La alegerile pentru primăria Bucureştiului, un candidat independent a obţinut peste şaizeci şi cinci de mii de voturi. Este pentru prima oară când un om fără nici un sprijin din partea vreunei reţele, instituţii, partid, organizaţii ori grupări, fără nici o legătură ocultă cu indiferent ce sau cine, a reuşit afirmarea electorală, adunând un număr de sufragii superior celui cu care sunt unşi îndeobşte primarii, deputaţii, senatorii sau preşedinţii judeţeni.
Impresionează modul simplu şi direct în care, pornind de la iniţiativa privată a unei candidaturi, Nicuşor Dan a parcurs etapele electorale, strângând un mare număr de semnături pentru depunerea candidaturii, colectând fonduri în modul cel mai transparent, făcând campanie electorală şi în final întrunind aproape o zecime din voturile exprimate. Totul s-a desfăşurat într-un flux firesc, fără hiatusuri, obscurităţi sau tăceri suspecte, dar şi fără retorică bombastică, gesticulaţie patetică, grandilocvenţă. A fost un adevărat model de acţiune civică, condus cu decenţă şi demnitate, în primul rând însă, un exemplu despre modul cum fundamentul democraţiei – alegerile – poate fi pus în slujba cetăţenilor.
Experimentul Nicuşor Dan ne-a oferit o lecţie de care avem mare nevoie tocmai în aceste momente, confirmânu-ne că democraţia totuşi există şi funcţionează, dar că depinde de noi să-i folosim posibilităţile.
Oameni, cât să umple două mari stadioane româneşti, au ţinut să transmită la urne mesajul lor de solidaritate cu un anume proiect de viaţă, cu modelul occidental al decenţei, corectitudinii şi respectului, dincolo de etichete ideologice. Mesajul a ajuns şi-şi face efectul: acum ştim că există 10% din populaţie dispuse să intervină activ în procesul electoral, nu de dragul sau de urâtul vreunui candidat, nu din interes material direct şi nici din frustrări şi speranţe dezorientate, ci pentru a exprima valori şi principii.
Cel mai mare câştig al acestor alegeri este afirmarea electorală a celor care votează „din principiu“ pentru anumite valori, chiar şi atunci când votul lor n-are şanse de materializare politică. O asemenea minoritate este primejdioasă pentru clasa politică, pentru că greu manipulabilă prin promisiuni, semănarea urii, a fricii, prin mituire ori zăpăcire televizată. Pentru ingineriile electorale ce stau să se nască, va fi dificilă captarea acestor 10% în lipsa unui proiect politic consistent, or, tocmai consistenţa lipseşte partidelor şi mişcărilor noastre politice prezente şi, e de temut, viitoare.
Puternicul mesaj al celor şazeci şi cinci de mii de alegători nu ar fi devenit însă posibil fără pasiunea şi abnegaţia celor câteva sute de susţinători activi ai campaniei, cei care au dat viaţă proiectului electoral. Eficienţa neobişnuită a echipei de campanie s-a datorat caracterului autentic benevol, bazat pe convingeri puternice, solidaritate şi generozitate al acţiunii oamenilor de acolo. Pentru tehnologii politici, o veste proastă: nici cei mai scumpi experţi şi nici cea mai numeroasă infanterie închiriată cu ora, de lipitori de afişe şi distribuitori de tigăi, nu pot rivaliza cu impactul electoral al unei mâini de susţinători autentici.
Şi din acest punct de vedere, experimentul Nicuşor Dan deschide noi perspective: golemii de voturi ai partidelor s-ar putea vedea concuraţi de mici echipe de simpatizanţi veritabili, oameni reali. Aritmetica este pe cât de simplă, pe atât de îngrijorătoare pentru partide: una, cel mult două sute de susţinători autentici sunt suficiente pentru a intra în aproape toate locuinţele unui colegiu electoral, discutând direct cu alegătorii, privindu-i în ochi, transmiţându-le emoţia, entuziasmul şi convingerea lor. Ceva ce banii nu pot cumpăra.
Chiar şi-n eventualitatea noului sistem electoral, menit să feudalizeze reprezentarea parlamentară, nu este exclusă apariţia unor candidaţi din afara sistemului, capabili să creeze şi motiveze excelente echipe electorale. Desigur, investirea de fonduri considerabile în profesionişti şi mită electorală este mult mai lesnicioasă decât generarea de conţinuturi apte să producă acea vibraţie aducătoare de sprijinitori autentici. Este însă de presupus că şi metoda echipelor electorale de entuziaşti va fi încercată, din nefericire nu întotdeanuna de către lideri oneşti. Pe fondul crizei de încredere şi dezorientării, dincolo de ce s-a putut deja capta cu televiziunile poporului, manipulatorii, şamanii politici şi vânătorii de naivi specializaţi pe categoriile educate vor încerca să profite de instrumentul electoral al echipelor de entuziaşti.
Elementul pivotal l-a constituit, evident, Nicuşor Dan. Personaj atipic, aproape exotic în peisajul românesc, dar căruia nu i se pot contesta nici consistenţa nici integritatea, Nicuşor Dan a iniţiat, construit şi promovat un proiect de administrare urbană pe care minoritatea „celor 10%“ l-a înţeles la justa sa valoare, adică drept o opţiune de viaţă civilizată, după un model modern şi european, onorându-l la urne.
Punctul de inflexiune a intervenit odată cu ratarea calificării în Consiliul General al Bucureştiului. Eşecul se datorează unei opţiuni tactice deliberate, aceea de a nu sublinia dubla candidatură, atât la Primăria capitalei cât şi pentru Consiliul General. Lipsiţi de o informare explicită asupra necesităţii dublului vot în favoarea lui Nicuşor Dan, mai mult de jumătate dintre alegătorii săi au omis să-l voteze pentru Consiliul General. Strategii campaniei îşi vor fi închipuit că îndemnul explicit pentru votarea lui Nicuşor Dan drept consilier ar putea fi interpretat ca recunoaştere implicită a lipsei şanselor pentru candidatura de primar, influenţând negativ votul pentru aceasta. Candidatura „de rezervă“ a fost subestimată, considerată sub nivelul ţelurilor campaniei, realizabilă oricum prin efectul de halou al votului pentru primarul general. Comportamenul electoral concret al maselor votante i-a învăţat altceva.
Deşi datorată unei erori de apreciere aproape tehnice, aparent minore, ratarea Consiliului General trădează un anume deficit de realism şi modestie. Ea retrogradează drastic întregul demers, dezamăgind zeci de mii de alegători de bună credinţă, ba chiar un public mai larg, care ar fi aşteptat de la un Nicuşor Dan consilier general confirmarea prin acţiune concretă a promisiunilor politice, morale şi administrative din campanie.
Se confirmă şi în acest caz, cum valoarea personală, consistenţa, integritatea şi bunele intenţii nu sunt de ajuns în politică, dacă nu sunt dublate de mai lumeştile virtuţi ale empatiei, flexibilităţii şi intuiţiei bunului simţ comun. Nu devine mare servitor public cine vrea: trebuie să ştii simţi mulţimea.
Cu ratarea intrării în consiliul municipal, experimentul Nicuşor Dan ia sfârşit, nu şi învăţămintele sale.
Peste concluziile ce le vor fi tras oricum protagoniştii, experimentul a lansat ideea campaniei bazată pe echipe de voluntari entuziaşti, implicaţi etic şi emoţional. Înainte de toate însă, s-a eliberat un puternic mesaj pozitiv: votul celor 65.000 nu a fost în zadar. El probează în mod spectaculos existenţa unei minorităţi semnificative purtătoare a unui proiect de civilizaţie de inspiraţie occidentală. Ştim acum că pe piaţa politică există în această direcţie o cerere de cel puţin 8-10%, pentru care nu există ofertă.
Vestea proastă pentru partide este că această cerere ţinteşte o ofertă a cărei calitate şi consistenţă, partidele, de faţă şi viitoare, nu o pot atinge. Cei 8-10%, care ar putea deveni prin iradiere chiar 15%, sunt o minoritate activă, informată şi educată, cu o semnificaţie calitativă ce-i depăşeste ponderea. Ei formează un segment pretenţios, focalizat pe soluţii concrete, raţionale şi realizabile ale problemelor de subdezvoltare, rea organizare şi corupţie, or, astfel de soluţii sunt strict incompatibile cu clasa noastră politică.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
