Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Marea, mult dorita "liniste": de la Ion Iliescu la Ponta si Iohannis

de Alexandru Lazescu     Contributors.ro
Vineri, 17 octombrie 2014, 14:54 Actualitate | Opinii


Alexandru Lazescu
Foto: Arhiva personala

În contextul politic autohton actual ideea că un președinte calm, echilibrat, mediator, ca la carte, se poate opune cu succes “restaurației” generalizate fără a tulbura excesiv apele pe scena politică românească este o pură fantezie

O butadă bine verificată în practică sună cam așa: “Ai grijă ce îți dorești! S-ar putea să ți se întîmple”. Or, în momentul de față o bună parte dintre români par să-și dorescă liniște, multă liniște. Ceva binevenit după cei zece ani de agitație și dezbinare din perioada regimului Băsescu. Cel puțin asta par să creadă strategii de campanie ai premierului. La fel ca în 1992, atunci cînd Ion Iliescu a cîștigat cu sloganul “Un președinte pentru liniștea noastră”. Dar nu doar echipa lui Victor Ponta, care ne îndeamnă la o “mare unire a românilor” (de la Mazăra, Duicu, Oprișan, Gâdea și Ciuvică pînă la Pleșu, Liiceanu sau Cărtărescu?), vede lucrurile în acest fel. Cea a celui care este, cel puțin pe hîrtie, principalul său contracandidat, Klaus Iohannis, ne promite “O Românie a lucrului bine făcut” serios, în liniște, fără scandal. Aproape ca în Elveția, Austria sau Germania. Cît se poate de tentant, nu-i așa!? Să-ți dorești o perioadă post-Băsescu liniștită pare ceva natural. Mai toată lumea, poporul, parlamentarii și senatorii, miniștrii, baronii, a cam obosit, s-a săturat. Chiar și DNA-ul, cred unii, trebuie să fi cam ostenit după agitația din ultimii ani și mai ales din ultimele luni așa că o perioadă mai lungă de vacanță nu i-ar strica deloc.

Sigur, perspectivele celor două tabere sunt totuși diferite. De pildă, sprijinitorii lui Victor Ponta își doresc o revenire la perioada Adrian Năstase. Din acest punct de vedere există destule elemente comune cu momentul electoral din anul 2000. De aceea e util să rememorăm evenimentele importante care au marcat România în ultimii 25 de ani. După alegerile din 1992 Ion Iliescu a instalat guvernul Văcăroiu. A urmat o perioadă cenușie de patru ani în care în România a fost literalmente campioana anti-reformei în Europa de Est în timp ce Polonia, Cehia sau Ungaria se dezvoltau accelerat atrăgînd investiții străine masive. În 1996, la schimbarea puterii, economia era în haos, secătuită de subvențiile masive necesare pentru a ține în viață o industrie de stat neperformantă, iar rezervele valutare ale țării ajunseseră la cote critice. Guvernul condus de Victor Ciorbea, care astăzi a ajuns, regretabil. un fel de băiat de mingi al actualei puteri, nu a fost nici pe departe o lumină. A făcut multe greșeli, a promovat oameni care nu aveau habar cum să conducă chiar și o mică afacere darămite un minister. Dar a luat totuși, sub presiunea realităților interne dar și aceea a organismelor internaționale, în principal FMI, o serie de măsuri radicale dureroase, nepopulare, dar absolut necesare. Pe acest teren desțelenit, relativ “curățat” în plan economic, a venit la putere Adrian Năstase care a beneficiat de măsurile anterioare fără pasivul costurilor.

La fel s-a întîmplat și în 2012 cînd PSD a preluat puterea după ce Traian Băsescu și guvernul Boc evitaseră, cu prețul unor decizii extrem de nepopulare, colapsul economic total prin care a trecut o țară ca Grecia ceea ce i-a permis să aibă la îndemînă un excelent țap ispășitor (celebra tăiere a salariilor cu 25 de procente). Abordarea Băsescu – Boc de atunci a fost fundamental una de criză, dincolo de orice încărcătură ideologică. Dovadă că PASOK, echivalentul PSD din Grecia, un partid cu structuri extrem de solide și extinse, nu a fost în stare să gestioneze criza și ca urmare practic s-a prăbușit politic din această cauză. Așa că ideea că USL ar fi gestionat mai bine lucrurile în 2011 este curată ficțiune: fie ar fi luat aceleași măsuri nepopulare ca guvernul Boc fie am fi asistat la o prăbușire economică completă ca în Grecia, cu observația că nu am fi beneficiat de sprijinul masiv al Europei Occidentale speriată în cazul Atenei de un un iminent colaps al zonei Euro.

În acest punct merită făcută o observație importantă. De regulă în trecut aveam de ales între o putere mai competentă dar mai coruptă, mai puțin transparentă, cu tendințe autoritariste și o alternativă evident mai dezirabilă din punct de vedere democratic dar cu o capacitate de guvernare inferioară. Alternativa nu era nici ea lipsită de probleme. Exista și acolo corupție la nivel individual dar fenomenul nu avea nici pe departe amploarea rețelele consolidate clientelare pesediste bine înșurubate în vîrful statului. Cu alte cuvinte aveam de decis între primatul valorilor democratice și eficiența în guvernare. Ei bine, iată că din 2012 încoace avem o situație nouă. Spre deosebire de guvernul Adrian Năstase, considerat corupt, autoritar dar competent, cel condus de Victor Ponta combină incompetența, corupția extinsă și derapajele autoritariste. Faptul că acest lucru nu se reflectă în plan electoral se datorează extraordinarei campanii de intoxicare mediatică condusă pe canale precum Antena 3 sau România TV, fragmentării din spațiul opoziției, absenței unor lideri de forță din această zonă și sentimentului generalizat de neîncredere din societate în privința clasei politice în ansamblu, ceea ce afectează în principal opoziția care are un electorat mai sofisticat.

Asta face ca actuala opoziție să fie divizată, avînd așteptări foarte diferite de la tipul de președinte pe care și-l dorește. În mod paradoxal “linia radicală băsistă” e mai degrabă reprezentată de Monica Macovei decît de Elena Udrea pe care Traian Băsescu o sprijină explicit. E drept, organizații PDL mai ales din Ardeal datorită și sprijinului lui Emil Boc ar putea vota cu Elena Udrea. Dar nucleul dur tradițional pro-Băsescu din zona urbană se va orienta cu siguranță cu predilecție către Monica Macovei. De partea cealaltă, sunt sprijinitorii lui Iohannis. Unii o fac din calcul pragmatic considerînd, fără a fi entuziasmați în nici un fel de candidatul ACL, că prioritar trebuie să fie obiectivul înfrîngerii lui Ponta și că din acest punct de vedere Iohannis este singurul candidat cu șanse. Între cele două tabere cu rădăcini “băsiste” s-a stîrnit o polemică intensă, lucru care se poate vedea și din interesul enorm din jurul unui articol (“Marea coaliție anti-Iohannis”) publicat de Andrei Cornea în Revista “22″ urmat de o replică a lui Adrian Papahagi și o contra-replică a autorului.

Într-un comentariu postat pe un text semnat de Vladimir Tismăneanu cineva remarca că “în fapt, sprijinitorii Monicăi Macovei și cei ai lui Klaus Iohannis, susțin aceleași idei (stat de drept, democrație, justiție liberă). E doar parțial adevărat. O parte dintre votanții lui Iohannis, în principal cei liberali, nu sunt cine știe ce preocupați de astfel de lucruri. Dar afirmația este corectă dacă ne referim la segmentul cu simpatii “băsiste” care este în momentul de față evident divizat. Punctul de divergență dintre cele două tabere ține de încrederea/neîncrederea în dorința reală a lui Klaus Iohannis de a apăra valorile pe care și unii și alții le consideră importante. Deși nu sunt motive să-l suspectăm pe candidatul ACL că ar vrea să “demoleze” statul de drept cei care o susțin pe Monica Macovei au serioase temeri că el va dori să se bată cu adevărat cu cei care vor să o facă.

O parte din tabăra pro-Iohannis își imaginează un fel de peisaj politic ideal în care lucrurile bune din ultimul deceniu, în principal independența justiției și consolidarea statului de drept pe plan intern și ancorarea fermă în blocul occidental, partenariatul strategic cu America, pe plan extern vor rămîne în picioare dar nu vom mai avea parte în același timp de tensiunile, retorica contondentă, ruptura politică care au caracterizat “regimul Băsescu”. Deci, paradoxal, atît sprijinitorii lui Ponta cît și cea mai mare parte dintre cei ai lui Iohannis își doresc o “debăsificare”. Iar unii dintre aceștia din urmă chiar cred că putem avea la pachet și o relativă liniște dar și prezervarea cîștigurilor esențiale obținute în ultimii ani în materie stat de drept și a ancorării ferme în tabăra occidentală pe plan extern. Dar e realist să credem așa ceva? E posibil? Răspunsul la această întrebare este important pentru toți cei care consideră aceste lucruri esențiale pentru viitorul țării și creionează în bună măsură tipul de candidat prezidențial pe care și-l dorește fiecare. Ceea ce se reduce în fapt la o opțiune pentru Monica Macovei sau una pentru Klaus Iohannis.

Ei bine, chiar și o analiză preliminară sumară ne conduce către un răspuns negativ. E suficient să ne uităm în jurul nostru. Panourile, bannerele, afișele cu Victor Ponta (sunt măcar 2-3 în fiecare sat și cu zecile în orașe și pe fiecare drum național sau județean, avalanșa de reclame din presă, de pe Internet, clipurile electorale domină copleșitor electoral românesc. La mare distanță se plasează Klaus Iohannis iar ceilalți aproape că nu există. Cam asta este și realitatea politică autohtonă. PSD controlează în proporție covîrșitoare administrația locală și centrală, regiile autonome, instituțiile de reglementare și control, cam tot ce mișcă în țară. De la Federația Română de Fotbal la Academia Română. Plus Parlamentul. Or, această enormă falangă de partid dorește în mod imperativ lichidarea sau “realinierea politică” a acelor structuri, în principal DNA, DIICOT, Înalta Curte, ANI care cu sprijinul SRI i-au făcut existența un coșmar în ultimii ani. Prin varii mijloace. Mai brutal, prin operarea unor schimbări în funcții cheie, sau mai “soft”, prin modificări de ordin legislativ despre care politicieni ca Eugen Nicolicea sau Șerban Nicoale ne vor explica, ca de obicei, că nu afectează cu nimic bunul mers al sistemului de justiție. Își imaginează cineva că “greii” pesediști, de la Ilie Sârbu și Ecaterina Andronescu pînă la Viorel Hrebenciuc, Dan Nica și Radu Mazăre vor accepta după 16 noiembrie ca aventura lor riscantă în justiție să-și urmeze cursul, în “liniște”, cu un deznodămînt potențial ca acelea ale lui Dan Voiculescu și Adrian Năstase?

Așa că un președinte, altul decît Victor Ponta, odată ajuns la Palatul Cotroceni va avea de ales: fie va ceda în fața presiunilor, între care multe vor veni chiar din interiorul propriului său grup politic, fie va decide să se bată, ca și Traian Băsescu, cu parlamentarii, cu mass media ostilă, cu toate grupurile de interese afectate. Or, asta înseamnă mult zgomot public, tensiuni politice inerente și mai ales un mare disconfort personal pentru noul șef de stat. Mai mult decît atît, asistăm la un joc pe muchie de cuțit. Mulți se întreabă de ce DNA scoate acum, în campanie, dosare atît de “grele” pe bandă rulantă. Circulă, evident, și acuze privind o încercare de influențare a rezultatului alegerilor. Însă explicația pare să fie cu totul alta. Mai ales că impactul electoral nu va fi foarte probabil unul major. Deschizînd formal anchetele penale de care vorbim, cu multă mediatizare, DNA pare mai degrabă să dorească să împiedice ca toate aceste dosare majore să fie ascunse în sertare după 16 noiembrie. E o cursă contra cronometru iar faptul că toate aceste lucruri se petrec în plină campanie prezidențială limitează masiv capacitatea actualei puteri de a reacționa. Însă cum vor arăta lucrurile după 16 noiembrie?

La miza care este în joc și la nivelul actorilor politici implicați direct nu putem exclude reacții radicale. Oricît de costisitoare ar fi acestea în plan internațional. Modificări de legislație, schimbări la vîrful DNA și Înaltei Curți (la CSM lucrurile sunt în mare deja rezolvate!), lichidarea principalelor canale media critice (în situația economică actuală din spațiul mass media presiuni financiare și controale de tot felul pot fi extrem de eficiente). Asta înseamnă că ne putem aștepta ca spre deosebire de situațiile din trecut să asistăm la o rejectare explicită a eventualelor critici occidentale și la o reorientare fără rezerve pe plan extern către China și Rusia ca soluții de a para presiunile venite din Vest. Modelul de comportament al Ungariei vecine ne dovedește că acest lucru este perfect posibil. Or, în acest context incendiar e esențial să știm ce va face noul președinte. Va asista pasiv la acest gen de derapaje interne și externe sau va decide, indiferent de riscuri, să se opună cu toate mijloacele pe care le are la îndemînă: pîrghii instituționale sau declarații publice.

E limpede că e o pură fantezie ideea că un președinte calm, echilibrat, mediator, ca la carte, se poate opune cu succes “restaurației” generalizate. Sigur că stilul poate fi diferit de cel adoptat de Traian Băsescu. Mai puțin contondent. Dar e vorba de chestiuni de nuanță. Pe fond agitația politică, atacurile mediatice abjecte și presiunile vor fi la fel de mari. De aceea, afirmații precum cele făcute recent de Iohannis la B1TV (dacă vor exista derapaje majore ale puterii el nu va ieși să le atace public – o aluzie transparentă la Traian Băsescu, ci se așteaptă ca acestea să fie dezbătute și tranșate în Parlament!?) ar trebui totuși să-i descumpănească pe cei care văd în alegerea sa garanția că valorile în care cred vor fi apărate. Fie dl Iohannis e naiv de-a dreptul, lucru totuși greu de crezut, fie ne transmite, poate mai limpede decît și-ar fi dorit, că e puțin dispus să-și riște poziția de președinte și confortul personal în bătălii dure și riscante cu establishmentul politic, cu grupurile de interese influente și cu canalele mediatice controlate de acestea.


Citeste intreag articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2186 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by