Marți, parlamentarii români au demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, necesitatea aplicării urgente a Referendumului din 2009 privind reducerea numărului de aleși și restrângerea activității la o singură cameră legiuitoare. Astfel, ar fi posibil ca banii publici să fie utilizați numai pentru 300 de salarii de parlamentar, iar restul să fie folosiți pentru programe de educație continuă a acestora, de exemplu, în domeniul constituțional. Am văzut tot ieri că, reunite, Camerele Parlamentului produc aceleași enormități ca și Senatul și Camera Deputaților luate separat. Deci ne putem descurca la fel de bine și cu o singură Cameră.
Vorbesc de enormități pentru că, ieri, Parlamentul României a adoptat, prin vot, o declarație care spune, printre altele: „Avand in vedere ca atributiile presedintelui si Guvernului in domeniul afacerilor europene sunt partajate, in materie de politica europeana, de aparare si securitate, precum si in politica externa comuna a UE, este constitutional si functional ca presedintele Romaniei sa aiba precadere in a reprezenta Romania. In materie economica, sociala, bugetara, referitoare la fondurile europene, aderarea la Schengen, precum si in alte aspecte executive este constitutional si functional ca primul-ministru al Romaniei sa aiba precadere in a reprezenta Romania. Avand in vedere ca agenda Consiliului European din 28 iunie 2012 se refera la subiecte precum situatia economica in UE, adoptarea unor masuri economice si sociale, precum si continuarea negocierilor privind viitorul cadru financiar multianual 2014 – 2020, Parlamentul Romaniei considera ca primul-ministru trebuie sa reprezinte pozitiile Romaniei la lucrarile Consiliului European din 28 iunie 2012”.
Am luat și eu Constituția, ca tot românul, să văd unde sunt partajate „atribuțiile președintelui si Guvernului in domeniul afacerilor europene”. Nu am fost surprinsă să descopăr că o atare partajare nu există. Probabil Parlamentul nu vorbește despre Constituție când spune ca există o astfel de partajare. Sau poate nu am eu Constituția potrivită. În Constituția noastră, publicată pe site-ul Parlamentului, nu numai că nu există partajare, dar singura instituție unde apare capitolul de politică externă este instituția prezidențială, prin ART. 91 – Atribuții in domeniul politicii externe: ”(1) Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”.
Ba mai mult, în Constituția noastră, singurul care are dreptul de a reprezenta România este Președintele, conform Articolului 80 – Rolul Președintelui: ”(1) Presedintele României reprezintă statul român si este garantul independenței naționale, al unitătii si al integrității teritoriale a țării”. Așadar, Președintele este cel care, conform Constituției mele, are dreptul de a reprezenta România și de a încheia tratate internaționale în numele României, iar rolul Guvernului în politica externă este doar acela de a negocia atunci când România dorește să încheie tratate internaționale. Iar Constituția noastră ne spune clar și ce trebuie să facă Prim-Ministrul, la ART. 107 – Primul-ministru: „(1) Primul-ministru conduce Guvernul si coordonează activitatea membrilor acestuia, respectand atributiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputatilor sau Senatului rapoarte si declaratii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate”. Nimic despre atribuțiuni de reprezentare, așa cum îl mandatează Parlamentul prin amintita declarație, nici în sfera „economica, sociala, bugetara, referitoare la fondurile europene, aderarea la Schengen” și nici în vreo altă sferă, piramidă, prismă sau cub.
Și, pentru a lămuri pe deplin cum stă treaba cu politica externă, cine e decidentul și cine executantul, iacătă ce ne mai spune Constituția noastră, tot la Articolului 80 – Rolul Presedintelui, aliniatele următoare: ”(2) Presedintele, la propunerea Guvernului, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice”; ”(3) Reprezentantii diplomatici ai altor state sunt acreditati pe langa Presedintele Romaniei”, adică Președintele este șeful diplomației, el ia deciziile pe care apoi Guvernul trebuie să le pună în practică, așa cum spune Articolul 102, despre Rolul si structura Guvernului: ”(1) Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice” – cu alte cuvinte, Guvernul realizează, îndeplinește niște sarcini, nu ia decizii de politică externă.
Cât despre relațiile cu Europa, Constituția noastră ne spune, la Articolul 148, că: ”(1) Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferării unor atributii către institutiile comunitare, precum si al exercitării in comun cu celelalte state membre a competentelor prevăzute in aceste tratate, se face prin lege adoptată in sedinta comună a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputatilor si senatorilor; (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fată de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare; (3) Prevederile alineatelor (1) si (2) se aplică, in mod corespunzător, si pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene; (4) Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecătorească garantează aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderării si din prevederile alineatului (2); (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu inainte ca acestea să fie supuse aprobării institutiilor Uniunii Europene”. Așadar, Tratatul de Aderare a României la U.E. a fost încheiat de Președinte, ca șef al diplomației românești, semnat de Președinte, Prim Ministru, Ministru de Externe și Negociatorul Șef al României, iar apoi a fost ratificat de Parlament prin vot unanim.
Asta e tot ce spune Constituția noastră. Nu înțeleg cum de a stabilit Parlamentul că ”este constitutional si functional ca primul-ministru al Romaniei sa aiba precadere in a reprezenta Romania” în anumite probleme, când Constituția noastră spune cu totul altceva. Și nici măcar nu adoptă o hotărâre în acest sens, pe care să se poată pronunța și Curtea Constituțională, ci doar o declarație, un fel de verba volant, cu zero greutate juridică. Dacă, însă, vor adopta o hotărâre, atunci vom avea cu adevărat norme metodologice de aplicare a Constituției, care, după modelul clasic al normelor metodologie, vor deturna, ciunti și modifica înțelesul inițial al actului legislativ.
Era firesc să ajungem și aici. Mă și întreb cum de am putut supraviețui până acum fără existența unor norme metodologice de aplicare a Constituției, având în vedere că, în restul legislației, nici o lege din țara asta nu se aplică până când, nu-i așa, onor guvernul, singurul înțelept capabil să înțeleagă legea, nu ne explica pe-ndelete cum trebuie ea aplicată, prin niște acte normative care de cele mai multe ori deturneaza complet sensul inițial al legii.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
