Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Linia fina dintre propovaduire si indoctrinare

de Radu Savulescu     Contributors.ro
Duminică, 26 mai 2013, 10:24 Actualitate | Opinii


Radu Savulescu
Foto: Arhiva personala

În ultima vreme, presa a relatat tot mai multe episoade, semnalate, îndeosebi, de Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR), în care unii dascăli din învățământul preuniversitar își depășesc atribuțiile și recurg la ceea ce, în viziunea ASUR, ar putea fi calificat drept îndoctrinare religioasă. Recent, acuzațiile l-au vizat și pe un profesor de istorie din Galați, care, conform unor înregistrări audio disponibile pe internet, folosește, din abundență, în lecțiile pe care le predă la clasă, concepte și teme religioase. Din punct de vedere legal și administrativ, lucrurile sunt cât se poate de clare: partizanatul politic și îndoctrinarea religioasă ori ideologică nu au ce să caute în învățământul public. Din punct de vedere etic, însă, discuția nu poate fi epuizată atât de simplu, pentru că derapajele unor dascăli sunt numai produsul de prim plan al unei situații generale ușor scăpate de sub control.

Mă voi referi, în primul rând, la Biserica Ortodoxă Română, tradițională și majoritară, deși considerațiile de mai jos pot fi valabile și în cazul altor culte creștine. Trăim vremuri în care Biserica preferă să se autodefinească mai degrabă în termeni instituționali, decât eclesiologici, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care atât credinciosul de rând, cât și preotul de parohie se simt, uneori, lăsați pe dinafară, neimportanți. Bineînțeles, a fi în Biserică înseamnă mult mai mult decât a fi legat, printr-un contract de muncă, de o instituție autorizată în baza Legii cultelor. Și totuși, duhul vremurilor acesta este. Atât în BOR și alte biserici naționale ortodoxe, cât și în Biserica Romano-Catolică, uneori de la cel mai înalt amvon al ei, termenii „Biserică” și „credincioși” se întrebuințează, mult prea des, ca și cum cel de-al doilea nu ar fi, în mod firesc, inclus în cel dintâi. Așadar, acceptând că instituționalizarea și profesionalizarea Bisericii sunt procese mult prea ample ca să le putem opri dintr-odată, pentru moment trebuie să ne raportăm la Biserica Ortodoxă Română așa cum par a-și dori păstorii ei: ca la o instituție.

Această instituție, în care își pun nădejdea milioane de români (tot este la modă chestiunea „încrederii” în instituții), are la dispoziție, după 1990, un instrument pe cât de puternic, pe atât de delicat, în misiunea sa firească de propovăduire a Evangheliei. Este vorba despre ora de religie din învățământul preuniversitar. Din păcate, rezultatele revenirii educației religioase în programa școlară și, în general, a religiei în spațiul public nu sunt deloc spectaculoase. România este, încă, o țară în care predispoziția la minciună și corupție este adânc implantată în gena multora, ba chiar aceste două mari păcate personale și sociale sunt omagiate, în mod direct sau indirect, pe scena politică. Așadar, este greu de susținut că, în toți acești ani, Biserica a reușit să transmită, într-un mod eficient la nivel comunitar, mesajul esențial al lui Iisus: iubirea aproapelului.

Raportându-ne, cu aceste considerații în minte, la educația religioasă din școlile publice, nu putem să nu ne întrebăm ce rol au, în aceste condiții, orele de religie. Răspunsul este unul complicat. În primul rând, ele contribuie la perpetuarea unei stări de lucruri. Această letargie a spațiului românesc este unul dintre impedimentele fundamentale în calea progresului de orice fel. De ce să schimbăm ceva, atâta timp cât putem rămâne în ape călduțe? De ce să regândim modul în care transmitem mesajul evangelic, dacă, oricum, nimeni nu contabilizează gradul de succes al propovăduirii noastre? În al doilea rând, ora de religie de astăzi este gândită pe un anume calapod de gândire, mai apropiat de discursul Marelui Inchizitor al lui Dostoievski, decât de cel al lui Petru, din debutul cărții Faptelor. Profesorul de religie nu-și mai propune să prezinte elevilor un mod de viață fundamentat pe Evanghelie, ci să le comunice o programă, așadar să le transmită un set de informații și valori alcătuit de o comisie, de o autoritate, pentru ca aceștia să și le asume și să nu uite, niciodată, că le-au fost predate, indirect, de o astfel de autoritate. De aici izvorăște pericolul major al transformării educației religioase în îndoctrinare religioasă.

Din punctul meu de vedere, ora de religie ar fi trebuit să rămână, în gândirea strategică a mai marilor Bisericii, modelul cel mai elocvent al dictonului „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”. Cu alte cuvinte, misiunea profesorului de religie este cea a unui vestitor, a unui evanghelizator în sensul cel mai pur al termenului. Un om care, el însuși convins de adevărul și eficiența vorbelor și faptelor sale, pune în fața elevilor un mod de viață, un mod de a fi în lume, pe care, firește, ei îl pot îmbrățișa ori ba. Un om care întruchipează adevărul despre care vorbește. Este adevărat că această viziune poate fi considerată ușor idilică, dar, cu ajustările inerente pe care viața ni le face, adesea fără voia noastră, astfel de profesori există, deja, în învățământul românesc. Nu avem nevoie de indivizi mânați de dorința oarbă de a se remarca în ochii ierarhilor ori de personaje zeloase când vine vorba de urmarea riguroasă a manualelor, dar, altminteri, foarte tolerante cu propriile păcate. Există o linie fină care desparte educația și propovăduirea de îndoctrinare. Acest din urmă concept și-a pierdut, de mult, sensul primar de instruire sau inițiere într-o doctrină și a devenit sinonim cu siluirea mentală, cu uniformizarea forțată a gândirii indivizilor, cu blocarea drumurilor firești pe care circulă conștiința umană. Între a propovădui și a îndoctrina, în sensul menționat, este o diferență analogă cu cea dintre a invita și a răpi, ori dintre a cuceri și a viola.

Biserica trebuie să combată îndoctrinarea. Poate suna paradoxal pentru unii, dar perfect logic pentru cei care sesizează discrepanța dintre cum ar trebuie predate învățăturile creștine și cum sunt ele transmise în școli. Nicăieri, în Vechiul sau Noul Testament, Dumnezeu nu-i calcă omului în picioare libertatea de gândire și de conștiință. De atâtea ori, prin glasul profeților, El deplânge distanțarea oamenilor, dar niciodată nu îi aduce cu forța către Sine. Așadar, nu avem niciun temei pentru a tolera sau, Doamne ferește!, a încuraja îndoctrinarea religioasă în școli. În plus, este o diferență fundamentală între clasa de elevi și adunarea credincioșilor (ecclesia). În primul caz, avem de-a face cu un colectiv de oameni în devenire, cărora li se pun înainte niște modele și care învață să facă alegeri. În al doilea caz, avem de-a face cu oameni care deja au ales. La școală, elevul cunoaște direcția și întrevede finalitatea; la biserică, el învață, pas cu pas, drumul pe care îl are de urmat. Desigur, părinții au dreptul moral și constituțional de a-i îndrepta pe copiii lor minori pe orice drum religios ori ideologic. Însă, la vârsta majoratului, tânărul va putea face alegerile pe care le consideră potrivite; în ultimă instanță, în lipsa unei vieți religioase autentice, chiar și Botezul primit după naștere nu va rămâne altceva decât un simplu act cultural.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















834 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by