În ciuda a ceea ce au spus scepticii, protestele din Piața Universității din luna septembrie 2013 pentru Roșia Montană au marcat deja un moment cheie al istoriei recente post-decembriste. Așa cum am mai spus și în articolul meu precedent aceste proteste sunt un punct de referință pentru evoluția viitoare a României, din mai multe puncte de vedere, pe care voi încerca să le detaliez mai jos, pornind de la ceea ce a fost inițial protestul, ajungând la ceea ce a devenit pe parcurs.
1.Începutul.
S-a pus deseori întrebarea de ce acum și nu mai demult, de ce nu vara 2012 când puterea USL a preluat statul încălcând mai multe norme de drept, așa cum continuă să o facă și acum?! De ce Roșia Montană și nu statul de drept, câinii comunitari, abuzurile lui Oprescu, distrugerea patrimoniului etc.? Unii spun că este vorba de agenda stângistă, liberal progresistă mondială finanțată de Soros sau de alții, de incoerența sau lipsa de discernământ a oamenilor, sensibili la apelul unor cauze ecologiste care nu au un impact direct și imediat asupra vieților lor, dar deloc receptivi la preluarea pârghiilor statului de către o putere coruptă, anihilarea justiției și a mecanismelor ei de funcționare (magistrații – procuratura, judecătorii; legea), coruperea mass-mediei și a politicului. Sunt argumente pertinente, însă scapă din vedere structura de generare a acestor proteste: cum am mai spus, revolta din septembrie din Piața Universității a fost declanșată de oameni tineri activi în media socială, cărora li s-au alăturat ulterior toate categoriile de vârstă. Acest protest bucureștean pentru sprijinirea comunității din Roșia Montană împotriva companiei RMGC care dorește exproprierea terenurilor și exploatarea cu cianuri a unui perimentru care cuprinde patru munți – extins și în alte orașe din țară și din lume – vine în contextul unor proteste globale cu cauze la fel de minore, aparent, sau superficiale, la prima vedere. Cel mai relevant este protestul din piața Taksim din Istanbul din vara acestui an, care a fost generat de decizia guvernului turc de a distruge un parc pentru construcția unui enorm mall considerat inutil de către cetățenii turci. Ecologism subțire, se va spune din nou. Dincolo de aparența ecologista, sunt cauze mai profunde, cea mai importantă fiind aceea a revoltei împotriva unui anumit tip de guvernare: acel tip de guvernare care subscrie unor interese particulare deseori pernicioase interesul național, peste voința cetățenilor. Mai precis, voința cetățenilor în astfel de decizii luate de guvern este nulă, nu există, nu interesează. De aici pornește totul; dacă acest tip de trezire a fost declanșat prin fonduri de creștere a atenției (raising awareness) către astfel de probleme de către organizații neguvernamentale nu mai este relevant, în ultimă instanță, pentru că revolta împotriva acestui pattern de guvernare este aproape universală, toți cei care doresc o guvernare reprezentativă pentru cetățeni, reacționează, iar acest lucru s-a văzut și în Piața Universității în septembrie 2013, când a apărut și în România un nou civism și un nou activism, care va rămâne, în ciuda scepticilor. Aici este schimbarea de paradigmă necesară în România; acești tineri – urâți, frumoși, deștepți, proști, educați, ignoranți, altruiști, narcisiști –vor mai ieși, iar relevanța lor nu va ține deloc de felul în care arată, ci de ideile lor. Partea frumoasă cu ideile este că se propagă rapid și intră în capete, de aceea repet ce am mai spus: calitatea și perenitatea ideilor din această perioadă va da profilul României de mâine.
2.Desfășurarea
Desfășurarea revoltei din septembrie a generat multe dezbateri cu privire la cauzele posibile, evoluțiile, intrigile, participanții, liderii informali sau ne-informali ai Pieței Universității, care continuă și în momentul de față. E o revoltă care intră în octombrie mai slăbită, mai plictisită, mai divizată, dar totuși continuă. Dacă va ajunge în iarnă, sau în ianuarie 2014 marcând simbolic căderea a încă unui guvern, după ce în ianuarie 2o12 a declanșat moțiunea de cenzură care a pus capăt guvernului Ungureanu după numai câteva luni, vom vedea. Pe umerii prim-ministrului Victor Ponta se adună în timpul ăsta multe poveri: 1). sprijinul fățiș acordat companiei RMGC pentru exploatarea de la Roșia Montană, pe filiera prietenului și colegului Dan Șova, cel mai puternic lobby-ist al acestei campanii, deși Victor Ponta a declarat deseori că este împotriva exploatării (nu are rost însă să intăm în ițele mitomaniei, sunt aspecte ce țin de expertiza profiler-ilor psihologici); 2). declarațiile iresponsabile de sprijin în favoarea unui învinuit într-un dosar penal, Liviu Dragnea, în același timp cu atacurile nervoase la adresa procurorilor Direcției Naționale Anticorupție – într-o democrație serioasă, politicienii nu se referă niciodată la magistrați, fie procurori, fie judecători, pentru că nu întâmplător există un principiu de drept fundamental numit separația puterilor în stat (dealtfel, cei care nu sunt interesați de politică, pot avea un indiciu infailibil pentu a se orienta în alegerile electorale doar făcând o evaluare a aplicației practice a acestui principiu); 3). Imaginea externă deplorabilă prin lipsa considerabilă de credibilitate la adresa României, în urma scandalurilor de plagiat și a intervențiilor brutale în justiție; 4) mai nou, vechile acuzații cu privire la moartea procurorului Panait revin în atenție. În ciuda acestor poveri și acuze grele, numele lui Victor Ponta este vehiculat ca prezidențiabil în alegerile de anul viitor. E adevărat că avem sânge latin și că italienii l-au ales ani la rând pe Berlusconi, un politician venal cu dosare penale, dar cred că românii sunt mai puțin latini decât italienii și nu vor face aceeași eroare. Protestele din această toamnă sunt un argument în acest sens.
Desfășurarea de până acum a protestelor a lăsat mulți observatori nedumeriți. Li se reproșează protestatarilor plimbările prin cartiere și leadership-ul problematic. Înainte de a puncta criticile pertinente, să marcăm faptul că toate protestele globale de tip occupy, ale căror metode le-a împrumutat și protestul Roșia Montană, asumat nu au lideri; cauza nu este aceea a lipsei de asumare a responsabilității, pierderea în anonimat (deși aici este o componentă importantă despre care s-a scris mult și este adevărat că acest tip de mișcări de masă valorizează mai mult egalitatea și fraternitatea decât libertatea, iar aspirația către egalitate este înțeleasă ca uniformitate și anonimitate, ceea ce nu este nicidecum un aliat al democrației, dimpotrivă un adversar insidios, e calea lină către tiranie, căci un lider mesianic și lipsit de scrupule abia așteaptă o masă de anonimi uniformizați pe care să o preia; doar libertatea individuală și autonomia de gândire – incluzând aici mult detestatul spirit critic – garantează și egalitatea reală, cea a drepturilor și obligaților, a accesului la justiție și a unui tratament non-discriminatoriu și, de asemenea, libertatea de exprimare), ci a opoziției la leadership-ul actualei clase de guvernanți. În contextul românesc, apariția liderilor înseamnă implicit apariția suspiciunilor, lapidarea în spațiul public, cu sau fără dovezi, distrugerea vieții private a celor considerați lideri. Nu trăim, din păcate, într-o societate care să ia o distanță critică față de propriile idiosincrazii până la momentul în care dovezile sunt irefutabile. Un om de bună credință poate fi distrus cu o ușurință de neimaginat în spațiul public, în timp ce ticălosul fără scrupule scapă neatins, totul depinde doar de cine stabilește ținta (mass-media coruptă sau afiliată unor interese, agende obscure, oameni dubioși etc.).
Ce a rămas
Plimbările de duminică prin cartiere cu scopul de constitui masă critică pentru asediul guvernului Ponta continuă, în ciuda oboselii, vremii și plictisului, cei care țin în mână mobilizarea acestui protest au voința de a continua. Oamenii, deși nu mai sunt 20.000, ies câteva mii. Numărul lor va crește dacă guvernul Ponta continuă cu derapajele și scandalurile de corupție care nu lipsesc zilnic.
Ceea ce nimeni nu se aștepta, deși eu am anticipat în articolul precedent, este și un efect de ricoșeu: protestatarii, cel puțin cei informați, au preluat și încep să conștientizeze tema fundamentală pentru România care este justiția și apărarea cu orice preț a funcționării ei. Chiar și cei mai narcisiști dintre protestatari, cei fără idei proprii, amețiți de propria importanță ca alternativă la vidul interior, vor prelua, până la urmă, ideile celorlalți, ca de obicei. Evenimentul de duminica trecută care a generat un mic scandal legat de refuzul unora de a participa la mitingul din fața sediului DNA (Direcția Națională Anticorupție, fost PNA – Parchetul Național Anticorupție, înființat în 2005/2006 prin eforturile sistematice ale Monicăi Macovei, cu sprijinul guvernului Boc și al lui Traian Băsescu, în contextul unei opoziții inimaginabile a celor care se repliază astăzi, când au găsit terenul propice în urma victoriei asupra statului cu 70% voturi, dintre care nu știm acum câte fraudate, dat fiind scandalul fraudei electorale la referendum), a separat apele și lucrurile devin un pic mai clare: tot ceea ce se întâmplă acum în România la nivel politic are legătură și cu protestele din Piața Universității. Forța celor care ies în stradă este uriașă, nu subestimați asta; în consecință, agendele alternative ale celor care vor să confiște, instrumenteze, manipuleze, deraieze această mișcare, în proporție de 90% autentică, au început să devină vizibile.
