Nu credeam să avem aşa mari dileme în privinţa definirii libertăţii de exprimare în UE, unde diferenţa public-privat ar trebui să fie clară, ca şi aceea dintre moralitate sau gust (chestiuni private sau de grup) şi interzicere prin lege (chestiune publică şi aplicabilă tuturor, prin mecanismele statului). Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare a jurnalistului în Franţa, ca şi în România, e limitată legal în anumite situaţii, iar când există transgresiuni te poţi adresa justiţiei, pe Codul Civil. Dacă o asemenea încălcare nu s-a produs în cazul Charlie Hebdo şi nimeni nu a mers cu vreo plângere în tribunal, devine complet irelevant dacă mie îmi plac sau nu cutare articol sau caricatură (personal, mai curând nu, e un pic adolescentin, bombastic şi pedagogic stilul ăsta de comentariu socio-politic francofon, în tradiţia Pif şi Tintin, care nu prea m-au atras de mic; prefer stilul superior de umor orientat spre idee, nu exhibiţie, gen The Spectator; sau, dacă vreţi, Dan Perjovschi).
Libertatea de exprimare e în acest caz un principiu care trebuie apărat fără rezerve, dar şi poate. El nu se subsumează gustului personal sau stilisticii, pentru că atunci deschidem o cutie a Pandorei şi vom constata că nu-l vom mai putea susţine niciodată, deoarece va fi totdeauna cineva ofensat estetic prin preajmă. Libertatea de a critica aspecte ale unor religii, chiar ireverenţios, e şi o garanţie contra unei puteri opresive, de orice natură ar fi ea. Iar când cineva ajunge să omoare în numele unei religii, chiar dacă e repudiat (cu jumătate de gură) de comunitate, este exact semnul că religia respectivă are aspecte ce trebuie urgent criticate în public.
Dacă ne împiedicăm la chestiuni ce păreau atât de limpezi, ce şanse avem să discutăm serios şi cu argumente cauzele tragediei de zilele astea? Nu vi se pare că e un mare pericol să ne împotmolim în falsa dispută dacă islamul este “în realitate, pe fond” o religie a păcii sau războiului care e inevitabil să producă asemenea patologii sociale, deci trebuie luate măsuri în consecinţă (care or fi alea?). Pe de-o parte avem limba de lemn pioasă a multi-culti, care, exersată mai mult în omiletică sau căutarea perpetuă de inamici prin debara, şi-a pierdut obişnuinţa dezbaterii cu sens; de cealaltă, o viziune a ciocnirii civilizaţiilor de bandă desenată, ca în autocolante cu Rahan, în care civilizaţii şi epoci complicate sunt reduse la o schemă de carton, pentru uzul diverşilor Moromeţi de berărie. Pe scurt, o pierdere de vreme şi o caricatură de provincialism intelectual.
M-a prins evenimentul la Bruxelles unde evident s-au stârnit inevitabile discuţii la botul calului, imediat după atentat, cu oameni mai mult sau mai puţin educaţi (de exemplu, mulţi din agenţii de pază prin instituţiile europene sunt tineri maghrebini, dacă aţi observat; iar singurele buticuri deschise după ora 7 seara, scăpate de sub apăsătorul papuc sindical, din care poţi să-ţi mai iei una-alta, sunt cele ţinute de pakistanezi). Problema nu-i dacă islamul e aşa şi pe dincolo; nu vom înţelege nimic dacă dăm citate din Coran sau Hadith – ori din cărţile sfinte ale altor religii, pline şi ele ba de chemări la pace veşnică, ba la epurarea necredincioşilor, într-un amalgam de contradicţii cu care ne-am învăţat să trăim. Deoarece un cuvânt dintr-o scriptură nu crează imediat şi determinist practică socială, deci nu acolo trebuie căutate neapărat cauzele violenţei.
De exemplu, jihadul militant n-a prea prins în comunităţile istorice ale musulmanilor din Europa, precum turcii balcanici (inclusiv ai noştri), tătarii sau albanezii kosovari, deşi ultimii ar fi avut destule ocazii să-l practice în disputa cu sârbii, nu? Nici bosniacii n-au apelat la terorism şi n-au îmbrăţişat Califatul, deşi acelaşi Coran îl citesc şi ei ca şi al-Baghdadi, iar asta în ciuda masivelor investiţii făcute de wahhabiţii saudiţi în Bosnia. Singurul efect vizibil la Sarajevo e că nişte fete de liceu au adoptat hijab, dar varianta trendy, multicoloră-şic, în mare parte din frondă adolescentină faţă de mamele şi bunicile lor, cetăţence iugoslave cât se poate de seculare (e drept, multe lucruri serioase pot ieşi în timp dintr-o frondă adolescentină, dar deocamdată nu s-a întâmplat). Invers, mulţi terorişti arabi din generaţia mai ofilită şi-or fi petrecut tinereţile alături de Arafat, în PLO, care era o organizaţie cât se poate de ne-islamică, ci mai curând una marxist-leninistă, incluzând şi palestinieni creştini şi fiind susţinută de URSS, deci nu în numele lui Allah puneau ei bombe.
Pe de altă parte, e un adevăr pe care numai un orbete multiculti îl poate nega că genul de terorism ilustrat zilele astea în Franţa e asociat azi cu lumea arabă, plus Pakistan-Afganistan (unde nu-s arabi). N-are rost să amestecăm în această ciorbă războaiele civile duse de IRA, ETA sau marxiştii rurali din America Latină, răfuieli locale pe împărţirea resurselor; nici cine ce făcea acum nu ştiu câte sute de ani, la cruciade. E vorba de faptul simplu că prin frecvenţă, aspiraţie globală şi amploare, adică impresia că nu există auto-limitare şi se trage pentru a obţine maxim pe pagube e tehnic posibil, fenomenul terorismului contemporan e asociat regiunilor şi societăţilor menţionate. (E de urmărit unde se va ajunge în India sau Birmania, cu pogromurile puse la cale de radicali hindu sau budişti, ultimii chiar călugări – iată ce confuz e peisajul cu religiile păcii şi războiului – fix contra minorităţilor musulmane; dar aici e încă doar conflict local pe resurse, nu jihad global).
Alte religii majore sunt şi ele ofensate adesea în valorile lor: a lua în băşcălie povestiri şi personaje biblice e monedă curentă în cultura occidentală. Ca să rămânem la caricaturi, vezi aici un caz citat zilele astea (onion) şi iată că cele patru grupuri vizate n-au răspuns violent. Şi nici musulmanii din alte părţi n-au reacţionat aşa violent şi nu prăsesc celule teroriste cu intensitatea cu care se întâmplă în zona fierbinte (deşi Nigeria vine tare din urmă). Or, exact aceste diferenţe sunt ceea ce trebuie explicat: ce este în neregulă cu lumea arabă de produce asemenea patologii, acasă şi în comunităţile de expatriaţi, de vreme ce nu poate fi vorba (doar) de Coran?
Pentru a răspunde, trebuie repetat că nici măcar în societăţile indicate grupările de războinici cu arma în mână nu sunt majoritare, vorbind strict după numărul de indivizi care iau parte la violenţe. Imensa majoritate a cetăţenilor nu pun bombe şi nu omoară pe nimeni. Asta e o observaţie corectă, dar inutilă, pentru că nu asta e problema. Problema e faptul că atmosfera generală de paranoia, victimizare permanentă şi neasumare a răspunderii pentru propria proastă guvernare, lipsă de dezvoltare şi brutalitate socială, este prevalentă în rândul publicului larg din aceste regiuni şi state. Uneori devine chiar ortodoxie în discursul public şi e îmbrăţişată nu doar de lideri religioşi, dar şi de cei politici seculari: tot ce e rău este pus conspiraţionist pe seama altora, străinilor, colonialismului, sioniştilor, cruciaţilor, etc.
Aceasta e atmosfera în care creşte generaţie după generaţie: una sufocantă, vindicativă, de auto-victimizare permanentă. Emigrarea indivizilor sau familiilor în Occident îi poate da chiar forme patologice, exacerbate atunci când oamenii ajung să se confrunte cu probleme de integrare sau necazuri mărunte. Rezultatul e că mulţi musulmani sunt de treabă la ei acasă şi n-ar comite atrocităţi, dar trăind în asemenea mediu le vine dificil să condamne fără rezerve în public extremiştii propriei religii, cu care poate nu sunt de acord în privat. O aburesc când e să se delimiteze, intră în disonanţă afectivă şi pun placa victimizării pe care şi-au însuşit-o de mici (dar…, cu toate acestea…)
Cu alte cuvinte, nu e nimic determinist în preceptele islamice ca să se fi ajuns aici, deoarece îndemnuri războinice asemănătoare au şi alte religii. Dar realitatea de fapt este că aici s-a ajuns, exact în aceste societăţi, printr-o combinaţie de conjuncturi istorice, date socio-culturale care ţin mai curând de dezvoltarea întârziată decât de religie, de alte tradiţii pre-islamice, etc. Aşa s-a creat ceea ce antropologii numesc model cultural real, diferit de modelul cultural ideal alal propriei societăţi: ultimul este norma, scrisă sau nu, pe care o îmbrăţişează teoretic toată lumea; primul este ceea ce face lumea în realitate, în mod regulat, iar asta poate să difere mult de modelul ideal (“fă ce face popa, nu ce spune popa”, cum ar veni). In acest caz modelul real are la bază o viziune asupra lumii frustrată şi vindicativă când vine vorba de politică şi raportarea la străin, în special la Occident, iar pentru acest model cultural al frustrării islamul este un décor ca oricare altul.
Antropologii ne învaţă, urmându-l pe Ralph Linton, de la care am împrumutat noţiunile de mai sus, că oamenii sunt făpuri complexe care nu se raportează la legi, seculare sau religioase, precum nişte roboţi care merg după un soft pre-instalat. Există norme care retoric sunt ţinute în mare cinste dar în practică sunt sistematic încălcate, iar încălcarea se face şi ea după reguli nescrise (informale) ca să fie acceptată de grup; şi invers, există comportamente interzise de legi superioare, dar tolerate pe scară largă în comunitate în anumite condiţii. Aşa se face că “religiile Cărţii” au o Tradiţie Mare – canonul scris – şi diverse Tradiţii Mici: tot felul de practici locale transmise mai curând folcloric, care nu se regăsesc în scriptură dar pe care lumea le percepe ca parte integrantă din corpul credinţei, deşi uneori ele sunt în contradicţie cu Tradiţia Mare (nici asta nu-i de la mine, ci tot de la un mare antropolog al religiilor, Robert Redfield).
De exemplu gândiţi-vă la toate obiceiurile de iarnă asociate cu Crăciunul, care sunt probabil pre-creştine şi ţin mai curând de viaţa agro-pastorală a ţăranilor europeni decât de evenimentele petrecute în Ţara Sfântă în vremea lui Isus. Sau, în anumite ţări musulmane, la practica mutilării genitale a fetelor, care n-are de a face cu Coranul, dar pe care localnicii o iau la pachet cu credinţa, drept parte integrantă a identităţii comunitare. Sau la celebra interdicţie de a reprezenta pe Profet, care apropo, nu apare în Coran, ci în Tradiţia Mică, şi chiar şi aşa a fost încălcată pe alocuri în arta persană sau otomană. Sau la multe exemple asemănătoare.
Indiferent cum au apărut, modelele culturale se auto-perpetuează prin simpla lor existenţă, deşi contrazic uneori flagrant preceptele oficiale, cum am văzut. In timp ele au generat patternuri de comportament acceptate pentru rezolvarea unor anume situaţii, au creat modele de rol (adică indivizi exemplari) sau asocieri culturale prestigioase. Cum se pot explica de exemplu diferenţele mari, cunoscute în rata sinuciderii între diverse popoare europene ce trăiesc în condiţii relativ similare (hai să mă refer doar la români, unde e mică, şi maghiari, unde rata e mare) din moment ce Tradiţia Mare a tuturor interzice expres siniciderea? Ei bine, prin aceea că având deja în jur exemple de indivizi pe care i-a cunoscut şi care şi-au rezolvat astfel o criză personală, cineva apelează mai repede la modelul cultural al sinuciderii decât un individ din altă comunitate, unde asta e ceva rar. Pur şi simplu, în primul caz cărarea e mai bătătorită iar faptul e mai probabil să se întâmple dacă există şi un halou romantic în jurul acestei soluţii, legat de prestigiul social al celor care au apelat la ea înainte (artişti, eroi, etc).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
