Motto: Boală lungă, moarte sigură. And the clock is ticking.
În chestiunea Roşia Montană este util a se nota că insinuarea cum că acest proiect ar reprezenta un dosar cu miză geostrategică pentru România este pur şi simplu o inepţie. Recomandăm amatorilor de dosare geostrategice a reflecta asupra crizei financiare cipriote din luna martie curent în relaţie cu recenta escaladare a crizei siriene. Cuvinte cheie: Akrotiri, Tartus, Yom Kippur.
Revenind la afacerea Roşia Montană, trebuie precizat că acest dosar reprezintă exclusiv un complex de interese particulare cu valenţe imobiliaro-bursiere. Urgenţa activării acestui dosar ţine de declinul şi stagnarea la minime istorice a preţului acţiunilor Gabriel Resources în ultimii trei ani, aceasta fiind o consecinţă firească a non-logicii listării din 2000 la bursa din Toronto a unui proiect ce a generat până în acest moment, în afară de 13 ani de cheltuieli în avans, fix zero cash. Problema fundamentală a acestei listări fiind aceea că proiectul Roşia Montană nu este şi nu a fost în niciun moment, de la data listării până în prezent, în faza ready to build. De aici caracterul pronunţat speculativ al ramificaţiei proiectului în Canada. Aspect complet ignorat în România, unde comentatorii aleargă cu spor după cai verzi pe pereţi.
Dosarul Roşia Montană are însă şi perspective încurajatoare, dacă va continua în acelaşi nefericit spirit de frondă, respectiv de a evolua într-un caz serios de corupţie atât în Canada cât şi în România. Sunt multe oportunităţi în acest sens. Doar spre a da un exemplu, structura şi conţinutul listei de cheltuieli a companiei RMGC în România, precum şi tranzacţiile de la bursa din Toronto desfăşurate în baza raportărilor companiei Gabriel Resources reprezintă o bună bază de plecare. Dacă autorităţile române pot fi (sau nu) indiferent-iresponsabile, nimic nu garantează că aceeaşi indiferenţă va exista şi în Canada (chiar dacă iniţial pentru alte motive, recte, insider trading) atunci când bula speculativă Gabriel Resources-RMGC va intra (probabil) în faliment. Orice libel case intentat de RMGC sau Gabriel Resources va fi de asemenea o adevărată bonanza pentru amplificarea proporţiilor acestui scandal a cărui unică particularitate curioasă este că a durat atât de mult până să explodeze.
Trebuie de asemenea clarificat afonilor, oricât de bine intenţionaţi ar fi, precum şi impostorilor-afoni, oricât de rău intenţionaţi ar fi, care perorează asupra virtuţilor „capitaliste” ale proiectului Roşia Montană, faptul că modelul de afacere promovat de RMGC la Roşia Montană nu are nicio legătură cu capitalismul ori cu spiritul antreprenorial în cadrul unui stat de drept. Exploatarea aurului şi argintului este una din cele mai vechi surse originare de creare a banilor. Nu este însă în mod automat şi o sursă de prosperitate. Dimpotrivă. Aceasta din urmă depinde în mod fundamental de valoarea adăugată economică obţinută prin spirit antreprenorial, organizare eficientă, disciplină şi muncă. Esenţele capitalismului, printre altele. Nu trebuie să fii de dreapta sau de stânga pentru a numi o afacere proastă proastă. Cu atât mai puţin una care miroase de la o poştă a corupţie şi a activităţi de lobby în mass-media aflate la limita legitului vis-à-vis de dreptul la liberă informare.
Autorităţile române au tolerat nepermis vreme de 14 ani (1999-2013) dezvoltarea unei iluzii nocive în legătură cu perspectivele unei eventuale exploatări a aurului la Roşia Montană. Cu origini tenebroase în capitalismul de stat sălbatic al anilor ’90, compania de proiect devenită ulterior Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) este o fosilă a unui tip de aventurism speculativ ce poate funcţiona doar într-o republică bananieră. Nu a funcţionat atunci când statul român era într-o fază mult mai propice pentru astfel de aventuri, cu atât mai puţin va putea funcţiona de acum înainte.
Modelul de afacere în chestiune este clasic, fiind unul pur speculativ, având la bază, pe de-o parte, un tipar de acţiune fundamentat pe tratamentul preferenţial în relaţia cu statul român obţinut istoric prin corupţie şi lobby, iar pe de altă parte, o acţiune de creare a unei bule investiţionale la bursa din Toronto generată prin (potenţiale) reprezentări false (misrepresentation) sau, în cel mai fericit caz, exagerat de optimiste. Optimiste, deoarece proiectul în sine nu a fost în niciun moment de la listarea sa în condiţiaready to build iar obţinerea autorizaţiilorprealabile necesare pentru un proiect minier ambiţios este o condiţie esenţială de viabilitate a proiectului şi un no-brainer elementar înainte de a promova public la bursă proiectul.
Întrucât proiectul nu este nici în prezent în condiţie ready to build, spectrul falimentului este probabil cel mai plauzibil curs de evoluţie al acestei afaceri deocamdată cu caracter pur speculativ, chiar dacă autorităţile române s-au dat peste cap pentru a produce o lege derogatoriece discriminează pozitiv un investitor ce nu este recomandat de nimic altceva decât de relaţia „istorică” cu ideea de continuitate a exploatării de suprafaţă create de statul comunist în 1970. Întrucât s-au făcut cheltuieli în avans, vreme de 13 ani, ignorându-se cu bună ştiinţă principiile unui management prudenţial, cineva va trebui să plătească acum această factură (de obicei sunt investitorii de pe bursă, în special cei care nu beneficiază de „luxul” unui „serviciu” de insider trading). Însă aceasta este deja altă poveste. Ameninţarea că această factură va fi plătită de statul român este ridicolă, chiar dacă va urma probabil un arbitraj internaţional în această chestiune.
Răspunderea pentru reprezentarea falsă a viabilităţii proiectului revine la final exclusiv promotorilor acestuia şi deciziilor aprobate de acţionarul majoritar al RMGC. Discriminarea investiţiei nu poate fi invocată cu argumente suficient de credibile atunci când investitorul însuşi acţionează în mod constant pentru modificarea legislaţiei existente tocmai în sensul privilegierii propriei investiţii faţă de alte investiţii cu caracter similar (adică face exact contrariul a ceea ce statele semnatare ale Convenţiei de la Washington se angajează să facă prin tratatele bilaterale privind promovarea şi protecţia reciprocă a investiţiilor). În special în acest caz, onorariile de avocaţi vor fi probabil mai prudent investite pe viitor în pregătirea unei apărări în drept penal decât în pregătirea unei acţiuni de arbitraj comercial internaţional.
Revenind însă la originile proiectului Roşia Montană, trebuie amintit că acesta a urmărit iniţial doar să valorifice oportunităţile de afaceri existente prin eventuala extindere a mai vechii exploatări de suprafaţă moştenită din perioada comunistă, toate acestea pe fondul slăbiciunilor manageriale şi financiare ale companiei de stat Minvest SA şi al laxismului cronic (şi interesat) al autorităţilor române de la acea dată (perioada de „glorie” şi „pionerat antrepreneurial” 1995-1997).
Ulterior (1997-1999 şi 2000-prezent), proiectul a evoluat incremental ajungând actualmente să aspire la o exploatare de carieră cu o suprafaţă mult mai extinsă decât perimetrul vizat iniţial prin licenţa de exploatare din 1999 transferată de Minvest la RMGC. Actualul proiect vizează excavarea, mărunţirea şi transformarea în halde de steril a patru dealuri, însoţită de procesarea cu cianuri in situ, precum şi crearea unui iaz pentru decantare pe măsură, iaz ce se remarcă în special, şi mai ales, prin potenţialul său de deversare în caz de accident către şi în bazinul hidrografic al râului Mureş, în aval de Luduş. Un adevărat fleac ecologic (a se vedea Aurul Baia Mare în 2000).
Ceea ce trebuie de asemenea observat este faptul că promotorii originari ai proiectului au pus pe masa negocierilor pentru decidenţii politici de la acel moment o schemă clasică de asociere a companiei de stat cu un partener străin într-un parteneriat de tip joint-venture, respectiv o companie de proiect, actuala RMGC. Principala vulnerabilitate clasică a unei astfel de scheme investiţionale într-un context public-privat o reprezintă tocmai caracterul său confidenţial, lipsit de transparenţă, precum şi tratamentul preferenţial prin definiţie introdus de o asemenea abordare. Nu e niciun secret de altfel că aceasta este schema „investiţională” predilectă utilizată în exploatarea resurselor minerale în statele slab organizate şi cu autorităţi uşor de corupt.
Faptul că, spre exemplu, respectivul partener străin nu avea la momentul lansării proiectului Roşia Montană niciun istoric de activitate în domeniu, ori că resursele financiare ale acestuia erau cvasi-inexistente, de tip venture-capital pur speculativ, nu a pus la vremea respectivă prea multe probleme autorităţilor româneşti. De asemenea, faptul că eventuala exploatare a aurului de către stat (cel care acordă în final licenţa) la Roşia Montană nu a fost niciodată analizată din perspectiva punerii în concurenţă a companiei Gabriel Resources cu eventuali alţi potenţiali investitori interesaţi este extrem de revelator.
Evocarea absenţei acestor trei aspecte fundamentale pentru o investiţie credibilă (cerinţe de portofoliu prealabil, bonitate financiară, procedură concurenţială transparentă), elemente ce ţin de bunele practici elementare în administrarea interesului public sunt în sine suficiente pentru a înţelege ce înseamnă comportament de republică bananieră.
În ceea ce priveşte absenţa altor potenţiali investitori interesaţi, răspunsul este extrem de simplu: ceea ce se încearcă la Roşia Montană este pur şi simplu stoarcerea ultimelor reziduuri ale zăcământului deja epuizat în prealabil prin exploatarea în galerii, modelul actual al proiectului fiind o exploatare extensivă de suprafaţă a unui minereu cu concentraţie scăzută, procesat in situ (pentru reducerea costurilor) şi care prezintă un risc de poluare ridicat însoţit de transformarea (i.e., distrugerea) ireversibilă a zonei.
Este un proiect ce devine rentabil economic doar în condiţiile unei supravegheri de mediu permisive, acompaniată de privilegii şi facilităţi acordate de un stat binevoitor şi iresponsabil ce discriminează pozitiv respectivul investitor vis-à-vis de aplicarea normală a reglementărilor de expropriere şi protecţie a mediului înconjurător. Şi nici nu a fost vreodată altfel pentru acest proiect. Doar un investitor ce şi-a creat deja o relaţie „prietenoasă” cu autorităţile are o şansă de a rentabiliza un astfel de proiect din punct de vedere economic. Or, diferenţa specifică între momentul constituirii RMGC şi momentul prezent este dată tocmai de gradul în care a variat „bunăvoinţa” autorităţilor faţă de proiect. Sau, mai exact de capacitatea acestora de a îl promova cu succes pe agenda publică (sau, dimpotrivă, de a încerca implementarea acestuia discret, atât de discret cât o permite dislocarea a patru munţi locuiţi).
Ca detaliu pur tehnic, este util de precizat că într-un astfel de proiect aspectele cheie ce fac de regulă o diferenţă mai „sensibilă” decât ar fi uzual vis-à-vis de cerinţele de „bancabilitate”a proiectului se regăsesc în evaluarea aportului social contribuit de parteneri la formarea capitalului social al companiei de proiect (şi în special evoluţia sa ulterioară), în procesul de negociere a cotelor de participare la profitul companiei, precum şi în tipul de control stabilit de acţionari asupra deciziilor corporate cu impact semnificativ în administrarea activităţilor societăţii de proiect (la care se adaugă obligaţiile colaterale asumate de partenerul „public” în pactul acţionarilor ce dublează documentul constitutiv al societăţii de proiect).
