Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

ANALIZA: Guvernarea Barroso si "starea Uniunii". Despre inceputul dezolant al campaniei pentru europarlamentare

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Vineri, 13 septembrie 2013, 11:46 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Receptând din toate părţile semnale de îngrijorare privind deteriorarea convingerilor pro-europene ale cetăţenilor Uniunii şi expansiunea mişcărilor de protest, preşedintele Comisiei Europene a lansat recent, prin discursul anual State of the Union, campania pentru restabilirea încrederii în instituţiile de la Bruxelles şi pentru chemarea alegătorilor la votul din 22-25 mai 2014. Ambele dimensiuni politice sunt, se pare, în pericol: atât credibilitatea (atractivitatea) Uniunii Europene pentru naţiunile care au traversat anii grei ai crizei de după 2009, cât şi rata de participare a cetăţenilor la scrutinul pentru Parlamentul European. Cel mai probabil, acesta a fost ultimul discurs „despre starea Uniunii” rostit de preşedintele Barroso, politicianul portughez urmând să împlinească anul viitor un deceniu de când se află la conducerea executivului european. Este, poate, interesant de reţinut (pentru criticii de stânga şi de dreapta ai acestuia) că traiectoria politică de succes a lui José Manuel Barroso a inclus şi apartenenţa la Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia (ca activist al unei facţiuni maoiste), până în 1976, sau funcţia de prim-ministru al ţării sale, ca lider al social-democraţilor portughezi (orientare de centru-dreapta, în Parlamentul de la Lisabona, spre deosebire de restul Europei) în perioada 2002-2004. S-a adaptat tot timpul şi s-a făcut util vremurilor prin care a trecut.

Cum se prezintă Europa astăzi, la sfârşitul erei Barroso? Avansul partidelor eurosceptice sau de extremă dreapta, combinat cu o participare foarte redusă la vot, sub 30%, ar crea perspectiva sumbră, alarmantă a unei Uniuni care trebuie să se (re)legitimeze în faţa propriilor săi cetăţeni. Bun, niciodată n-a fost mare interesul pentru alegerile europene, dar absenteismul masiv ar înseamna întoarcerea spatelui, desconsiderarea mizei propuse şi a proiectului Uniunii de către cetăţeni. Este, deci, în joc mai mult decât viitorul politic al lui Barroso, Reding et comp. sau al Partidului Popular European, grupare care a trebuit să gestioneze anii de recul economic sever, criza datoriilor şi criza Eurozonei, precum şi reticenţele politice în creştere ale Londrei faţă de ideea europeană. Miza o constituie însăşi finalitatea proiectului european, ajuns, după mai bine de 60 de ani de istorie a integrării, într-un punct critic al evoluţiei sale politico-instituţionale. În fond, Barroso recunoaşte explicit acest impas, arătând că starea Uniunii Europene s-a înrăutăţit faţă de acum cinci ani, pe toate palierele de evaluare posibile: politic, economic, social. Dar, ca să vedem şi partea plină a paharului, cel mai bine plătit salariat al Uniunii ne spune că lucrul bun în toată povestea mandatului său este că Uniunea Europeană a rezistat crizei iar Europa este incomparabil mai sigură şi mai prosperă astăzi decât era acum 100 de ani, când începea primul război mondial, centenarul urmând să fie marcat anul viitor, simbolic, chiar înaintea alegerilor europarlamentare. Dacă termenul de comparaţie era 1914 şi ce a urmat după (cine s-ar fi gândit la acest reper istoric?), atunci da, preşedintele Barroso are dreptate, mandatul Comisiei Europene a fost un succes. Dar oamenii compară în politică, de regulă, mandatele şi guvernările în raport cu experienţele propriei generaţii şi ale vieţii trăite, iar votul este chemat să facă diferenţa în raport cu competitorii reali, nu cu faraonii, epoca ciumei sau regimul Inchiziţiei.

Moneda Euro a supravieţuit în cele din urmă tensiunilor maxime din perioada 2009-2012 (curând, va fi moneda comună a 18 state, performanţa în sine fiind uriaşă) însă costurile sociale încep abia acum să se vadă. „Şomajul inacceptabil” de care vorbeşte justificat Barroso, cu niveluri de peste 27% în Grecia şi Spania dar cu valori ridicate în aproape toate statele sudice, ruinează în special şansele generaţiei tinere la o viaţă prosperă, comparabilă de exemplu cu cea de acum două decenii, a părinţilor lor. Un sfert din cei sub 30 de ani nu lucrează sau n-au lucrat niciodată o perioadă compactă de cel puţin un an. Probabil, peste alţi 30-35 de ani aceştia nu vor avea pensie sau vor avea un venit la limita pensiei sociale, în caz că nu vor fi emigrat deja spre alte continente. Întemeierea de noi familii a devenit de asemenea problematică şi s-a redus considerabil, îndeosebi în ţările cele mai puternic afectate de criză. Populismul, naţionalismul, euroscepticismul şi xenofobia ridică scorurile electorale ale unor lideri aventurieri şi partide aflate până mai ieri pe „centura politicii”, în Marea Britanie, Olanda, Norvegia (ţară aflată formal în afara UE, dar conectată cu Uniunea prin multe acorduri, inclusiv prin apartenenţa la Spaţiul Schengen), Danemarca, Italia, Grecia, Ungaria etc. Este de urmărit şi performanţa la urne a AfD (Alternativa pentru Germania), micul partid naţionalist-eurosceptic, cunoscut mai mult pentru propunerea de ieşire a Berlinului din sistemul monedei Euro, care şi-a dublat în ultimele luni intenţia de vot din sondaje şi ar putea accede în Bundestag.

„Nu este o simplă criză ciclică”, ni se spune, adică una din cele care au mai fost în spaţiul economic occidental, să zicem la începutul anilor ’70, „ci una structurală” declanşată de nesustenabilitatea diferenţelor prea mari, cronicizate, între cheltuieli şi venituri, între consum şi resurse. Aceasta a fost, în esenţă, viziunea conservatoare a Partidului Popular European asupra crizei, pe care s-au fundamentat politicile de austeritate ale guvernelor de centru-dreapta, sub influenţa tandemului „Merkozi” şi a Comisiei Barroso. Calea opusă de ieşire din criză, cea liberală, de stimulare a creşterii economice şi de creare a locurilor de muncă, aplicată de administraţiile americane Bush şi Obama în perioada 2008-2010 a părut însă multora mai eficientă şi categoric mai uşor suportabilă de către populaţie. Desigur, se poate contraargumenta cu faptul că economia Statelor Unite dispune de acces la resurse financiare practic nelimitate şi în general de o competitivitate mai mare, dată de costurile sociale mai mici, de o altă cultură managerială şi de o altă accepţiune populară asupra rolului statului.

Tandemul franco-german nu mai există, Sarkozi a pierdut prezidenţialele din 2012, iar înlocuitorul său socialist, „mediocrul cuminte” Hollande, are cea mai nepopulară imagine a unui şef de stat francez măsurată după primul an de mandat. Merkel în schimb are şanse mari pentru reconfirmarea în funcţia de cancelar al Germaniei (formarea coaliţiei majoritare în Bundestag este singura dilemă rămasă), după alegerile din 22 septembrie. Pentru a limita ascensiunea UKIP şi a demagogului Nigel Farage, premierul David Cameron a fost practic obligat de propriul său partid (conservator) să anunţe organizarea unui referendum pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, după alegerile din 2015, desigur dacă rămâne la guvernare. Asta dacă nu cumva Scoţia va alege să părăsească Regatul Unit la referendumul din 2014, înainte ca Londra să apuce să „mute” în relaţia cu polul de putere de la Bruxelles.

Acestea sunt premisele, complicate şi tensionate, de la care porneşte campania pentru alegerile europarlamentare de anul viitor. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a salvat oarecum Uniunea Europeană de spectrul colapsului, după eşecul Tratatului Constituţional din 2005 şi al încercărilor ulterioare de a-l resuscita, dar nu a adus clarificările şi eficientizările politico-instituţionale necesare. A fost o soluţie incompletă, de compromis, între curentul federalist şi cel interguvernamentalist. Barroso are din nou dreptate când spune că uniunea fiscală şi bancară lansată, ca proiect, în perioada crizei trebuie adoptată şi implementată cât mai repede, dacă se mai doreşte cu adevărat un viitor economic şi politic comun al statelor membre, având în vedere decalajele mari de competitivitate între economiile centrale şi cele periferice.

„Guvernarea Barroso” trebuie privită, cred, cu luciditate şi realism. Orice exagerare, într-un sens sau în celălalt, ar însemna negarea unor capitole întregi din ceea ce sunt realităţile Europei de astăzi şi provocările imense cărora a trebuit să le facă faţă. A eşuat cu certitudine în a aduce plusuri în viaţa oamenilor dar a reuşit în a evita dezastrul. A vrut să promoveze principii dar a fost, uneori, subiectivă şi părtinitoare. A reprezentat interesele celor mai puternici dar i-a ajutat, la limită, şi pe cei slabi. N-a fost bine, dar putea fi mai rău.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















409 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by