Este imposibil, cred, ca celor care citesc regulat analizele de politică internaţională ale Stratfor să le fi scăpat nuanţele eurosceptice, cele având nostalgia unei abordări a relaţiilor internaţionale bazată pe „echilibrul puterii” (în spiritul şcolii realiste, dominantă în perioada Războiului Rece) şi mai ales „tuşele” menajante la adresa puterii şi intereselor strategice ale Rusiei. Când mai discrete, când mai clar exprimate, apropierile şi convergenţele „întâmplătoare” cu tezele din politica externă a Moscovei, care apar periodic în discursul prestigioşilor editorialişti ai agenţiei americane, ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar reacţia promptă, principială a secretarului de stat Bogdan Aurescu după dezavuarea participării României la proiectul scutului american anti-rachetă este un semn că lucrurile chiar sunt luate în serios.
Trebuie să ne întrebăm dacă şi ce pregăteşte livrarea unui mesaj de genul celui pe care l-am auzit la Bucureşti din partea lui George Friedman, chiar în condiţiile în care nu putem decât să recunoaştem că spaţiul nostru de manevră în negocierile americano-ruse este realmente foarte mic şi, practic, nu poate fi făcut mult mai mult decât s-a făcut până acum în relaţia politico-militară cu Statele Unite (decât, eventual, să mărim cheltuielile militare şi achiziţiile de armament şi echipamente americane, o altă „sugestie” a lui George Friedman comunicată recent la Bucureşti, măsură probabil incompatibilă cu starea economiei româneşti şi oricum contrară opiniei publice, de la noi şi din Europa, sau să cedăm pe termen lung ultilizarea resurselor, ca să dovedim că avem „ceva de oferit”, după cum spunea strategul american).
Înainte de plecarea în turneul european care a cuprins şi scurta vizită în România, preşedintele Stratfor, reputatul analist George Friedman (născut la Budapesta în 1949 şi emigrat cu familia, înainte de Revoluţia din 1956) scria, în articolul O călătorie geopolitică: Nostalgia pentru NATO[1]:„Voi fi întrebat despre relaţiile americano-europene. Va trebui să le spun europenilor (…) că nu există nicio relaţie a Americii cu Europa pentru că Europa nu mai este o idee, ci un continent alcătuit din state cu interese diverse. Există relaţii americano-franceze, relaţii americano-ruse, şi aşa mai departe” . În acelaşi articol, Friedman notează: „am fost întotdeauna uimit ce noroc a avut lumea să aibă două superputeri ca Statele Unite şi Uniunea Sovietică, puteri care au administrat Războiul Rece cu o grijă meticuloasă. Imaginaţi-vă diplomaţii europeni din 1914 sau 1938 dotaţi cu arme nucleare. Este uşor să înţelegem că nu ar fi fost la fel de precauţi”. Iar concluziile sunt clare: „Nu ştiu dacă NATO poate exista fără un Război Rece. Probabil că nu. Ce a fost, a fost. Dar ştiu că nostalgia mea pentru Europa nu este doar pentru tinereţea mea: este pentru timpurile în care civilizaţia occidentală era unită. Mă îndoiesc că vom mai vedea asta din nou”.
Pe de altă parte, Stratfor anticipa în prognozele de politică internaţională recente, pentru 2012 şi 2013, o continuare a creşterii influenţei Rusiei în spaţiul care a constituit până nu demult sfera de interese a Uniunii Sovietice. Şi o consolidare a binomului economic Germania-Rusia, în perioada care urmează.
Despre perspectiva dezintegrării ordinii occidentale care a structurat lumea după 1945 am mai scris, relativ recent, accentuând asupra nevoii de a avea relaţii bilaterale puternice (cum presupunem a fi cea cu Statele Unite şi cum am dori să fie cele cu Germania, Franţa sau cu alte puteri economice europene sau non-europene), care să compenseze scăderea influenţei NATO şi a Uniunii Europene ca organizaţii coerente, ambele aflate în evidentă „pierdere de altitudine”. Sunt, în mare parte, de acord cu viziunea lui Friedman conform căreia Alianţa Nord-Atlantică a pierdut mult din relevanţa strategică pe care o avea pentru garantarea securităţii democraţiilor occidentale (înainte de 1991), în particular a celor vest-europene, prin simpla dispariţie a ameninţării împotriva căreia a fost constituită (respectiv, Uniunea Sovietică). În bună măsură, pot înţelege dezamăgirea şi lipsa de interes a Americii pentru o Europă salvată de două ori în secolul XX din propriile-i deliruri ideologice, care refuză acum să asume şi să suporte echitabil costurile securităţii colective. Dar cu atât mai importantă devine relaţia de securitate a României cu Statele Unite (implicit includerea în proiectul scutului anti-rachetă), într-o Europă care are dificultăţi fundamentale în a vorbi şi acţiona, politic şi militar, pe o singură voce, şi de a-şi garanta, practic, propria securitate militară. Aici este, aşadar, contradicţia din discursul lui Friedman: va să zică Occidentul se destramă ca alianţă, Europa este divizată şi vulnerabilă iar nouă nu ne trebuie scutul american anti-rachetă?! În mâinile cui ne-ar lăsa deci strategii de la Stratfor securitatea?
Da, scutul are şi (sau în primul rând) o dimensiune simbolică. Politica utilizează frecvent simboluri pentru a transmite mesaje şi a înlocui ciocnirile directe, fie ele între state, armate sau facţiuni de orice fel. Simbolurile au fost şi sunt esenţiale inclusiv în relaţiile internaţionale. Dar lui George Friedman „nu-i plac simbolurile”, crede că ne-ar trebui mai degrabă „echipament anti-tanc, sprijin logistic” iar „scutul nu ajută la nimic”, „nu protejează de nicio ameninţare anume”. Aici nu are dreptate şi, probabil, ştie că nu are dreptate. Nu trebuie să fii neapărat angajat într-un război ca să ai nevoie de un sistem de apărare credibil. Beneficiile strategice ale unui asemenea sistem acţionează şi pe timp de pace, pe multiple planuri. Americanii şi sovieticii, când fabricau mii de focoase nucleare, ştiau foarte bine că nu vor fi niciodată folosite toate, ştiau că nu era fizic nevoie de atâtea nici dacă şi-ar fi propus distrugerea planetei (ceea ce nu era cazul), dar rachetele erau simboluri calitative şi cantitative care jucau un rol major în ecuaţia complicată a „echilibrului puterii”, atât de regretată astăzi de Moscova.
În lumea contemporană, puterea însăşi este simbolică. Alegerile, de exemplu, sunt confruntări simbolice care tranşează prin vot relaţiile de putere între grupări concurente din societate. Dacă s-ar încăiera pe străzi, tot majoritatea ar birui probabil, dar convenim cu toţii că nu este necesară o astfel de confruntare. Putem, mai simplu, să numărăm voturile. Peste tot în jurul nostru există simboluri ale puterii, care reglementează relaţiile sociale, economice, culturale, spirituale şi mai ales politico-diplomatice. Rareori se mai apelează astăzi la verificarea propriu-zisă, prin confruntare fizică, a raporturilor de forţe între adversari, iar asta se întâmplă atunci când simbolurile puterii nu mai funcţionează sau sunt puse la îndoială. „Bătăliile” pentru diverse cauze se câştigă sau se pierd de regulă pe fronturi simbolice, deşi preşedintele Stratfor s-a străduit să ne convingă că nu este aşa.
Fireşte că am vrea şi ar fi foarte bine să nu aflăm niciodată dacă tehnologia utilizată pentru bateriile de interceptori SM-3 a ajuns sau nu la „maturitate”, după cum sună controversa din Statele Unite (cu alte cuvinte, sperăm să nu trebuiască să testăm dacă ceea ce se va instala la Deveselu ar putea sau nu distruge cu adevărat eventualele rachete inamice aflate în zbor) dar simpla existenţă a componentei scutului pe teritoriul României indică o apartenenţă la un sistem, o trasare politică fermă a unei frontiere de securitate şi de interese comune cu America şi cu lumea occidentală, o legătură şi o solidaritate la care au aspirat cel puţin două generaţii (sacrificate) de români. Surprinzător este faptul că George Friedman nu pare să înţeleagă acest lucru, după ce familia sa a căutat în anii ’50 şi a obţinut (la fel ca zeci sau sute de mii de alte familii din Europa de Est) confortul psihic şi securitatea, evadând practic din constrângerile unei ameninţări permanente…
