Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Companiile de stat – Quo vadis ?

de Valentin Mircea     Contributors.ro
Luni, 13 februarie 2012, 19:43 Actualitate | Opinii


Valentin Mircea
Foto: Arhiva personala

Companiile de stat sunt o prezenţă familiară pentru orice român, mai ales dacă a crescut în peisajul înţesat de întreprinderi (socialiste) de stat de dinainte de 1990 sau chiar în epoca frământată a trecerii spre economia privată de după 1990.  Privatizarea întreprinderilor socialiste a reprezentat un proces marcat de mult prea puţine reuşite, iar consecinţa a fost apariţia convingerii că întreprinderile de stat trebuie să continue să existe, pur şi simplu, chiar dacă cele mai multe au încetat a mai fi motive de mândrie şi repere pentru mediul economic.  Există atât suporteri din principiu ai proprietăţii publice dar şi mici întreprinzători care privesc cu reticenţă, în egală măsură, privatizarea companiilor rămase sub controlul statului, din motive diverse – unii din convingerea în virtuţile capitalismului de stat, alţii din neîncrederea în transparenţa şi corectitudinea unui asemenea proces.  În tot acest context, dezvoltarea şi strategiile de viitor al companiilor de stat din România sunt asemenea peisajului îngheţat al miezului de iarnă.  Cu dezavantajul că, sub povara gheţii, companiile de stat din România sunt în pericol să se prăbuşească. Operatorii economici, în cadrul economiei de piaţă şi al concurenţei, sunt organisme vii, care trebuie să se mişte, să evolueze, să corespundă noilor provocări de pe « frontul de luptă » al economiei de piaţă.  Privatizarea nu este, de altfel, singura opţiune pentru a face aceste companii viabile.  Esenţial este să existe, în politicile publice şi în programele guvernului, viziuni şi obiective cuantificabile pe care companiile să le realizeze pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung.  Doar după aceea ne putem gândi la care este cea mai bună modalitate de a realiza acele obiective.  Factorii de decizie ar trebui să se gândească la fiecare companie în parte: care sunt avantajele acesteia, punctele slabe şi ce se poate face – în mod realist.

Înainte de a merge mai departe în evaluarea sorţii companiilor de stat din România, să ne aşezăm puţin şi să privim în jur la ce s-a întâmplat şi la ce se mai întâmplă în lume în privinţa capitalismului de stat.

Implicarea statului în economice există de când lumea iar companiile de stat, într-o formă cât de cât similară cu statutul din prezent, au apărut încă din sec.XVII – East India Company din Anglia, apărută în 1600 sau, „concurentul”acesteia, Dutch East India Compay din Olanda, apărută în 1602. Acestea erau adevăraţi coloşi, deţineau monopolul asupra unor relaţiii comerciale extrem de importante iar în termeni moderni cele două corporaţii ar putea fi numite campioni naţionali.

Implicarea statelor în activităţile private nu a încetat niciodată de-a lungul istoriei, cu momente de flux şi de reflux, iar modelul întreprinzătorului privat s-a confruntat în permandenţă cu modelul capitalismului de stat, acesta din urmă fiind considerat, paradoxal, atât o soluţie la excesele capitalismului „sălbatic”, cât şi o soluţie pentru salvarea corporaţiilor în momente de restrişte (vezi naţionalizarea unor instituţii financiare sau producători auto la începutul actualei crize financiare).

În condiţiile în care economia de piaţă s-a impus ca model de organizare a activităţilor economice aproape peste tot în lume, cu exemple foarte rare – Coreea de Nord, Cuba (care a început, totuşi, reforme timide) sau Venezuela (un caz atipic de involuţie către o economie de stat şi de comandă) – competiţia pentru supremaţie între companiile cu capital privat şi companiile deţinute de stat este mai actuală ca oricând.

Există ţări care îşi bazează mare parte din succesul economic din ultimii 10-20 ani pe companii de stat: China este cel mai cunoscut exemplu dar putem include aici şi unul din noii „tigri”, Brazilia.  Exemplele oferite de acestea creează admiraţie şi adepţi dar ca multe realizări de prestigiu de-a lungul istoriei, puţini se opresc să cuantifice daunele şi victimele colaterale.

„Campionii naţionali” sunt prezenţi mai ales în domeniile considerate strategice, cum este sectorul producţiei şi transportului energiei, în transporturi şi în exploatarea resurselor minerale.

Campionii naţionali au reprezentat şi reprezintă în aceste ţări o modalitate de a „arde etapele”, de a face salturi către nivelul economiilor dezvoltate în care marile corporaţii – private, de această dată – sunt o prezenţă familiară.  Strategia acestor ţări are fundamente economice corecte şi şanse bune de reuşită.  Marile companii concentrează resurse şi realizează economii de scară care nu ar putea fi realizate de către companiile private decât în urma unei evoluţii îndelungate şi cu costuri mai mari. Companiile de stat pot opera cu mai mare determinare decât o companie privată în domenii cum este infrastructura, cu atât mai mult cu cât dezvoltarea acesteia prespune adesea existenţa unor politici şi strategii publice adecvate. Argumentele în favoarea companiilor controlate de stat s-au înmulţit, ca şi adepţii acestora, odată cu prăbuşirea unor mari corporaţii, atât înainte dar mai ales după izbucnirea crizei financiare. Câtă vreme companiile contribuie la creşterea sau menţinerea bunăstării generale a populaţiei iar guvernele sunt sensibile la asigurarea bunăstării, rolul companiilor de stat va rămâne important.  În definitiv, concurenţa se manifestă şi între naţiuni, nu doar între corporaţii, şi atunci poate că ar fi necesar şi util ca statele să sprijine companiile pe care deţin.  Dacă este să îl ascultăm pe profesorul Michael A.Porter de la Harvard Business School, comparaţia între naţiuni se bazează, mai degrabă, pe un mediu de afaceri stimulativ pentru eficienţă şi inovaţie, decât pe existenţa unor mari companii.  Sau, mai precis, se bazează pe companii care se luptă să devină mari, prin merite proprii, decât pe companii care se nasc mari.

Modelul capitalismului de stat are, ca orice model economic, problemele sale. Acesta pare atrăgător dar nu este decât o Fata Morgana câtă vreme este văzut ca un scop în sine sau, cel mult, ca o chestiune de orgoliu naţional. Mărimea unei companii, private sau de stat, nu a fost niciodată doar o sursă de eficienţe, ci şi o sursă de probleme, de la (aproape) inevitabila birocratizare a mecanismului decizional la comportamente de piaţă care urmăresc conservarea avantajelor conferite de poziţia deţinută, în dauna celorlalte companii.  Companiile de stat sunt, de regulă, de talie mare şi deţin chiar monopoluri sau exclusivităţi care le privează de „fitnessul” oferit de concurenţa cu alte companii.  Companiile de stat pot să dispună de resursele mari necesare activităţilor de cercetare şi invovare dar de cele mai multe ori aceste activităţi nu se află pe lista de priorităţi a managementului. „Big is beatutiful”, par să spună marile companii de stat – de ce ar trebui să ne mai aventurăm pe căile necunoscute ale cercetării ? Din punctul de vedere al societăţii în ansamblu, nu tot ce este mare este şi frumos (si sănătos).

Problema cea mai mare a companiilor de stat, oriunde în lume, este însă aceea că mecanismul de selecţie al managementului este influenţat de factori care au prea puţin de-a face cu calităţile necesare conducerii unei companii.  Adică de factori care ţin de mediul politic. Cu toate că nu trebuie pus semnul egalităţii între mediul politic şi un management ineficient, este evident că mecanismul de selecţie pe criterii politice nu este, prin esenţa sa, cel mai potrivit şi poate ajunge relativ facil la rezultate cum sunt plasarea unui doctor pe postul unui inginer şi a unui inginer pe postul care ar fi trebuit să fie ocupat de un doctor.  Mi s-ar putea răspunde că o astfel de selecţie defectuoasă se poate întâmpla şi în cazul unei companii private în care acţionariatul este „atomizat” în mii, sute de mii sau chiar milioane de acţionari.  Argumentul are valoare dar din păcate sistemul politic iese în dezavantaj dintr-o asemenea comparaţie deoarece, dacă în cazul companiei private, există posibilitatea tragerii la răspundere (civilă sau penală) a celor care se fac vinovaţi de un management prost, în sistemul politic răspunderea se angajează greu, de regulă o dată la 4 ani şi nici atunci sancţiunile nu merg mai departe de „concedierea” celui care a ales un management prost.

Care este starea de lucruri actuală din România ? Statul român deţine societăţi comerciale şi regii autonome în domenii din cele mai variate, de la producţia de medicamente la producţia de apă grea pentru centralele nucleare, de la transporturi pe aeriene şi pe calea ferată la servicii poştale şi producţia de energie electrică, de la extracţia sării sau a gazelor naturale la loterie şi jocuri de noroc.  La prima vedere – o adevărată bogăţie ! Mai toate aceste entităţi comerciale sunt însă pe pierdere – lucru extrem de greu de explicat în situaţia acelor companii de stat care beneficiază de monopol sau exclusivitate – sau, în cel mai bun caz, înregistrează profituri modeste, insuficiente pentru a putea investi în dezvoltarea lor ulterioară.  O privire rapidă dezvăluie că toate aceste companii sunt caracterizate de „boli” comune: parazitarea lor de către căpuşe politice (sau, pur şi simplu, ale unor prieteni mai bine plasaţi), personal numeros, peste nevoile companiei şi o cantitate insuportabil de mare de nepăsare.  Deasupra tuturor acestora – cea mai insidoasă dar şi cea mai gravă dintre ele – este lipsa unei viziuni clare şi cât mai realiste asupra perspectivelor de viitor.  Multe dintre companiile de stat cred încă că le este permis să planeze deasupra realităţilor economice, fără să îşi facă griji pentru ziua de mâine.  Grijile, chiar dacă există, nu trebuie să fie rezolvate de managerii companiilor de stat ci de însuşi statul.

Evident că enumerarea problemelor companiilor de stat, de mai înainte, nu are niciun caracter de noutate.  Aceste probleme au fost constatate de mulţi alţii înaintea mea: experţi, jurnalişti, oameni de afaceri, reprezentanţi ai FMI şi ai Comisiei Europene.  Din ce în ce mai frecvent, în ultima vreme. Ceea ce constat, în plus, este că, din păcate, se face prea puţin dincolo de simpla recunoaştere a existenţei unor probleme.

Dar ce ar trebui făcut în acest context ? Răspunsul corect este că Statul român ar trebui să treacă de dilema drobului de sare, deoarece problemele sunt create de oameni şi pot fi rezolvate tot de oameni.  Demersul nu este atât de dificil şi presupune parcurgerea a trei etape – plus un ingredient esenţial – voinţă.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















813 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by