Minciuni și realități în cazul pensiilor din România

Stefan LiiceanuFoto: Arhiva personala

Patru minciuni folosite în campania la prezidențiale de către candidatul Victor Ponta

  • DREPTATE pentru pensionarii și bugetarii afectați de tăierile din 2010, prin reîntregirea salariilor și returnarea banilor reținuți ilegal;
  • Doar PONTA protejează PENSIILE!;
  • 5,4 milioane pensionari au primit pensii majorate în 2014;
  • Pensiile vor crește din nou în 2015.

După cum profesioniștii din domeniul marketing-ului știu prea bine, este surpinzător de ușor să atragi atenția oamenilor folosind mesaje cu propoziții scurte, dar îndrăznețe (punchy, cum spun americanii), cât mai generale în conținut și cu o tentă vădit pozitivă, chiar dacă acestea nu au neapărat o acoperire în realitate. Așa arată și mesajele de mai sus, în jurul cărora s-a focalizat campania electorală a premierului Ponta.

5,4 milioane pensionari reprezintă o mulțime de oameni, efectiv un sfert din populația României. Pensiile, pare-se, așa cum arată acum, sunt majorate de guvernul Ponta și vor fi și în viitor majorate tot de el. Subînțelegându-se: „Dacă mă veți vota”. Și cine zice „nu” la o creștere a veniturilor? Apoi ni se strecoară sub ochi și cuvintele „dreptate” (pe care am făcut-o și o voi face eu, Ponta) și „ilegalitate” (pe care au comis-o „ei”, adversarii cețoși ai opoziției, din mijlocul cărora se desprinde, tutelar, figura eternului cal de bătaie al PSD-ului, Traian Băsescu). În sfârșit, pe raftul minciunilor de campanie, apare și cuvântul magic „protecție”, deși nu este clar față de cine sau ce anume și-a asumat premierul responsabilitatea de a proteja pensiile. În orice caz, mănunchiul celor patru propoziții, frumos strânse în poleiala minciunii, combină împroșcarea adversarului cu promisiuni vagi, caracteristice partidelor de stânga atunci când se adresează cetățeanului care așteaptă cuminte „să i se dea ceva”. Totul reprezintă un exemplu de propagandă falacioasă, care o reîntâlnește prea bine pe cea de dinaintea referendumului pentru demiterea președintelui în 29 iulie 2012, când Bucureștiul a fost împânzit cu pancarte enorme din care se desprindea figura unui bătrân necăjit de 87 de ani, pe nume Constantin.  (Remarcați că așa, fără nume de familie, „Constantin” suntem „noi”, suntem tu și el și eu, suntem toți locuitorii satelor care am căzut victime „odiosului regim politic al lui Băsescu și Boc”.) Sub figura acestui chip care și-a pierdut expresia –  urcând spre noi din străfundurile cumplite ale istoriei românești, din mitul etern al țăranului împilat a cărui răbdare este pusă periodic la încercare –  scria: „VREAU DEMITEREA! Pentru că mi-a furat PENSIA!” (a se vedea poza de la finalul articolului).

Dar care este adevărul legat de pensii? Cât de corecte sunt afirmațiile premierului Victor Ponta și, mai ales, cât de realiste promisiunile lui față de populația vârstnică? Au fost pensiile „furate” ilegal de către guvernele de dinaintea USL? Au crescut pensiile în 2014 și urmează ele să crească? Ce pot spera cu adevărat pensionarii când li se promite, în 2015, o majorare a pensiei lor?  În rândurile care urmează voi încerca să răspund acestor întrebări cât mai obiectiv, recurgând la cifre și statistici îngropate în diversele site-uri guvernamentale, deseori prezentate într-un mod cât mai user-unfriendly cu putință.

Realitatea UNU
Avem prea puțini contribuabili pentru numărul de pensionari

Fapt pe care mulți dintre noi îl știm. Dar care este exact raportul? Și care sunt consecințele acestui raport? Și în ce direcție se merge? Și cum se poate remedia situația dramatică ce decurge de aici?

Pe baza datelor de la Casa Națională de Pensii Publice (CNPP), este corect să spunem că în România există în prezent aproximativ 5,4 milioane de pensionari în sistemul de pensii publice. 4,7 milioane dintre aceștia sunt beneficiari de pensii de asigurări sociale de stat, diferența de aproape 700 de mii până la cifra de 5,4 milioane fiind constituită din beneficiarii proveniți din fostul sistem de pensii al agricultorilor (aproximativ jumătate de milion de oameni în august 2014), precum și din veteranii de război și văduvele lor.

Din punct de vedere al fiscalității sistemului de pensii publice, cifra de 5,4 milioane în sine nu are mare relevanță decât dacă o comparăm cu numărul de salariați care contribuie la asigurările sociale plătind taxe. În anul 2013 erau 4,4 milioane de contribuabili față de 5,4 milioane de pensionari, adică existau 12 beneficiari de pensii pentru 10 contribuabili. Știți cât era această proporție în anul 1990? Raspus: 4 pensionari la 10 contribuabili (adică 3,6 milioane de pensionari față de 8,2 milioane de salariați). Cu alte cuvinte, în ultimul sfert de secol, populația încadrată în forța de muncă a scăzut cu 45% (un raport al Băncii Mondiale explică această scădere enormă prin trei factori: 1. Emigrarea. 2. Creșterea numărului de șomeri. 3. Creșterea sistematică a muncii la negru sau, cum spune Banca, munca „în economia informală”[1]). În contrast, numărul de pensionari a crescut cu 50%, de la 3,6 milioane la prezenta cifră de 5,4 milioane de oameni. Iată o realitate sumbră care nu este menționată în mesajul  premierului care „protejează pensiile.” Realitatea este că, dintr-un set de 25 de țări dezvoltate și din Europa de Est, raportul dintre numărul de pensionari și salariați este maxim în cazul României (media este de 6 pensionari per 10 salariați, iar la noi, dublu, adică 12, după cum spuneam mai sus) DEȘI raportul dintre numărul persoanelor între 15 și 64 de ani față de cei de peste 65 de ani este de 4.3 la noi în țară, aproape identic cu media celorlalte țări (4.2). Cu alte cuvinte, structura demografică din România este identică cu media acestor țări, dar raportul dintre salariați și pensionari este un dezastru (pentru detalii a se vedea tabelul de la finalul articolului). Până când nu se rezolvă această situație (și cu cât trece timpul ea se înrăutățește), va avea de suferit întreaga societatea românească – pensionarii nu vor putea primii beneficii mai mari, sau cel puțin nu sensibil mai mari, salariații vor fi taxați tot mai mult pentru pensiile celor vârstnici, iar cei care sunt activi în economia la negru nu vor putea să pretindă o pensie în viitor, nefiind contribuabili la sistemul de pensii, adică își vor trăi bătrânețea efectiv pe cont propriu.

Provocările fundamentale pe care le înfruntă sistemul de pensii publice nu sunt numai ale României (deși cum am văzut mai sus, noi ocupăm o poziție extremă). Această problemă a disproporției crescânde dintre contribuabili și beneficiarii de pensii publice izvorăște din dinamica demografică defavorabilă: sunt pur și simplu tot mai mulți pensionari, al căror număr crește datorită progreselor din medicină și a calității mai bune a vieții (ceva de lăudat pentru omenire), dar nu și un număr suficent de mare de tineri care să sporească efectivul forței de muncă și să susțină beneficiarii de pensii. Guvernele lasă de dorit prin faptul că nu au soluții pentru a opri scăderea masivă a ratei fertilității și că nu-i motivează îndeajuns pe tineri pentru a-și întemeia propria familie cu copii. Schimbarea în demografie este un fenomen social complex, unul care, din păcate, îl depășeste în mod obiectiv pe premierul Ponta cu promisiunile lui de protejare a pensiilor. Este vorba de schimbarea fundamentală a tradițiilor sociale, a valorilor, a opțiunilor în viață și a stilului de trai, așadar de o realitate pe care nici un candidat grăbit la președinție nu are interesul să o abordeze. E mult mai simplu să promiți pensii majorate acelui sfert de populație care s-a retras de pe piața de muncă. Dar de unde vin banii?

Pensia publică are un viitor incert… Până și ASF o spune limpede.

După cum am spus, problema structurală din sistemul public de pensii este o provocare pentru multe țări, nu doar România. O primă soluţie la această problemă, adoptată de tot mai multe state după anii 1990, comportă împletirea a trei aspecte: 1) creşterea contribuţiilor la sistemul de pensii a populaţiei active; 2) scăderea beneficiilor plătibile populaţiei pensionate; 3) creşterea vârstei de pensionare. Altfel spus, din contraplata forței lor de muncă, tinerii plătesc tot mai mult pentru populaţia de pensionari care creşte, dar care primeşte, la rândul ei, mai puţini bani pe persoană decât în trecut. În plus, aceşti tineri din prezent se vor pensiona mai târziu decât părinţii lor. Însă, până şi cu aceste demersuri, guvernele consideră, pe bună dreptate, că sistemul de pensii publice devine nesustenabil pe termen lung, lucru total omis din discuție în campania electorală a premierului, care accentuează doar nevoile prezente ale pensionarilor, dar nicidecum rezolvarea lor viitoare. Iar dacă pensionarilor li se promit pensii majorate, cum rămâne cu cei angrenați în muncă, cu cei activi? Lor ce li se promite? Evident, nu se poate spune public: lor le sunt rezervate taxe tot mai mari pentru contribuțiile la sistemul public de pensii și pensii mai mici când se retrag.  Un mesaj electoral corect ar fi fost: Pensii mai mari pentru cei 5,4 milioane de pensionari români, dar și măsuri concrete de susținere a familiilor tinerilor.”

O a doua soluţie pentru a rezolva problema pensiilor a fost crearea fondurilor de pensii private (la noi în țară începând din anul 2007), care de fapt transferă responsabilitatea siguranței financiare a vârstei a treia de la stat la individ. Pe scurt, în sistemul pensiilor private, cel care munceşte plăteşte regulat un procent din salariul său brut (uneori şi angajatorul contribuie la asta, în funcţie de natura contractului dintre el şi angajat) către o entitate privată care administrează acest capital prin investiţii pe termen lung pe piaţa de capital. Explicațiile oferite pe site-ul Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) cu privire la necesitatea implementării fondurilor de pensii private la noi în țară sunt cât se poate de clare și surprinzător de oneste: „Pensia de Stat nu va mai fi suficientă la vîrsta pensionării. De aceea, fiecare va trebui să economisească pentru propria bătrînețe” [2].  Nu pot să nu mă întreb ce efect ar avea posterul electoral al premierului care promite pensii mai mari cu această frază adăugată la final.

Realitatea DOI
Pensiile individuale nu au fost tăiate după criză, dar cheltuielile statului cu pensiile au tot scăzut față de PIB, și mai ales, sub guvernul Ponta

Partidele de stânga au accentuat mereu, și cu o insistență aproape mecanică, precum un aparat defect, că pensiile au fost tăiate după criză, că guvernul Boc și președintele Băsescu au furat pensionarii iar că românii n-au avut parte, după 1990, de o nedreptate socială mai mare.  Chiar recent, premierul Ponta, incitând la ură, a declarat: „Sunt mândru că în mandatul meu nu a tăiat nimeni nici un leu de la pensiile cuiva şi nu o să se mai întâmple niciodată lucrul acesta. Merg prin ţară să le spun pensionarilor că nimeni în ţara asta nu le va mai tăia vreodată vreo pensie, că în ţara asta e unul singur căruia o să-i tăiem pensia. Cum v-a tăiat el pensia vouă, aşa o să i-o tăiem şi noi lui” [3]. Înainte să tragem concluzii, să recapitulăm puțin istoria recentă a pensiilor în țara noastră.

La jumătatea anului 2010, după diverse consultări cu FMI, de la care România primește împrumuturi la dobânzi preferențiale pentru că nu este încă o țară care să se țină pe propriile picioare, guvernul Boc a propus măsuri de austeritate drastice, fiind clar că zilele de lapte și miere ale bulei financiare de dinainte de 2009 erau terminate. Măsurile principale vizau o reducere a salariilor bugetarilor și preoților cu 25%, o reducere cu 15% a „a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată”, eliminarea celui de-al 13-lea salariu pentru bugetari, și o creștere a cotei TVA de la 19% la 24%. Cu alte cuvinte, o reducere a cheltuielilor guvernului și o creștere de taxe. Aceste măsuri au fost motivate, în mod obiectiv, de faptul că guvernul avea cheltuieli prea mari față de venituri, astfel încât în anul 2009 deficitul bugetar ajunsese să crească față de Produsul Intern Brut (PIB) la 7.3% de la 0.6% în 2005.

Dar de ce s-a ajuns în 2009 la această situație? Există doua motive clare. În primul rând, pe fondul bulei financiare internaționale, economia României (ca și a altor țări) a crescut spectaculos. Astfel,  de la aproximativ 289 de miliarde lei în 2005 PIB-ul a ajuns la aproape 515 miliarde de lei în anul 2008, înregistrând o creștere de 78%! Cum era de așteptat, această expansiune economică remarcabilă a rezultat, printre altele, și în venituri la buget substanțial mai mari – mai precis, de la 91 de miliarde RON în 2005 la 166 de miliarde RON în 2008 (o creștere aproape perfect proporțională cu economia, de 83%).  În al doilea rând, pe acest fond de exuberanță și hubris, guvernul Tăriceanu (2005-2008) a ales să arunce cu banii publici în toate direcțiile și a majorat cheltuielile cu personalul bugetar și pensiile ca și cum prosperitatea urma să continue ad infinitum (un păcat în care au cazut mulți politicieni populiști în trecut). Concret, cheltuielile cu personalul din bugetul general consolidat al României au sărit de la 21.4 miliarde de lei în 2005 la 45.6 miliarde de lei trei ani mai târziu (o creștere de 114% – remarcați că este vorba de o creșetere de 1.5 ori mai mare decât creșterea economică, care a fost „doar” 78% în acea scurtă perioadă), iar cheltuielile cu asistența socială au crescut de la 27.4 miliarde RON la 54.2 miliarde RON (o creștere de 97%, iarăși mai mare decât creșterea economică – pentru detalii, a se vedea Graficul 1 de mai jos). Cu alte cuvinte, guvernul Tăriceanu a avut un episod de ceea ce americanii numesc spending spree, adică o perioadă de „cheltuială nesăbuită”, irațională și iresponsabilă, precum consumatorii posedați care intră într-un mall și pleacă cu mașina plină de cumpăraturi din care doar o mică parte sunt cu adevărat utile vieții, și asta indiferent de consecințele prezente și viitoare asupra portofelului. Dacă guvernul din anii 2005-2008 ar fi fost mai responsabil, ar fi cheltuit mai puțin pe salariile bugetarilor și asistență socială și ar fi putut reține veniturile suplimentare la buget sub formă de surplus, precum „banii albi pentru zile negre”. Oare nu ar fi prins bine niște bani puși deoparte odată ce a început criza? Este de remarcat în acest grafic și faptul că sumele de bani cheltuite cu personalul bugetar au crescut din anul 2011 la pas rapid și se aflau la finele lui 2013 la același nivel ca în 2009. Cu alte cuvinte, pentru sectorul bugetar, în ansamblu, criza a durat doar trei ani, ceea ce nu se poate spune despre multe firme din sectorul privat și despre persoane fizice. Ca de obicei, la noi sectorul bugetar este mereu prioritar.

Grafic 1: Cheltuielile guvernului cu personalul și deficitul bugetar, 2004 – 2013


Sursă: Ministerul Finanțelor Publice(MFP), Institutul Național de Statistică (INS).

Din fericire pentru pensionari, în luna iunie 2010, Curtea Constituțională a României a declarat reducerea pensiilor cu 15% ca fiind neconstituțională. În acest simplu sens, atât lui Constantin cât și altor pensionari NU le-au fost reduse pensiile, NU le-au fost furate pensiile, cum susține Victor Ponta și aparatul lui de propagandă electorală. A existat intenția de a fi reduse pensiile, corect, însă rezultatul final a fost că pensiile au fost doar înghețate, nu diminuate. A trata o intenție ca și cum ar fi o realitate este un mod de a induce în eroare. Nu poți să faci acest raționament: „Ați avut intenția la un moment dat de a reduce pensiile cu 15%. Deci le-ați redus.” Așadar, propaganda PSD că pensiile au fost furate este un fals absolut.

Putem constata această realitate deopotrivă în statisticile oficiale. Graficul 2 de mai jos ilustrează pe de o parte cheltuiala totală trimestrială pe pensii ale guvernului României (cheltuieli defalcate în pensii de stat, pensii pentru agricultori și pensii pentru veterani) și, pe de altă parte, raportul dintre această cheltuială și PIB. La prima vedere observăm că: 1) aceste cheltuieli au crescut mereu, invalidând ideea că pensiile au fost tăiate sau furate; 2) această creștere nu a fost deloc uniformă în timp. Între anii 2001 și 2007, cheltuielile cu pensiile au crescut la pas constant (o creștere medie trimestrială medie de 5%), apoi, sub guvernul Tăriceanu, acestea au urmat două salturi spectaculoase, la finalul lui 2007 și începtul lui 2008 (42%) și la finalul fatidicului an 2008 (21%), când criza financiară mondială s-a dezlănțuit. Între trimestrul I al anului 2009 și trimestrul II 2014, cheltuielile cu pensiile au fost foarte puțin schimbate, fiind în medie 11.6 miliarde lei pe trimestru. Raportul cheltuielilor cu pensiile față de PIB este însă și mai interesant (linia neagră din grafic). Putem observa că între anii 2001 și jumătatea lui 2007, raportul cheltuieli – pensii publice/PIB era în jur de 6%, apoi, în doar doi ani, acesta a crescut rapid până la maximul de 8.9% atins în TI 2009. Din acel punct în timp, cheltuielile cu pensiile publice față de PIB au scăzut continuu, până la 7.6% în trimestrul doi al acestui an, cu toate că guvernul Ponta s-a lăudat că majorează pensiile și că rectifică marea nedreptate socială săvârșită de guvernul Boc.

Grafic 2: Evoluția cheltuielilor guvernului cu pensiile publice, 2001 – 2014


Sursă: Casa Națională de Pensii Publice (CNPP), Institutul Național de Statistică (INS), calcule autor.

Notă: cheltuielile de pensii sunt totaluri trimestriale exprimate în miliarde RON.

Putem să ne punem întrebarea firească dacă la noi în țară raportul dintre cheltuielile cu pensiile și PIB este mare, mic sau normal.  Conform datelor de la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) comparabile din anul 2009, raportul arată astfel  în funcție de țară: Suedia 6.3%, Norvegia 5.4%, SUA 6.8%, Anglia 6.2%, Canada 4.5%, Germania 11.3%, Italia 15.4%, Franța 13.7%, Portugalia 12.3%, Finlanda 10%, Cehia 8.3%. Cu prezenta valoare de 7.6%, România pare a fi la medie. Însă ce contează mai mult decât acest indicator statistic este puterea de cumpărare a pensiei individuale, care, la noi, este cu mult mai scăzută decât în alte state dezvoltate.

Realitatea TREI

Pensia medie reală este prea mică și este „înghețată” de peste cinci ani

Guvernul Ponta s-a lăudat că majorează pensiile. Aceasta chiar s-a întâmplat, de două ori, nu o dată, în ultimii doi ani. Astfel, conform CNPP, valoarea punctului de pensie a crescut de la 733 RON la 762 RON în februarie 2013, și de la 762 RON la 791 RON în ianuarie 2014, ambele reprezentând majorări de 4%. Însă aceste majorări nu sunt nicidecum aportul premierului, ci rezultatul unei legi intrată în vigoare în ianuarie 2011 conform căreia pensiile sunt indexate anual cu 100% din rata inflației, la care se adaugă 50% din creșterea reală a câștigului salarial mediu brut. Acest tip de lege, deși nu exact în această formulă, există în orice țară civilizată, guvernele urmărind să asigure celor pensionați o putere de cumpărare constantă. Așadar, când premierul Ponta le susură la ureche pensionarilor că pensiile lor au fost majorate anul acesta, că vor fi majorate și la anul, el nu face decât să-și asume meritul unei legi care n-are nici o legătură cu guvernarea sa. Este ca și cum un lobby boy de la un hotel, venind să ne ajute la bagaje, se laudă apoi peste tot că ne-a cărat valiza cu mare amabilitate. Serviciul acesta este inclus în plata hotelului, după cum și indexarea pensiilor este un serviciu normal și de așteptat din partea guvernelor pentru cetățenii vârstnici. Dacă premierul ar fi adoptat măsuri economice care să ducă la o creștere solidă pe urma căreia și-ar fi permis o majorare semnificativ peste rata inflației, atunci aceasta ar fi fost o situație cu totul diferită și demnă de laudă.

Sursă: CNPP, INS, calcule autor; unitate=RON.

Din păcate însă, în realitate nici aceste două majorări nu sunt de mare ajutor pensionarilor pentru că: 1) pensiile rămân jalnic de mici (780 RON în medie pentru cele trei clase de pensionari din sistemul public) și 2) cu tot cu indexarea la inflație, pensia medie reală a fost efectiv „înghețată” de peste cinci ani. Guvernul curent este foarte iubitor de procente, nu de cifre absolute. O creștere de 4% să zicem pe un venit de 10 mii RON este una (400 de lei), și o creștere de 4% pe valoarea punctului de pensie curentă de 791 RON este cu totul alta (nici 32 de lei). Ambele sunt o „creștere”, dar cu rezultate incomparabile! Și asta mai ales când costul vieții de bază (alimente și energie) crește nestăvilit. Ce diferență reală în calitatea vieții unui pensionar aduce infima sumă de 32 de lei? Da, pensiile au fost majorate cu „generosul” procent de 4%, însă, să fim serioși, în bani absoluți această creștere este nesemnificativă.  În Graficul 3 de mai sus, putem vedea evoluția pensiei medii nominale și a valorii punctului de pensie (grafic stânga), și pensia medie reală, adică ajustată la rata inflației (grafic dreapta). Este lesne de observat că din anul 2001 pensia medie nominală a crescut MEREU, neavând loc nici un fel de tăiere sau „furt” de pensii. Și este la fel de limpede că, cu toate aceste majorări aduse pensiilor ici și colo, din anul 2009 pensia medie reală este neschimbată, pe fondul unei inflații a prețurilor bunurilor și serviciilor de consum cumulativă de 24%.

.
În concluzie

Din datele prezentate mai sus rezultă că discursul premierului cu privire la pensii – de la afirmația că au fost furate sau tăiate și până la promisiunea de a le „proteja” – nu este altceva decât butaforie. Evident, aparatul de publicitate și marketing al candidatului Ponta știe asta prea bine, după cum știe că omul de rând, cu atât mai puțin pensionarul tipic sau „Constantin” al nostru, nu are nici timp, nici înclinația și nici abilitatea de a căuta informații pe tema pensiilor, pentru a afla ce s-a-ntâmplat cu-adevărat cu pensia lui.