inegalitățile existente în aria veniturilor personale să fie mai puțin în contradicție cu principiul al doilea al justiției enunțat de John Rawls, care spune că inegalitățile sociale și economice trebuie admise doar dacă aduc cele mai mari beneficii celor mai puțin avantajați (principiul diferenței). Cu toate acestea, nu sunt un adversar înverșunat al impozitării progresive, deși ea are la bază viziunea rawlsiană, în principiu egalitaristă, dacă facem abstaracție de principiul al doilea. Nu exclud ca vreodată în viitor, impozitarea progresivă să pară mai bună pentru români. Dar acel moment apare ca fiind foarte îndepărtat în timp și, așa cum s-a dovedit până în 2005, nu va aduce multe venituri în plus la buget.
Când fac această afirmație am în minte faptul că România este a doua cea mai săracă țară din Uniunea Europeană. În țara noastră sunt ceva mai puțin de 50 de mii de angajați cu salarii „mari” (definite ca depășind 10521 lei net pe lună, adică 2260 euro pe lună, în anul 2017). În medie, acești salariați câștigau 17853 lei net pe lună, adică 3836 euro pe lună, anul trecut. Cum să fie România bogată dacă doar o mică parte a salariaților au salarii „mari” după standardele locale? Având acest rezultat, introducerea impozitării progresive care să niveleze aproape socialist salariile ar trebui să fie ultima grijă a unor decidenți care doresc binele românilor. Dacă doresc binele românilor, decidenții ar trebui să fie preocupați de identificarea unor căi care să ducă într-un mod sustenabil la creșterea tuturor salariilor. Abia aceasta ar fi o viziune corectă, promițătoare și aducătoare de pace socială.
Ce ar aduce, în schimb, impozitarea progresivă pentru prosperitatea națiunii noastre acum? Nimic bun. Doar ar da, unor oameni mai puțin familiarizați cu economia de piață, senzația că „s-ar face dreptate”, ca să citez un prieten care imi explica de ce e bun impozitul progresiv. Dreptate pentru cine?
Cu o impozitare progresivă accentuată, îndreptarea salariilor de la noi către nivelurile celor din țările dezvoltate, cum aud că s-ar dori, ar fi atins într-un mod pervers: cele mai mari salarii nete de la noi vor scădea pentru a fi virtual egale cu cele mai mici salarii plătite în țările cu care ne place să ne comparăm.
Cred că ar fi bine să ne clarificăm: dacă vrem să intrăm în zona euro cât mai repede și cât mai înstăriți, ar trebui să creștem competitivitatea economiei noastre, adică să creștem productivitatea economiei noastre. Pentru asta este nevoie de noi tehnologii și de multă forță de muncă de calitate înaltă, iar aceasta din urmă nu poate fi obținută cu salarii mici. Doar cu salarii mari se produce eficient. De aceea aceste salarii au fost numite de unii economiști „salarii eficiente”. Acele salarii eficente nu se dau în mod arbitrar. Proprietarii și angajații nu stabilesc salarii mari pe criterii de prietenie. În sectorul privat, salariile (mari sau mici) sunt mai întâi produse odată cu producția competitivă de bunuri și servicii care le justifică. Asta înseamnă că acele salarii mari nu sunt ceva arbitrar sau vreun moft, ci ceva necesar pentru obținerea unor calificări înalte.
Dacă aceste salarii mari sunt necesare pentru a produce eficient, ce justificare există pentru a lua parte din ele prin impozitare la buget, unde se vor duce pe apa Sâmbetei, în loc să le lăsam acolo unde contribuie la creșterea productivității?
Fără salarii mari s-ar reduce creșterea economică și șomajul ar crește. Din această perspectivă, cu gândul la teoria rawlsiană, mă întreb: chiar „s-ar face dreptate”, cum spunea prietenul meu, dacă s-ar reduce, prin impozitare progresivă, salariile eficiente? Nu, nu s-ar face nicio dreptate, căci firmele ar trebui să crească nivelul salariilor brute, pentru a compensa reducerea introdusă de o eventuală impozitare progresivă a salariilor eficente, despre care am spus că sunt necesare, adică inevitabile. Ce ar apărea, în final? Ar apărea că s-au trecut la angajat contribuțiile sociale pentru a face loc, la nivelul firmelor, pentru salarii brute crescute pentru a compansa reducerile salariilor prin impozitarea progresivă. Dar poate că unele firme nu ar mai putea plăti acele salarii și ar reduce activitatea, creând șomaj. Incoerent , nu? Atunci mă întreb: ce „dreptate s-ar face” și pentru cine?
În loc să impozităm salariile mari din industriile competitive, mai bine ne-am abține să creștem iresponsabil salariile din sectorul bugetar. Da, o politică responsabilă de creștere a salariilor în sectorul public și a ajutoarelor sociale ar ajuta creșterea competitivității economiei, căci ar însemna o atitudine față de inflația salariilor și a prețurilor compatibilă cu cea din țările dezvoltate. Asta ne-ar permite ca, pe teremn lung, beneficiile intrării în zona euro să fie mai mari decât costurile.
Introducerea în discuția publică a temei reducerii salariilor mari prin impozitare progresivă deviază atenția de la tema constructivă referitoare la ce s-ar putea face astfel încât să devină posibil ca toți angajații să aibă salarii mai mari. Nu există decât o soluție: creșterea adecvată a productivității. Crearea condițiilor pentru ca această soluție să apară în măsura necesară ar trebui să fie tema reală, nu ciuntirea salariilor prin impozite. Dar de câte ori va dori să urmeze calea constructivă, clasa politică va descoperi că va trebui să înceapă prin a repara democrația noastră. Reparațiile vizează întărirea instituțiilor, inclusiv prin creșterea gradului de domnie a legii și a separației de facto a puterilor statului. De altfel, cred că aici s-a împotmolit clasa noastră politică în ultimii 28 de ani.
Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR. Opiniile sale nu reprezinta pozitia Bancii sau a redactiei
3
10
