Scandalurile de corupţie politică din Italia, Spania, Bulgaria şi România, prăbuşirea Greciei şi a Ciprului în falimente mascate sub alte denumiri, şomajul urcat la cote istorice şi datoriile scăpate de sub control în Grecia, Spania, Portugalia, Cipru, deteriorarea graduală a situaţiei economice în Ungaria, Slovenia şi Croaţia, în fine, protestele de stradă alarmante din aproape toate ţările sudice dezvăluie cu tot mai multă claritate o falie care se adânceşte în Uniunea Europeană. Un clivaj care „a tăcut” politicos câteva decenii dar a existat, probabil, de multă vreme, şi care devine din ce în ce mai vizibil pentru generaţia noastră şi pentru cele viitoare, pe fondul atenuării contrastelor create artificial de Cortina de Fier.
Vechea linie de demarcaţie Est-Vest este deja în manualul de istorie şi mai trăieşte doar simbolic, în mentalul colectiv al europenilor trecuţi de 40 de ani. Realităţile economice, politice, sociale şi culturale ale Uniunii arată însă alte „plăci tectonice”, poate chiar mai durabile, tăiate după aliniamente de competitivitate, cultură politică, rigoare şi calitate a organizării sociale. Avem aşadar o nouă geopolitică a Europei, care a depăşit chiar şi „etapa post – Război Rece” din anii 1990-2007. Am putea s-o numim era managementului şi a culturii statului de drept, dacă paradigma nu ni se pare cumva prea pretenţioasă.
Europa se vede acum, mai limpede ca oricând, funcţionând după tipare diferite, uşor structurabile în „modelul nordic” şi „modelul sudic”. Altfel spus, se profilează grupul economiilor „centrale”, robuste, competitive (Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria, Polonia etc., plus statele membre ale Spaţiului Economic European precum Norvegia sau Elveţia) şi cel al economiilor „periferice”, dezechilibrate, cu deficite tot mai greu de gestionat politic şi cu nivele în creştere ale problematicii sociale. Acest al doilea grup cuprinde deopotrivă ţări vest-europene şi est-europene, vechi sau noi membri ai Uniunii, semn că vulnerabilităţile structurale actuale nu se mai suprapun neapărat cu spaţiul post-comunist, ci cu alte tare. Asistăm la redesenarea geografiei economice şi politice (de ce nu şi culturale, în sensul larg al conceptului?) a spaţiului european.
Nu e scopul acestui text să caute explicaţii, ci mai degrabă să sugereze posibile consecinţe politice ale noilor divizări şi frustrări ale Europei, odată depăşită euforia reunificării formale a continentului. Desigur, cine insistă asupra cauzeloristorice, religioase, educaţionale etc. poate ajunge uşor la abordări şi clasificări simpliste, aproape mecaniciste, la clişee antinomice de tipul „Nordul bogat” şi „Sudul sărac” ca tradiţie a modelului de dezvoltare şi expansiune a modernităţii, sau la revalorizarea operei fundamentale a lui Max Weber de la începutul secolului trecut, Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Părţi ale acestor teorii pot fi corecte, dar oricum nu acesta este sensul prezentului demers analitic, cu atât mai mult cu cât orice clasificare didactică am propune ar putea fi contrazisă imediat de excepţii notabile: ţări nordice care s-au confruntat, relativ recent, cu probleme macro-economice severe (Irlanda, Islanda) sau, dimpotrivă, sudice care au cunoscut perioade de înflorire, în anii ’90, precum Spania şi Grecia. Totuşi, chiar cu unele ambiguităţi şi sub rezerva caracterului relativ, valabilitatea modelelor de dezvoltare economico-socială diferite persistă şi chiar câştigă astăzi teren, dovadă fiind „grupajele coloristice” atât de bine delimitate pe hărţile actuale ale şomajului şi datoriilor suverane.
Oarecum surprinzător, conştientizarea diferenţelor adânci de bunăstare şi dezvoltare care persistă între „nucleu” şi „periferie” (neşterse de cei 60 de ani de integrare europeană) precum şi a impactului „amalgamării” celor două lumi în cadrul libertăţii de mişcare din Uniunea Europeană extinsă, generează consecinţe politice şi frustrări cu potenţial exploziv în ambele părţi. Alegerile euro-parlamentare de peste nouă luni vor arăta, cel mai probabil, avansul opţiunilor eurosceptice ale cetăţenilor Uniunii şi nevoia de a găsi urgent răspunsuri credibile la îngrijorările clasei mijlocii europene. Ale celor din ţările bogate, pe motiv că pierd continuu din beneficiile de acum câteva decenii, şi ale celor din statele neperformante, pe motiv că nu se pot ridica la nivelul celorlalţi.
Nu întâmplător, cred, Tratatul Constituţional a eşuat la vot în 2005 în două ţări prospere, fondatoare ale comunităţii, Franţa şi Olanda. În ţările „modelului nordic”, în care clasa mijlocie simte că pierde din bunăstarea şi confortul de acum zece-douăzeci de ani, se consolidează partidele şi mişcările populiste, naţionaliste şi anti-imigraţioniste. Vezi ascensiunea UKIP (Partidul Independenţei Marii Britanii, vehement anti-european) şi performanţele bune ale acestuia la alegerile locale recente din Regatul Unit sau, chiar mai agresivă, Liga de Apărare Engleză (de orientare neofascistă), care iese în stradă şi câştigă simpatie populară după fiecare crimă comisă de un scelerat din minorităţile vizibile. Vezi, de asemenea, dreapta xenofobă din Olanda, Franţa sau Norvegia. Celebrul mit al „instalatorului polonez” începe abia acum să erodeze politic ideea europeană, odată ce unda crizei economice (nicidecum muncitorii imigranţi sau musulmanii) îşi face simţite efectele.
În ţările cu economii periferice, corespunzând modelului sudic, creşte în schimb populismul anti-sistem, se extinde revolta generală împotriva establishmentului politic corupt şi ineficient, apare disperarea în faţa spectrului şomajului şi sărăciei, a lipsei de perspective pentru tineri. Italia, comicul Beppe Grillo şi Mişcarea de Cinci Stele, cu ale sale 25% la alegerile parlamentare (ajunsă a doua mare opţiune politică a naţiunii italiene, după 65 de ani de democraţie!) sunt, de departe, simptomele cele mai cunoscute ale acestei afectări profunde a economiei. Astfel de partide anti-sistem au cunoscut succese relative, dar de proporţii mai mici, şi în Grecia, Bulgaria, România sau Ungaria.
În fine, o ultimă dar şi cea mai gravă consecinţă a faliei Nord-Sud este crearea Europei cu două viteze, iar în perspectivă dezarticularea arhitecturii politice actuale cu 28 de membri, dacă nu se reuşeşte impunerea unui guvern european autentic, printr-un eventual nou tratat comunitar, deocamdată de neconceput la Londra şi în alte câteva capitale.
Decalajele actuale între performanţele celor „care pot” şi celor „care nu pot” să fie eficienţi şi să respecte regulile sunt, pe termen mediu şi lung, nesustenabile. Ceva se va schimba cu certitudine, fie în sensul întăririi guvernanţei europene, fie în sensul dezintegrării Uniunii în formatul actual. Sunt semne clare ale unui început de structurare politică informală în jurul Germaniei (Olanda, Austria, Danemarca, Suedia, Finlanda), cu alte cuvinte gruparea unor state care au un comportament politic şi economic relativ coordonat, inclusiv în materie de politică externă şi afaceri europene, şi corespund aproximativ aceluiaşi model cultural şi social. Această atitudine de agregare a intereselor naţionale în cadrul Uniunii Europene, fără conceptualizări şi umbrele pompoase, este necondamnabilă şi absolut de înţeles, în condiţiile imprevizibilităţii procesului european.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
