Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Fabricile de diplome (prima parte). O privire asupra universitatilor din Romania in ultimii 20 de ani.

de Mihai Maci     Contributors.ro
Luni, 21 mai 2012, 19:59 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Hotnews

Banalizată prin repetare şi prizată la limita metaforicului, sintagma din titlu pare a-şi fi pierdut sensul tare, cel care – după părerea mea – e în măsură a da seama în mod mult mai adecvat de istoria învăţământului universitar românesc din ultimii 20 de ani decât toate reformele, proiectele şi măsurile invocate în mod curent. Faptul de a privi universităţile ca pe nişte fabrici stricto sensu şi sistemul universitar ca pe o industrie propriu-zisă poate părea o impietate la adresa educaţiei (şi mai ales în ceea ce o priveşte pe cea de nivel superior), dar – aşa cum voi încerca să arat – într-un anumit moment al istoriei noastre recente universităţile nu doar s-au comportat ca un sistem industrial, ci au şi preluat o parte din atribuţiile sociale ale industriei.

Teza mea este aceea că, pe fondul dezagregării industriei socialiste după 1989, universităţile (în special cele din provincie) au devenit placa turnantă a unei reconversii sociale a cărei amploare e greu de estimat, dat fiind că efectul ei direct îl reprezintă aproape întreaga arhitectură socială a prezentului. Pe de o parte universităţile au fost mediul privilegiat care a aspirat, imediat după “evenimente”, atât cadrele din fostele structuri ale puterii comuniste locale (care şi-au pierdut, o dată cu prăbuşirea partidului-stat, logica ascensiunii ierarhice), cât şi vârfurile intelighenţiei provinciale ce nu putuseră – sau refuzaseră – să facă o carieră pe linie politică, malaxându-le pe toate în această masă fără contur şi fără ideologie care alcătuieşte textura ambiguă a politicii şi a afacerilor din lumea de azi. Pe de altă parte universităţile au creat – în regim de urgenţă şi cu costuri minime – personalul “calificat” care a investit domeniul cu cu cea mai amplă dezvoltare în ultimele decenii (domeniu subordonat în ierarhia puterii, dar de a cărui pondere orice putere trebuie să ţină seama): administraţia publică. Atât majoritatea elitelor locale (prin elite înţeleg – neutru – persoanele care controlează resursele publice şi distribuirea acestora), cât şi cvasi-totalitatea administraţiei publice (cea de care depinde, în mod efectiv, distribuirea resurselor) sunt produsul universităţilor post-decembriste. Cred că o bună parte din mentalitatea şi structurarea raporturilor dintre deţinătorii puterii şi intermediarii acesteia poate fi înţeleasă urmărind felul în care s-a constituit şi a funcţionat industria universitară.

Povestea ascensiunii acestor universităţi pe fondul degringoladei postdecembriste, a gloriei lor dintre jumătatea anilor ’90 şi începutul anilor 2000 şi a declinului lor după integrarea Romniei în Europa e una lungă şi plină de sincope şi de ambiguităţi. Dar cred că merită a fi spusă pentru că – într-o măsură mai mare decât am fi dispuşi să o credem, în umbra ei stau multe din “performanţele” prezentului.

Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem în timp. În 1989 universităţile româneşti, puţine la număr, beneficiau de o simpatie şi de o încredere a populaţiei greu de egalat de orice altă instituţie laică a momentului. Pot fi date diverse explicaţii acestui fenomen: una ar fi aceea a prestigiului istoric de care se bucura profesorul în societatea românească, alta e legată de faptul că – în ciuda derivelor ideologice – pe domeniile tari (ştiinţe, medicină, tehnologie) se păstrau în continuare competenţe reale, la fel cum poate fi vorba şi de faptul că lumea academică (înţeleasă ca spaţiu de formare al specialiştilor din diverse domenii – unele decisive pentru economia socialistă) întruchipa o oază de acalmie în raport cu convulsiile unei lumi supuse deopotrivă arbitrariului hotărârilor “de sus” şi mizeriei cotidiene. Numărul studenţilor fiind limitat, faptul de-a ajunge student era în sine un titlu, iar mitul “vârstei de aur” al tinereţii universitare pe care îl propagau foştii studenţi nu făcea decât să sporească fascinaţia unei lumi la care cei mai mulţi nu aveau acces. În fine, pe fondul rechiziţionării mâinii de lucru pentru ultimele proiecte faraonice ale lui Ceauşescu (Canalul, Casa Poporului) şi a folosirii ei – militarizate – în muncile brute (mineritul, campaniile agricole), eşecul la admiterea în facultate era resimţit de cei mai mulţi absolvenţi de liceu – şi mai ales de familiile lor din mediul urban – ca o declasare socială. De aceea, cel mai adesea miza studiilor superioare nu era în primul rând una academică, ci una existenţială. Revoluţia din decembrie vine să îi elibereze pe părinţi de spaima de a-şi vedea copiii reduşi la condiţia de sclavi ai unei puteri arbitrare. Pentru aceşti părinţi universitatea devine calea cea mai eficientă pe care copiii lor pot să recupereze, în ritm accelerat, un statut social (atins de ei înşişi în intervalul de “deschidere” dintre 1965 şi 1980) pe care penuria urbană şi lipsa de investiţii în mediul rural îl desfiinţaseră, omogenizându-i pe toţi în egalitatea săraciei.

Presiunea de jos pentru creşterea numărului de studenţi este enormă la începutul anilor ’90. Ea întâlneşte deopotrivă nevoia statului de personal calificat în domeniile neglijate de Ceauşescu (economie, drept, parţial medicină), cât şi tendinţa reformistă a universităţilor care redeschid secţii desfiinţate în anii comunismului (Psihologia, Sociologia) şi crează altele noi (de la Ştiinţe Politice la Informatică) menite a ne compatibiliza cu lumea occidentală, care devine referentul absolut al mentalului postcomunist. În ciuda entuziasmului iniţial din universităţi – soldat cu epurarea celor mai compromişi dintre profesori (mai ales a titularilor cursurilor ideologice) şi aducerea la catedră a unor intelectuali anterior marginalizaţi – devine destul de repede evident că vechile centre de învăţământ nu au nici logistica, nici cunoştinţele, nici cadrul legal pentru a acoperi în mod adecvat cererea enormă de locuri în facultăţi. La acestea toate se adaugă şi crisparea factorului politic, care avusese ocazia să vadă – în primăvara-vara lui ’90 – ce efecte poate avea concentrarea studenţilor (cu idealismul şi potenţialul lor contestatar) într-un mare centru universitar. Astfel că soluţia, mulţumitoare pentru toată lumea, vine din sfera iniţiativei private: “universităţile particulare”.

La început este neclar ce vor să fie acestea, însă faptul că se prezintă ca universităţi este suficient. Referinţa la învăţământul privat american – cu care încearcă să-şi facă reclamă – funcţionează mai mult ca o autoconsolare pentru cei ce nu intraseră în instituţiile de stat, dar care au acum şi ei şansa de a fi studenţi. Începute cel mai adesea destul de improvizat, universităţile particulare înţeleg să se dezvolte dintru început pe baza unui principiu foarte capitalist: banul clientului. Din acesta îşi închiriază, apoi îşi cumpără, sedii, îşi plătesc profesorii (la început cei mai mulţi vin tot de la cele consacrate, în căutarea unui supliment de salariu sau de pensie – salariile de stat în educaţie fiind reputate pentru cuantumul lor redus) şi fac noi angajări. Dacă universităţile de stat sunt mai timide în ceea ce priveşte conversia la economia de piaţă, cele particulare demonstrează destul de rapid faptul că învăţământul e o afacere. Şi încă una extrem de profitabilă – dovadă viteza cu care se extind instalându-se în noi sedii şi începând să “roiască” spre filiale periurbane. La jumătatea anilor ’90, când universităţile de stat introduc (pe urmele Facultăţii de Drept din Cluj) sistemul “cu taxă”, universităţile particulare funcţionau deja la turaţie maximă, de aşa manieră încât timp de un deceniu îşi vor putea permite să împartă amiabil piaţa aspiranţilor la diplomă. Practic până la deschiderea graniţelor României (în 2002) numărul candidaţilor la studii superioare nu dă nici un semn de recul, dimpotrivă, pe măsură ce depopularea ruralului de tineri (fenomen pe care Ceauşescu încercase să-l oprească la mijlocul anilor ’70 introducând faimoasele “buletine de oraş” şi repartiţiile în mediul rural) ia avânt, masa celor ce vor diplomă creşte constant. Calculând cu începere din 1994 – 1995 (începutul taxelor la stat), până în 2005 (anul în care termină – ante-Bologna – generaţia care a început în 2001), avem la Belle Epoque a universităţilor româneşti.

Cuteste tot articolul si comenteaza pe contributors.ro










Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1163 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by