Se vorbește mult în ultima vreme despre lupta anti-sistem, proteste anti-sistem, artă anti-sistem, însă deloc despre oameni anti-sistem, cu exemple credibile, întemeiate pe fapte, nu doar pe intenții sau utopii.
Dacă ar fi să căutăm identități, să punem un nume și o figură peste ceea ce ar putea să însemne lupta anti-sistem în România, ne-ar fi destul de greu să găsim vreuna printre liderii protestatarilor din Piața Universității de acum, noua agora a societății românești. Dacă în 1990 Marian Munteanu era o voce anti-sistem coerentă, vizibilă, cu un discurs, acum nu avem nicio figură echivalentă.
Ce înseamnă însă să fii anti-sistem? Putem discuta despre multe sisteme și despre mulți rebeli anonimi. Oameni care nu cumpără niciodată de la supermarket, deși acesta a devenit norma. Oameni care nu merg niciodată cu mașina în oraș, deși ceilalți, marea majoritate o fac, preferând metroul, bicicleta, transportul în comun. Oameni care nu au televizoare, deși sistemul consumist mass-media încurajează uniformizarea, transformarea telespectatorului într-un decor de canapea, neînsuflețit de gânduri proprii. Oameni care nu tac atunci când se așteaptă de la ei sau oameni care nu se supun autorității unui șef incompetent, toți aceștia sunt, la nivel micro sau macro, anti-sistem. Acești oameni nevăzuți, anonimi, nebăgați în seamă sunt niște rebeli contemporani. Ei sunt acei anonimi care pot aduce o schimbare, care pot transforma previzibilul în imprevizibil, resemnarea în revoltă, sistemul normat în sistem creat; cei pe care nimeni nu îi ia în serios, cei care sunt nonconformiștii oricărui bloc de locuințe, oricărui cartier, oricărei străzi, oricărui loc de muncă, cei atipici, cei care nu pot fi cuprinși în nicio categorie în sondajele de opinie, cei care îi destabilizează pe politicieni, pe formatorii de opinii la comandă și pe conformiștii cu idei preluate de-a gata.
Iată însă că recent a devenit mai vizibil un nume care este fără îndoială o figură cu o istorie personală care ne ajută să îl identificăm rapid ca fiind atipic, un om ale cărui fapte, opțiuni de viață și acțiuni îl recomandă imediat ca fiind un om anti-sistem. De la înființarea asociației Salvați Bucureștiul, pe care a fondat-o și o conduce, Nicușor Dan a reușit mai multe decât o armată întreagă de funcționari însărcinați cu protejarea patrimoniului, clădirilor sau proiectelor care dau o identitate Bucureștiului. Ne-am aștepta să găsim în spatele lui zeci de alți voluntari, oameni implicați alături de el în lupta anti-corupție din primării, ministere și sistemul judiciar. L-am văzut nu o dată pe coridoarele Tribunalului București, singur, cu un vraf de acte și dosare în mână, alert, aparent un boem despre care te întrebi ce caută acolo. Asta până când îl auzi vorbind, iar eu l-am auzit: este tobă de carte, iar când spun carte mă refer la legile în vigoare și silogismele juridice. Deși el se recomandă ca matematician, Nicușor Dan este un strălucit jurist auto-didact. Coroborează articole de lege cu ușurința unui maestru al barei și își susține punctul de vedere calm, nonșalant, stăpân pe sine. Nu întâmplător a câștigat peste 23 de procese împotriva primăriilor și a oprit zeci de tunuri imobiliare. Singur. Fără echipe de avocați celebri, fără echipe de PR, fără echipe de branding, fără talk-show-uri interminabile și apariții media nenumărate.
Un efort considerabil, dus în spatele scenei, solitar în bună măsură. Preocuparea lui Nicușor Dan pentru propria imagine este aproape inexistentă, ceea ce transpare și din modul stângaci, care nu îl favorizează neapărat, în care se prezintă pe blogul său și în mass-media. Deși simpla lui existență și a asociației lui deranjează pe mulți, Nicușor Dan nu pare a se erija în postura de apărător singuratic al dreptății, care parcurge singur un drum abrupt, plin cu mărăcini și gropi. În interviuri și apariții media vorbește tot timpul despre bucureșteni, despre o comunitate, măcar una de gândire, dacă nu și de acțiuni. Foarte mulți dintre bucureștenii oarecum atipici, artiști, activiști, intelectuali, antreprenori îl respectă și îl simpatizează, însă pentru foarte mulți manifestă un tip de solidaritate leneșă care se transmite printr-un click ”îmi place” pe rețelele sociale. Nicușor Dan pare în continuare singur. E adevărat că transpare în personalitatea lui și în descrierea pe care și-o face un soi de încăpățânare a celui care a văzut multe, a făcut multe și căruia îi este greu să accepte sfaturile unora care au făcut infinit mai puțin sau deloc. Parțial are dreptate, parțial greșește. Nu îl cunosc personal, nu am vorbit niciodată, însă am citit cu atenție blogul lui de campanie și interviurile sale.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
